Fleche 2018, episodul 3 - Noaptea

Nu știu dacă poți să fii claustrofob din pricina întunericului.

Evit să merg noaptea iar dacă totuși ma prinde din urma pe traseu, sunt mereu alături de Claudiu. Dar tot îmi dă un sentiment incomod, de înghesuială, de parcă nu am suficient loc să respir și să mă mișc în tot întunericul ăla.

Ziua fug de localități și abia aștept să dau iama în pădurile dese și câmpiile nesfârșite, în schimb noaptea treaba se sucește la o sută optzeci de grade. Caut cu înfrigurare orice strop de lumină și orice urmă de viață și civilizație.

*

Aproape imediat de cum s-a lăsat noaptea, au început problemele, în valuri, cât să demonteze mintea bucată cu bucată.

Primul val a venit cu somnul, gonit repede de frigul nopții și de urcările presărate din loc în loc pe traseu.

Al doilea val în schimb a fost puternic și lung până la final. Oboseala generalizată, alături de deshidratarea gravă au început să lovească crunt, rând pe rând. Și dacă tot am atins punctul asta, hai să-ți povestesc câte ceva foarte pe scurt despre fazele deshidratării. E important, pentru că așa poate îți dai seama de simptome și le recunoști la momentul potrivit.

Sunt trei etape, mari și late: o etapă inițială, stadiul grav și stadiul sever, posibil fatal.

În etapa inițială te urmărește setea. Accentuată. Ai gura uscată, indiferent ce-ai face. Parcă nimic nu e suficient să domolească focul ăla nestins din tine. Ești obosit. Ca idee, dacă te regăsești aici, atunci organismul tău a pierdut cam două procente din fluidul total.

În următoarea etapă încep vărsăturile, amețelile și o stare generală de rău. Oboseala devine extremă, încep crampele puternice alături de dureri de cap și probabil nici nu mai vizitezi boscheții de pe marginea drumului așa de des. Cel mai rău este că în faza asta, nici lichid nu prea poți să bei, pentru că orice verși pe gâtlejul însetat, se întoarce violent afară. Nimic nu se asimilează, nimic nu hidratează. Soluția într-o astfel de situație este să oprești efortul și să încerci să consumi lichide puțin câte puțin, salvarea venind din cantități mici.

În ultima fază intervin convulsiile, urmate de pierderea cunoștintei, alături de confuzie și dificultăți de respirație.

Am mai citit câte ceva pe tema asta aici și aici și e loc de o cercetare amănunțită, astfel încât să reușim să ne ferim cu toții de efectele ei devastatoare.

Dar să revin din paranteză - să spunem că în Colonești, unde am avut una din opririle noastre neprogramate de pe traseu, multe lucruri au văzut copacii ăia frumos înfloriți din curtea primăriei. Și cum ceea ce se întâmplă în Colonești, rămâne în Colonești, o să oprim aici acest fir al poveștii.

Din ce mi-am dat seama, din punctul ăsta și până la finalul turei în Valea Lungă, Claudiu a dus o luptă serioasă cu o deshidratare gravă, cumulată cu oboseala. A câștigat, dar nu e un lucru cu care să te joci. Este un punct la care trebuie să fim cu toții foarte atenți, mai ales că se anunță o vară cu temperaturi incendiare.

*

Una din urcările din noapte mi-a rămas în minte și asta pentru că pedalam noi ce pedalam și la un moment dat am ajuns într-un final la liman, adică în vârf. Viteza de urcare era extrem de scăzută, chiar dacă panta era slabă. Noaptea te demoralizează. Chiar dacă te simți relativ bine ca stare fizică, faptul că nu vezi nimic în jur, alături de viteza scăzută de pedalat (pentru că da, nu știi niciodată când nimerești un crater în mijlocul unei șosele perfecte), lucrează împotriva ta.

Mergeam foarte încet. Toți. Inclusiv eu.

Când în sfârșit am ajuns într-un loc ceva mai plat, știu că am tras pe dreapta vreo câteva minute cu toții. Nu mai știu cine a fost cu ideea, dar era o pauză bună. 

