Tura de 400 sau povestea momentului potrivit

Nu te lua după zâmbetul de aici. M-am trezit cu capsa pusă.
Contrar obiceiului, nu-mi trebuia nimic. Nu voiam nici să-mi beau ceaiul de dimineață, nu mă atrăgea nici micul dejun, îmi era somn și pur și simplu părea că în dimineața aia mă trezisem cu fața la cearceaf.
Dormisem mai bine ca în alte dăți, vreo cinci ore rotunjite, iar somnul fusese destul de adânc, fără treziri, fără vise. Ca de obicei, un fel de leșin instant, imediat ce atingeam perna.
Nu aveam o stare bună de spirit. Aș fi făcut ceva, dar parcă nu, parcă aș fi stat, dar parcă aș fi plecat în tură, nici așa, nici așa, în sfârsit! Un început de zi ciufut!
Ne-am urnit totuși din casă cu întârziere, ajungând la Arcul de Triumf exact când toți erau pe picior de plecare și se făceau ultimele precizări din ședința tehnică. Erau aproape toți acolo, iar după zâmbete și salutul de rigoare, ne-am strecurat ușor printre ei să nu încurcăm mai mult decât trebuie momentul și ne-am dus la căsuța de ridicat taloanele de participare.
Ei și de aici începe de fapt povestea noastră, pentru că totul până în acel moment a fost un preambul. Stare proastă? Chef zero? Se rezolvă!
Primul a cedat șurubul de la șaua lui Claudiu, cel care ține colierul tijei de șa.
Nu, nu s-a decis dintr-o dată să-și curme singur suferința, ci l-a întrebat puțin Claudiu de sănătate. Trebuia ridicată șaua doi milimetri, iar la fixarea reglajelor, cel înșurubat a cedat psihic.
Cu toate astea, părea să reziste încă eroic și să țină acolo ce trebuia să țină. Am decis să plecăm în tură cu el așa.
Ce se poate întâmpla?

Am plecat.
Eram noi doi. Ca de obicei la turele foarte lungi, mergem în clubul nostru exclusivist.😜

Pe la jumătatea distanței spre Ploiești mi-am dat seama că nu funcționează treaba. Cheful de pedalat exista. Vremea era răcoroasă și te îndemna la viteză. Era și puțin vânt din față, cum îi șade bine călătorului, doar că nu ceva dramatic. Nu mergeau lucrurile și pace! Nu era vorba că durea ceva în mod special, dar o oboseală teribila a mușchilor era prezentă în tot corpul. Normal.. aveam doar o singură săptămână de la maratonul montan și eu alergam deja pe șoselele patriei. Nu tu recuperare, nu tu nimic. Cât să tragi și de mușchii ăștia?

Orice urcare mi se părea un adevărat chin (și nu poți spune că pe drum spre Ploiești sunt urcări...), suspinam zău pe interior cu lacrimi de crocodil și mă întrebam ce a fost în capul meu când am plecat dimineața de acasă, din căldura patului meu drag. Au cedat glorios și mușchii mei preferați (Toți! Toți sunt preferații mei!)

