Campioana olimpica

Ieri a fost zi de alergare. Am ieșit conform planului (de care nu mă țin eu de felul meu ca să fiu sinceră, dar el este acolo făcut, doar să am grijă să-l iau în considerare) să fac o tură puțin mai lungă, un ocol de parc prin locurile pe care obișnuiam să le bat la pas grăbit înainte de lockdown. Zis și făcut. M-am pregătit rapid și m-am azvârlit pe ușă afară cât de devreme s-a putut, cu direcția IOR.
Nu stau să-ți povestesc despre cât de greu mi-a fost să fac ochi dimineața, cum m-am mobilizat până la urmă de parcă intrasem în priză, cum a fost drumul până acolo, câți oameni pe stradă, pietrele din caldarâm sau câți cățelaineni drăguți la aer. În schimb, trebuie să-ți precizez că a fost bine. A intrat chiar bine! Cu miros de trandafiri și iasomie.





Dădusem deja roată parcului și ajunsesem pe la vreo șapte kilometri și puțin, iar ăsta era semnul că trebuie să mă îndrept ușor spre casă. Nu vânam o cifră rotundă, ci doar puțin mai mult de cei cinci kilometri cu care încerc să mă obișnuiesc să-i străbat cât mai des. Am ieșit pe calea clasică și m-am strecurat printre blocuri. Deja mă gândeam că ajung imediat acasă, fac un duș rapid și mamă ce discuție interesantă o să mai am cu frigiderul cela. Cu astfel de gânduri să-mi țină companie, nici n-am realizat când am intrat pe bulevard, pe Camil Ressu. Alergam pe trotuar, îndreptându-mă spre piața Râmnicu Sărat. Undeva pe dreapta se găsește un chioșc deschis aproape tot timpul. Un nene trecut de mult de prima și a doua tinerețe stătea pe platforma de beton din fața chioșcului, pe un scăunel, cu fața spre stradă. L-am văzut de departe cum stătea molcom, cu o sumedenie de verdețuri la vânzare în fața lui. Leurdă, leuștean, pătrunjel. Cred că avea și niște spanac. Aici mi-am dat seama că vreau o salată. Mi-am făcut o notă mentală să-mi fac o salată sănătoasă și cât se poate de uriașă când ajung acasă.

Am ajuns repede în dreptul lui, eu cu notele mele mentale, cu planurile de peste zi și cu ce mai aveam eu în gând. Priveam înainte, spre intersectie, pas dupa pas, un pic mai alert decât ce fusese în parc.

L-am auzit când eram exact în dreptul lui.
Campioană olimpică”. Două cuvinte, zise cu năduf, de parcă i se înecaseră toate corabiile. Un fel de „Aoleu dar unde vă grăbiți cu toții!”.
Am râs până în intersecție, cu gura până la urechi și cu oamenii de pe stradă uitându-se după mine ca după o lunatică.
Made my day. 😊

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Prima zi de primavara

Prima făcută