Aveam o stare de agitație destul de ridicată. Era târziu, mult mai târziu față de planul nostru, iar deja una din pauzele programate de somn fusese desființată, pentru a lăsa loc pedalatului molcom, astfel încât să ajungem în termen la final. Problema era că inclusiv cea de-a doua pauză de somn, cea la care nu voiam să renunțăm nici în ruptul capului, deja începea să se topească sub presiunea timpului. Cred că aici am zis că suficient e suficient. Pentru a putea duce cursa la final, trebuie să închidem ochii pentru măcar o oră.

M-am trezit când vorbele îmi zburau deja pe gură afară..

"Haideți să mărim puțin viteza. Să păstrăm măcar un douazeci de kilometri la oră."

Nu am vrut ca vorba să fie o critică. Acum, după ce am stat să mă gândesc la asta, e posibil ca tonul să fi fost puțin mai isteric, sau poate formularea mai dubioasă. Sau poate privirea din ochi... Și ceilalți m-au privit cu ochii mari. În sfârșit. Cert este că a avut efectul scontat, întrucât toți au început să dea din pedale mai repede. 

Somnul se apropia.

*

Noi chiar am planificat puțin lucrurile până să ne avântăm cu capul înainte în aventura asta. Știam unde o să oprim să mâncăm, știam unde aveam să ne odihnim, cât timp și ce viteză medie era bine să abordam pentru a ajunge la timp la final.

Programase Claudiu două cicluri de somn de câte o oră jumate în două puncte diferite de pe traseu. Situația neprevăzută cu deshidratarea severă apărută pe parcurs și care a determinat ceva mai multe opriri decât cele ce erau preconizate inițial, ne-a făcut să renunțăm la unul din popasuri. Dar ne-a rămas cel de-al doilea. Și crede-mă, promisiunea unei ore de somn în vremuri de restriște îți dă aripi.

După momentul de mai devreme cu urcarea, am mers întins către Ștefăneștii Noi care ne-a fost casă. Imediat la ieșirea din Pitești, am făcut un foarte mic ocol până într-un loc sigur, iar somnul s-a instalat pe nesimțite.

*

De când mă știu, nu am avut probleme cu somnul, sau dacă s-a întâmplat, a fost o chestiune ce merită să fie notată în calendar, pentru că este la fel de rară precum cometa Halley pe cer.

Ochii se închid iar mințile zboară spre subconștient, înainte să ajung pe pernă, ceea ce mă ajută de fiecare dată să fructific în întregime timpul pe care mi-l rezerv somnului. Așa s-a întâmplat și acum. Și a fost bine.

Am avut o oră pe ceas să ne refacem forțele, iar dacă ție cititorule ți se pare o nimica toată, ei bine află de la mine că un somn de o oră e ca o cană cu ceai cald și dulce într-o zi friguroasă de iarnă.
Nu am pierdut mult timpul. Din contră. Ne-am mișcat repejor. Toate lucrurile puse la locul lor, echipament complet și pe-aici ți-e drumul.

Distanța dintre Ștefăneștii Noi și Găești, locul unde ne propusesem să avem cel de-al doilea popas de somn pe timpul nopții, nu este foarte mare. Sunt vreo treizeci și cinci de kilometri ce despart cele două localități, iar soseaua este preponderent la vale sau neutră. Drumu-i bun, condițiile ideale, dacă nu bate vântul din față. Și n-a bătut zău! Parcă să ne mai fi oprit puțin prin Topoloveni, tot așa, din pricina deshidratării, dar în rest s-a mers impecabil.
Ăsta este momentul în care toți am fost "revergorați" de răcoarea nopții, de picul de somn și de faptul că știam că nu mai avem așa mult. S-a pus accentul pe viteză, iar băieții au alergat mai mult decât onorabil. 35-37km/h în toiul nopții nu e chiar de ici de colo. Am ținut trena cu toții și adevărul e că să vezi MTB-ul lui Radu cum gonește noaptea prin localitate cu peste 30 la ora în timp ce alte patru cursiere îl urmăresc, e o adevărată priveliște.
Și-am ajuns într-un final în Găești.
Oh, but the joy!
Nu mai aveam timp de somn, eram oarecum la limită cu timpul, dar aveam timp să ne dezmorțim puțin oasele înghețate. 

