Primul contact

Poveste scrisa in cadrul competitiei SuperBlog.

*

Stateam in pragul casei si ramasesem inmarmuriti. Traiam in Arkansas cu Maria de ceva timp. Aveam o ferma frumoasa si culturi bogate. Cat priveai in jur se intindea pamantul meu iar pe el se citea munca facuta in anul acela. Dar ceea ce se vedea deasupra campurilor intinse si manoase era de necrezut. Voiam sa ne miscam dar picioarele nu ne mai ascultau. Voiam sa spunem ceva dar cuvintele ne inghetasera in gatlejul uscat de spaima.

Erau aici.

Casa noastra se afla in mijlocul campului, cale de multi kilometri in toate directiile fata de prima asezare omeneasca. Astazi, pe 11 noiembrie 2016, noi nu aveam curent electric de mai bine de 48 de ore. Telefoanele erau complet descarcate. Nu aveam pe cine sa sunam, nu aveam cui sa cerem ajutorul si mai ales, nu ne puteam misca. Eram aproape ca acele caprioare care, in puterea noptii, sunt orbite de farurile unei masini si in loc sa fuga mai departe raman tintuite locului, prada unei lovituri mortale. Eram fascinati de obiectele care se deplasau cu rapiditate pe cerul senin si de frumusetea dansului lor infricosator.

Se apropiau.

Momentul in care au atins pamantul la cativa zeci de metri in fata casei a fost si clipa in care mintile si trupurile noastre au iesit din starea de hipnoza in care picaseram. De ce venisera? Oare ce voiau de la noi? Ce facem?In mai putin de un minut, am trecut amandoi de la curiozitate si mirare, la teama si apoi la o frica adanca, ancestrala. O groaza primara a pus stapanire pe noi si prima tendinta a fost sa fugim inapoi in casa, sa ne ascundem undeva, poate or sa plece, poate nu or sa stea aici! Nu vor intra in casa! Nu au ce sa ia. Abia daca ne ducem traiul de la o zi la alta! Nu au cum sa treaca de zavorul greu al usii! Hai sa ne ascundem! Acum! Oriunde! Alearga!

Ne vedeau.

Abia incepuseram sa schitam gestul de intrare in casa ca ne-am oprit brusc. Stiam ca ne vad. Nu stiam cum, nu ii vedeam inca. Obiectele acelea erau mai departe in curtea casei, pluteau usor deasupra pamantului. Eram constienti de faptul ca ne vad si eram si mai constienti de faptul ca ne-ar fi gasit oriunde ne-am fi ascuns noi acum.

Nu ne puteam ascunde.

Parca ne chemau. Simteam nevoia sa ne apropiem de cilindrii aceia ceva mai inalti de un stat de om. Sa ii atingem. Sa le atingem cu buricele degetelor suprafata. Nu-mi venea sa cred ce traiam. Parca eram protagonistii unui film science fiction nebunesc. Ne-am apropiat de cilindrii si le-am atins suprafata neteda cu buricele degetelor. Era un material atat de delicat, de fin si atat de rece. Obiectele au reactionat imediat la atingerea noastra si s-au deschis cu zgomot. Ne-am retras instantaneu la cativa metri distanta. Un abur intens s-a revarsat afara si alaturi de el ceea ce parea sa fie o mana formata din tentacule. Nu puteam sa-mi explic ceea ce simteam. Era o frica profunda, alaturi de o curiozitate morbida si o chemare. Simteam de parca voiau sa ii atingem.

Primul contact.

Cand aburul s-a risipit in inaltul cerului, doi ochi mari, perfect rotunzi si fara pleoape ne priveau cu ceea ce parea sa fie curiozitate de pe un chip ce aducea cu o caracatita. Ne privea fara sa faca nimic. Ochii cei mari ne urmareau miscarile. Nu parea sa aiba urechi sau gura.

Curiozitatea a invins asa ca ne-am apropiat. Incet si timid, ne aflam deja la un metru distanta fata de ei. I-am salutat in limba noastra dar chipul nu s-a miscat si a continuat sa ne priveasca cu curiozitate. Un gand s-a insinuat in minte „Ce prostie sa cred ca imi va cunoaste limba, din cate exista pe lume.!” Le-am zambit dar din nou niciun raspuns. In schimb mana incepuse sa fie activa. Se misca usor dreapta-stanga, cat sa nu ne sperie dar sa ne atraga totusi atentia. Oare ce voia? M-am uitat la mana aceea, apoi la el. Cred ca stiu ce vrea! Tentaculele aveau o miscare fina ondulatorie. Nu parea sa aiba oase care sa-l sustina. Poate cel mult cartilagiu. Le intindea spre mine incet, vizibil. Am indreptat spre el degetele mainii drepte pana am atins pielea moale si umeda a tentaculelor. Atunci s-a intamplat. Puzderie de imagini au inceput sa imi alerge in minte. Franturi de imagini, sentimente mixte, trairi, toate alergau si se inlantuiau unele de celelalte. Nu-mi dadeam seama ce se intampla, pana cand am realizat. Imi citea gandurile. Comunica cu mine prin imaginile din minte. Incerca sa-mi transmita ceva. Imi citise copilaria si cea mai mare parte din viata adulta. Zeci de ganduri imi zburau prin minte sub forma imaginilor. Amintiri, trairi. Atunci am incercat sa fac si eu la fel cu el, sa fac comunicarea aceasta in ambele feluri. Sa-i pot transmite ca suntem pasnici. M-am lovit de nimic, de o zona adanca si neagra ca fundul oceanului. In momentul in care creatura a realizat ca voiam sa folosesc legatura aceasta dintre noi sa ii citesc gandurile la randul meu, totul  s-a transformat. Curiozitatea a lasat locul maniei, lucrurile s-au precipitat si am simtit ca imi dorea raul.

*

Am sarit din pat si ne-am uitat unul la celalalt. A fost doar un vis. Nu credeam ca filmul acela de aseara din oras, „Arrival”, cu Amy Adams si Jeremy Renner, o sa ne influenteze subconstientul atat de mult. Eram bine. Nu se intamplase nimic. Eram in casa noastra din Arkansas in mijlocul campului. Afara era o zi frumoasa, cu cer senin si limpede. Astazi pe 11 noiembrie, cei de la regia de curent tot nu dadusera drumul la electricitate de mai bine de 48 de ore. Ne-am tras salopetele si ne-am indreptat spre intrare, sa ne bucuram de razele soarelui. Afara ne asteptau ei, plutind in navele lor incredibile deasupra campurilor de porumb. Primul contact.

Sursa: super-blog.eu