Într-un final am ajuns cu chiu cu vai și pauze dese în Moreni. Ei bine, în Moreni aveam o treabă de făcut, că nu ne-a lăsat inima să plecam mai departe.
*
Stăteam aseară în șezlong și contemplam momentele de peste zi și mi-am dat seama că de fapt, noi am plecat sâmbătă din casă doar pentru că trebuia să ajungem în Moreni Dâmbovița, pentru că aveam ceva foarte important de făcut. Și l-am făcut cu succes! Iar toate evenimentele de peste zi s-au aliniat astfel încât noi să nimerim acolo, în exact momentul potrivit la locul potrivit.
Dar să-ți povestesc pățania, care mi-a făcut ziua frumoasă!
Se făcea că tocmai cotisem dreapta din șoseaua principală și aveam o stânga de făcut la nouăzeci de grade. Am procedat noi la manevrele respective, am acordat priorități și ne-am uitat în toate direcțiile.
Vreo două mașini ne dădeau o prioritate inexistentă. Un nene stătea proptit într-un colț. O pisică pe trotuarul de vis-a-vis. În sfârșit, am traversat. Nu am ajuns bine pe partea cealaltă, când l-am văzut pe tăntălău de departe.
Era un cățelainen înăltuț, ce părea să aibă pe cap un con din cele de care găsești la medicul veterinar după o operație, să nu se scarpine monstruleții la tăietură și să desfacă toate acele cusături. Din locul unde ne aflam noi, chiar părea un astfel de con și ne uitam în dreapta și-n stânga pentru că ne așteptam să îl vedem și pe proprietar acum, mergând agale pe lângă el.
Doar că pe măsură ce ne-am apropiat, ne-am dat seama că proprietarul nu este cu putință să fie găsit, câinele nostru era un maidanez înfloritor, iar conul de pe cap era un obiect în care năsosul își îndesase capul și rămăsese blocat acolo.
Nu puteam să-l lăsăm așa.
Am trecut încet de tot pe lângă el și când l-am văzut cât era de speriat și cum fugea în toate direcțiile, am zis că musai trebuie să ne oprim și să vedem ce putem face pentru dânsul. Și odată cu noi s-au mai oprit vreo doi trecători, un nene pe bicicletă și o tanti cu plasele de cumpărături, fiecare fiind impresionat de drama amărâtului ăluia de acolo.
Ei și de aici a început treaba. Să spunem doar că ne-a luat vreo jumătate de oră să-l prindem pe fraierică. Ne-a alergat bine pe străduțele Moreniului, noi cu bicicletele după noi (că doar nu era să le lăsăm proțăpite singure și cuminți de gardul din fața casei), cu șoșonii incomozi la mers în picioare, cu echipamentul de lycra pe noi, cum ne strecuram prin spatele ursului să-l prindem sau să-l mânăm încoace și-ncolo. Eram de filmat. Iar un individ mi se pare că a și făcut-o din confortul propriei mașini. Ne-ar fi fost de folos o mână de ajutor la un moment dat, dar na!
Bezmeticul ăla se speria de fiecare zgomot, era chior de un ochi (asta am văzut-o mai târziu), avea și o bubă pe la un deget și era să-l și calce mașina de vreo câteva ori, colac peste pupăză. Dar într-un final toată operațiunea noastră a fost un succes. Asta după ce l-a capsat pe Claudiu cu vârful dinților din față, panicat fiind când în sfârșit l-am prins cu o mână, mergând pâș-pâș în spatele lui și înșfăcându-l de-o laterală a corpului.
N-au trecut ei colții prin haina groasă, dar au lăsat o vânătaie și un guguloi pe piele amintire.
L-a prins Claudiu pe urs, l-a imobilizat cumva între picioare și dă-i și încearcă să îi scoți conul dubios de pe cap. Stătea sărăcuțul cățel așa cuminte, de cred că nici la mamița lui când l-a făcut nu ședea așa blând.
Conul cu pricina era de fapt un suport de găleată de flori, cu tot cu mâner, unde cuțulainenul nostru își vârâse capul cu râvnă. Marginea îndoită spre interior și mânerul trecut pe după gât, i-au dat nițel de furcă lui Claudiu, care nu știa cum să-l scoată pe amărât de unde se vârâse. Ne-a fost destul de greu să-l deșurubăm pe fraierică din strânsoare și să-l eliberăm să zburde din nou vesel pe străzile orașului, dar până la urmă s-a făcut. În privirile curioase ale unui trecător care s-a oprit din drumul lui cu plasele în brațe, sub supravegherea leneșă a unui cățel rufos și mare, prăvălit pe-o parte și rupt de somn si lângă bicicletele care ne căraseră atâta amar de drum.

