Wednesday, February 15, 2017

Si februarie a venit, eu cu bicla am iesit

Sâmbătă, 4 februarie din leatul 2017 - sau prima mea zi de bicicletă adevărată din anul ăsta.
Foarte trist faptul că am stat până acum fără să ies un minut din casă cu vehicolul meu preferat, dar iarnă grea, omăt mare. Da' și când m-am urcat și-am plecat pedalând! Fericire nețărmuită!

Imagine preluata de pe facebook.com/AdevaratiiVeloprieteniRomania
Am plecat cu întârziere de acasă. Fiind prima tură a anului, parcă ne dezobișnuisem de toate activitățile ce trebuie făcute înainte de a pleca la drum lung și totul mergea alene. Cred că era vreo 10 și ceva când mi-am dat seama că nu vom ajunge la timp, așa că mi-am zis că mai bine nu ne mai grăbim. Dacă nu te grăbești, nu întârzii. :)

Zăpada nu se topise de tot, șoselele erau pline de apă și ceva mâzgă, iar alegerea era cât se poate de simplă - am scos MTB-urile de coarne și primele raze care au bătut pe noi au fost așa călduroase, că puteam să jur că a venit deja primăvara.

Dar și când m-am urcat în șa și am început să apăs pe primele pedale! Cred că am avut un moment de beatitudine pe cei 100 de metri de asfalt, cât ne despart casa de benzinăria din colț. 100 de metri de fericire pură, în care un zâmbet larg, dintr-o parte în alta a capului mi se ițise pe față.

Nu am zăbovit foarte mult. Am mers tot fuguța, fuguța. Am trecut și pe la locul de întâlnire, chiar dacă știam că nu vom mai găsi pe nimeni acolo. Întâlnirea fusese planificată cu plecare la 11:00, noi am ajuns pe la 11:22. Dar să fim siguri totuși. Am trecut în viteză pe lângă punctul de la metrou Eroii Revoluției și am ținut drumul mai departe, spre Giurgiu.
Nu am ieșit încă din București dar nici nu ne mai despărțea mult de granița capitalei, când s-a întâmplat neîntâmplabilul! Pană pe spate. Culmea! La mine și nu la Claudiu, după cum bine ne obișnuiserăm în trecut. Și omul mi-a zis clar când am ieșit din casă - "Vezi să nu faci pană că nu avem cameră de 26. Avem numai petice". Și fix pană am făcut, una mare și sănătoasă, cât o zi de post. Posibilitatea să mai prindem pe cineva din urmă tocmai trăgea bine spre zero. Asta e! Și ne-am oprit să rezolvăm minunăția.

Au trecut trei biciclisti pe lângă noi. Primul a trecut, s-a uitat la noi și apoi s-a dus tare mai departe. Hm. Salut și ție stimabile. E ok. Sunt bine, am pompă, am de toate, no need to worry. Trece al doilea, ne vede, se duce mai departe. Apăi du-te tare! Trece al treilea, ne vede, trece mai departe. Mai dă-o în mă-sa de treabă! Se întoarce al doilea.
"Bună."
"Bună."
"Totul ok, aveți ce vă trebuie?"
"Da, suntem bine, acum am rezolvat, mulțumim!" Ne salutăm și pleacă omul mai departe. Ah! Faith in humanity restored! :)

Este inutil să-ți povestesc despre traseu. Un clasic în apropiere de oraș, pentru care o să las minunăția asta de link către Strava aici. Ce este de povestit în schimb e faptul că ne-am bucurat de o fantastică zi călduroasă de primăvară, de puțin soare pe cer cât să ne gonească depresia de iarnă din suflet, o vreme grozavă pentru o tură cu bicicleta și goana după ceilalți participanți. Pe o parte dintre ei i-am prins din urmă tocmai în Buftea, la Clubul Bărboșilor, un loc cu o ciorbă de văcuță cu smântână și ardei iute mai mult decât delicioasă. E de încercat. E la vreo 20 de metri de studiourile Media Pro.

Ne-am bucurat de întâlniri, de vorba prietenoasă și de faptul că am ieșit în sfârșit din casă, cu "bestiile" de coarne și ne-am dus unde am văzut cu ochii.

Cum îi șade bine călătorului.

Tuesday, February 14, 2017

Pot? Sigur ca pot!