Așa că am făcut un detour de vre-un kilometru până la Bro.

Dragii mei, Bro și Alexandra (al meu frate și his significant other) au mers la Găești în seara aceea să ne întâmpine pe noi. Erau pregătiți cu cafea și poate cu câte ceva de-ale gurii. Unul singur a vrut cafea, restul ceai.

La naiba, nu aveau ceai.
"Băi! nu avem ceai! Aveți de unde să luați de pe drum?" mi-a sunat vocea cristalină a lui frate-miu în ureche.
Era trei noaptea, în mijlocul Găeștiului, un oraș cu vreo 16.000 de locuitori și fără magazine non-stop la fiecare colț de stradă.
Mă uit în jur ca-ntr-un film, în timp ce o cameră imaginară pare să-mi facă un prim plan, într-o comedie neagră.
"Nu." vine raspunsul simplu. "Nu aveți nimic?" (deja mă gândeam inclusiv la apă caldă cu zahăr.. părea o opțiune decentă dintr-o dată)
"Ba da, dar sunt din astea terapeutice. Uite, avem de crușin."
"Au doar ceai de crușin, vreți?" îi întreb eu pe ceilalți.
"Da, nu contează. Cald să fie!"
"Fă-ne de crușin, nu contează. Să fie cald."

Când am ajuns la ei, casa era caldă și primitoare. Mi-a zis frate-miu că l-a intrigat cât păream de alerți. Dădeam impresia că suntem foarte în priză. Foarte prezenți. Probabil adrenalina lucra liniștită la birou.

Ceaiul de crușin ne aștepta în căni, alături de o cutie de zahăr, să-l îndulcim dacă vrem.

Eu beau ceaiul fără zahăr de felul meu. Am pus o lingură! și cred că nu doar în cana mea. Am încurcat-o cu celelalte de pe masă și (probabil) i-am mai pus unuia dintre noi o lingură de zahăr, peste ceea ce avea deja :)

A fost bun și l-am dat pe gât fără să răsuflu.
Am aflat la ceva timp după aventura noastră că ceaiul de crușin este unul dintre cele mai puternice laxative naturale.
Am avut o pauză.
N-a funcționat dacă te întrebi. N-a avut niciun efect. Nimic. Nada! Să le mulțumim celor sfinte. 

Am stat vreo zece sau poate cincisprezece minute acolo și pentru că timpul nu mai avea rabdare, am plecat spre Târgoviște cum s-a crăpat de ziuă.

În timp, starea lui Claudiu nu s-a îmbunătățit. Partea bună a lucrurilor a fost că nici nu s-a înrăutățit. A stagnat cumva, timp în care el oricum nu putea consuma aproape nimic. Soluția sorbiturilor mici de apă, la intervale regulate, a părut că funcționează, cel putin parțial.

Din Găești și până în Târgoviște nu erau mai mult de douăzeci și opt de kilometri, dar nouă ni s-au părut interminabili, de parcă nu se mai apropia odată orașul ăla afurisit! Ne-am oprit pe traseu de câteva ori și pentru revenirea simțurilor și pentru regrupare. Mă tot uitam la ceas. Mai era puțin timp.

Undeva pe tronsonul ăsta mi-am dat seama că în configurația actuală, noi nu o să ajungem niciodată la timp la finish. Cred că toți ne gândeam la exact același lucru, dar urma să dezbatem imediat ce aveam să ajungem la punctul de control de la intrarea în localitate.

Și-am ajuns într-un final. Cu bine.
Încă treizeci și patru de kilometri până la marele final și vreo cincizeci de minute pe ceas până la termenul limită.
Urma să vină și diferență de nivel.

Ne-am uitat unii la alții și a fost suficient ca unul dintre noi să deschidă gura. Analiza fusese făcuta, decizia luată. Split the team! Trebuie să ajungă minim trei.
Și am pus cu toții țara la cale și ne-am împărțit în doua grupuri - eu cu Viorel și Cosmin urma să mergem înainte ca-n poveste, iar Claudiu și Radu să vină puțin mai încet în urmă. Și-așa am și făcut.

Bună dimineață. Acu`i acu`!