A plecat ușor de lângă noi după ce conul a disparut din jurul gâtului, s-a mai uitat de câteva ori înapoi a neîncredere și pe-aici ți-e drumul.
Adevărul e că nici noi n-am mai pierdut mult timpul în oraș. Ne ajunsese și grupul lui Mădălin, salutări, pupături, strângeri de mână și dă-i mai departe din poveste, că-nainte mult mai este.
Să fi fost vreo treisprezece kilometri distanța care ne mai despărțea de primul punct de control, cel de la Valea Lungă. Nu ne mai așteptam sincer să găsim pe nimeni acolo, în afară de voluntari, dar iată că am avut noroc și ocazia de puțină socializare și întâlnire cu prietenii a venit.
O surpriză frumoasă a fost și deschiderea sezonului de pepene la punctele de control, din care nu m-am sfiit să degust cu amândouă mâinile. A fost bun! 😀 
Aveam vreo cincisprezece minute programate pentru stat și relaxat la Valea Lungă, dar noi cred că am poposit în jur de treizeci minim. Mai cu pepene, mai cu glucoză, mai cu o vorbă două și uite așa s-a scurs timpul pe lângă noi fără să ne dăm seama. Ne-am urnit într-un final și știam că partea cea mai interesantă din punct de vedere al peisajelor și al urcării, de-abia de-acum avea să vină.
Am avut de urcat Sultanu și Provița, ambele niște delușoare vrednice de luat în seamă. Să zicem doar că trăiesc cu impresia că i se spune Sultanu dintr-un motiv bun 😂. Nu mai fusesem de aproape un an pe dânsul și mare mi-a fost surprinderea să-l găsesc asfaltat până în vârf. Ținerea mea de minte a acestuia era cu dale de beton pe ultima secțiune, cea mai pronunțată dintre toate.
Dar să scurtăm agonia. Nu-ți pot exprima în cuvinte cât pot să doară mușchii pe urcare după o alergare lungă pentru care nu ai făcut deloc recuperare. Mai că-mi venea să mă dau jos de pe bicicletă și să o arunc în râpă, iar mai apoi să plec cătrănită, cu mâinile la subsuoară. Nu am făcut-o. Ba am încercat să urc până sus cum s-a putut, exagerând poate cu mersul în zigzag . Fără regrete!
Să mai fi fost vreo două coturi ale drumului până în vârful Sultanului când m-am dat jos. Mi-am băgat picioarele, vorba românului. Dar sus feerie de priveliște pentru câteva minute.
Au urmat Provița, urcarea de la Vârfuri și încă vreo câteva ridicături ale scoarței până să dăm în Câmpina. De aici s-au liniștit bine de tot lucrurile și am început să ne relaxăm.
Astea-s pozele de la Vârfuri, prima făcută de noi...
Iar a doua surprinsă de Cristi Mănăilă în timp ce noi ne pozam cu priveliștea din spate 😊
©Cristi Manaila
De aici am mers într-o relaxare continuă, ce a durat până în Ploiești când, la prânz fiind și în fața unor încercări extreme (porții delicioase și generoase de carbonara și ciorbă de perișoare), am decis că ne-au ajuns aventurile pentru o singură zi și mai bine ne întoarcem molcom acasă, că n-au intrat zilele-n sac.
Momentul a coincis și cu sinuciderea definitivă a șurubului de la șaua lui Claudiu, care s-a decis să meargă într-un final și dânsul în țara șuruburilor minunate.

Astfel stând lucrurile, după exact 150 de kilometri de pedalat am încălecat pe-o șa și asta-i povestea!
Iar aici găsești traseul. 

PS. Și cine a mers a doua zi la Semimaraton București? Cine, cine?
The pain, the horror.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Atentie! Ma dau cu parerea:

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Traseu Brasov - Sf. Gheorghe - Baile Tusnad

Traseu Baile Tusnad - Tg. Secuiesc