Nu stiu altii cum sunt, dar multe sunt zilele cand ma trezesc de dimineata, ma intind cu pofta de-mi troznesc toate oscioarele din corp si privesc pe geam cerul albastru de afara! Pot sa vad! Respir! Ma misc! Simt! Aud! Miros! Si gust ceaiul negru cu un strop de lapte, combinatia mea preferata, bine echilibrata, cat sa-mi faca ziua frumoasa. Si sunt recunoscatoare! Pentru ca pot sa fac toate astea si-mi doresc sa raman si in continuare asa, sa le pot face cat timp oi purta urechi si-oi face umbra pamantului.
Imagine preluata de pe Flickr

Doar ca nu toti sunt la fel de norocosi ca mine. Sanatatea asta este un lucru atat de pretios si atat de fragil si ne jucam cu ea de parca ar fi o soseta. Se murdareste? Nu e bai, o schimbam. Luam alta. Nu ne dam seama de cate ori tratam diverse afectiuni, simple raceli sau accidentari cu o indiferenta tulburatoare.
*
De anul trecut, sau mai degraba de acum vreo doi ani, as putea spune ca m-am pus mai serios pe treaba din punct de vedere al efortului fizic si am inceput sa merg mai mult pe bicicleta. Strava a stat de veghe la fiecare asfel de incursiune pe mijlocul meu preferat de locomotie si am inregistrat valori record pentru mine, an dupa an. De la vreo 2.283 km bicicliti in 2014, la 6.092.4 km in 2015, pana la 8.738 km in 2016. Tendinta este de crestere de la an la an. :) iupii!

Am reusit sa ating aceste valori sanatoasa fiind, incet, in timp, cu eu stiu cate antrenamente si grija. Ce vrei... cat am fost mica, nu prea mi-a placut sportul, asa ca am inceput sa recuperez acum la varsta adulta.
Ideea este asa: sa pedalezi atata amar de distanta intr-un an este destul de greu. Pentru mine, persoana sanatoasa, cu un oarecare antrenament si vointa cat cuprinde. Imagineaza-ti ce inseamna sa pedalezi 3.000 de kilometri, un tur al Romaniei, in timp ce il cari in spate si pe amicul neprietenos, prezent permanent - Diabet Zaharat de tip 1.

Am auzit de proiectul "Da, si eu pot" in urma cu vreo cateva luni. Foarte putine informatii pe care ni le-a spus un amic la o tura cu bicicleta. Era vorba de un tur ar Romaniei pe bicicleta. Ni s-a parut din prima super interesant. Este o provocare pe care ne dorim sa o realizam in viitorul apropiat si cand am auzit ca cineva si-a luat deja inima-n dinti si chiar face asta, am zis sa aflam cat mai multe informatii direct de la sursa. Sa stim la ce sa ne asteptam, sa stim cum ne planificam timpul. Am gasit pagina de facebook, am intrat in vorba cu persoanele implicate si asa am aflat despre ce este vorba de fapt. Este ceva mult mai amplu decat o simpla tura cu bicicleta.

Scopul principal al proiectului este mult mai mare. Sa ajute mai multi copii sa aiba un sistem de monitorizare continua a glicemiei. Pentru ce acest sistem?
La fiecare masa, fie ea mic dejun, pranz sau cina, copii cu diabet trebuie sa-si faca o serie de proceduri ce implica masurarea glicemiei si o injectie cu insulina. Asta in fiecare zi din an.
Pentru a vedea evolutia glicemiilor, sunt necesare cam 10 masuratori prin intepare in deget. Prin proiect se doreste reducerea acestui numar de intepaturi la copii si asigurarea unor sisteme de monitorizare continua. Acestea ar reprezenta modalitatea de a masura si cunoaste in timp real valorile glicemiei.
 "Diabetul nu doarme, nu ia pauza si nici nu pleaca in vacanta" este crudul adevar.

Prin urmare, turul Romaniei pe bicicleta, cei 3.000 de kilometri, reprezinta partea fizica a lui "Da, si eu pot!" - un proiect cu un scop nobil si extraordinar de greu pentru o persoana sanatoasa, daramite pentru o persoana cu diabet. Dar nu este imposibil. Si asta urmeaza sa ne arate Cristi si Gabriela in perioada urmatoare.

Afla mai multe, promoveaza si nu in ultimul rand - DONEAZA! Timpul este limitat.