Fleche 2018, episodul 2 - Finutu 2003

A fost pentru prima dată când am făcut o incursiune serioasă prin județul Teleorman și sinceră să fiu, nu cred că am văzut asfalt mai bun, mai lin, mai proaspat și mai catifelat pentru roțile mândrei mele biciclete ca aici. Este ca și cum s-a răsturnat căruța cu asfalt frumos și nou la oamenii ăștia în ogradă. Cel puțin între localitățile pe care le-am traversat în epopeea noastră minunată.
Că așa, interiorul localităților este puțin rupt din alte povești, de data asta mai de groază.. vezi Alexandria, vezi Roșiorii de Vede, vezi toate drumurile secundare din orașe, iar de comune mai bine nici nu amintesc.
Dar între așezările principale cel puțin, este o plăcere să pedalezi.
Ca să înțelegi ce porțiune ridic eu în slăvi, mai ceva ca pe sfintele moaște, află că este vorba de zona Alexandria - Roșiorii de Vede -  Măldăeni, pe DN6. Curcubeu, flori de salcam, bomboană de pe colivă - ăsta e!
Bine, toate bune și frumoase, dar aici mai e o precizare foarte importantă de făcut. E o plăcere să pedalezi într-adevăr, dar atunci când nu trec pe langa tine SUV-urile care depășesc pe contrasens exact prin locul unde te-ai nimerit și tu să te afli, gândac nerecunoscător.
Cum ni s-a întâmplat nouă. Nu cred că ieșisem de foarte mult timp din Alexandria. Eram pe undeva între punctul nostru de pauză și Radomirești, când, măre, ce să vezi! Șoseaua era destul de plină, traficul fusese abundent aproape toată ziua pe mai toate porțiunile de drum principale. Mergeam în șir indian, cred că eram cam a patra din cârdul vesel. M-am uitat pentru o secundă la foi pentru că (iar) scăpase un dinte când am schimbat vitezele. A fost o chestie de o secundă, nu mai mult, timp în care un SUV cât bucătăria mea a trecut prin stânga, atât de aproape de mine încât, dacă m-aș fi întins din amorțeală sau dacă flexam puțin mai mult cotul, probabil că individul de la volan ar fi plecat cu o bucățică din el mai departe, unde avea treabă.
Momentul nu mi-a bulversat traiectoria și nici nu m-a făcut să mă opresc și să-mi trag sufletul într-un colț pe bordură, dar pot spune cu mâna pe inimă că dacă eram în picioare și nu pe bicicletă, probabil că mi s-ar fi tăiat genunchii. În sfârșit! Să depășim momentul.

N-am pornit noi bine din Alexandria, că ne-am și oprit. Și nu, nu aveam pană, nici vreo altă problemă. Doar că trebuia să ne tragem în poză cu Dan Finuțu 2003 în Las Vegasul Teleormanului - localitatea Buzescu. Parcă Buzescu era. 😂
Dar nu denumirea localității este importantă, ci faptul că mă simțeam aici ca într-un Las Vegas căzut în dizgrație.
Erau prezente similitudini cu vestitul oraș, dar nu în sensul bun. Opulența și lucrurile exagerate erau la ele acasă și se asortau grozav cu un gard dărăpănat, un teren viran sau o casă mică și mai prăpădită ca cele din jur. Străzile perfect paralele între ele, clădirile impunătoare și cu arhitectura specifică, micile detalii de la colț de stradă sau mașinile serioase care tronau la porțile înalte, toate astea mă făceau să mă simt... altfel. Era un simțământ ciudat. Inconfortabil.
Găseai coloane și colonade de tip grecesc mai peste tot, imediat lângă lei din ipsos sau ciment, vulturi și ferestre mari. O umbrelă mare de terasă pusă la poarta omului se asorta cu banca din fier forjat și lemn montată acolo special pentru odihnitul oaselor și căscatul ochilor la drum. Se găseau și inscripții pe case, scrise cu majuscule deasupra ușii; doar cu Finuțu 2003 ce ne-am făcut poză chiar de la intrarea în localitate.

Let me get that for you (drops the mic)..
Nu am pierdut mult timp aici. Un minut la intrarea în așezare, apoi drumul ne-a fost călăuză dintr-o parte în alta a localității pe care o găsiserăm deosebit de liniștită la ora aceea din zi.

Și ne-am întors la asfaltul și văcuțele noastre!
Am mers întins, cu un vânt care ne-a cruțat de eforturi suplimentare, iar următorul popas programat a fost chiar în Roșiorii de Vede, punct de control, hidratare și administrativele de rigoare.
Fără să fi zăbovit prea mult, ne-am urnit pe străduțe întortocheate, ghidați de GPS-urile lui Claudiu și Viorel, prin Roșiori.
Asfaltul prost ca-n mai toate orașele.
Vezi tu, asfaltul ăsta este un laitmotiv în sine în aproape toate poveștile (dar mai ales în asta), pentru că fără prezența dânsului la o calitate cel puțin medie, nu te poți bucura cu adevarat de o tură pe cursieră. Bineînțeles, asta este doar părerea mea. Cei ce preferă grohotișurile pe bicicleta de șosea, sunt liberi să savureze porțiunile denivelate. Whatever works. :)

De bine ce găsiserăm o zonă relativ proaspăt turnată, o stângă și apoi o dreaptă bruscă ne-au mutat direct pe pavatele de la Paris Roubaix. Iar dacă pe aici a fost făcut traseul și pe aici e musai să mergem, ne-am conformat. Și dă-i și acceptă hurducăiturile ca parte din viața ta pe toata lungimea străzii. Noroc ca n-a fost chiar mult.
Am ieșit într-un final și de pe strada buclucașă și din oraș și ne-am întors iar și iar la asfaltul nostru impecabil și la câmpurile de un verde nesfârșit și la cerul albastru fără pată.
Opriri neprogramate am tot avut. O vizită cu câteva minute de somn furate, ba o poză, ba câte o mică urgență. Bine măcar că nu am avut parte de pene sau cine știe ce alte incidente prin trafic. 
Și uite așa am avut ceva timp în care i-am putut surprinde pe ceilalți cu câte o poză în momentele în care nu erau atenți...
.. sau m-am jucat cu lumina și florile din jur. Ne găseam în perioada în care liliacul abia se căznea să-și deschidă floarea către soare și începuse să împrăștie în jur din parfumul lui.
Ce am apreciat mult la tura asta a fost faptul că toți am ținut trena. Cel puțin pe zi, s-a făcut o rotație permanentă și fiecare ducea între trei și cinci kilometri, în funcție de cât de tare bătea vântul, ce opriri erau programate sau dacă obosea sau ba. Pe noapte, lucrurile s-au mai schimbat puțin, dar ajungem noi cu istorisirea și acolo.
Până una-alta, pentru a nu avea incidente, Claudiu a făcut o serie de reguli de conviețuire pe traseu, mai ales că noi cinci, în echipă completă, nu am pedalat niciodată împreună. Regulile au fost puține, referitoare la trenă și la mersul la plasă, dar cuprinzătoare, cu obligații pentru tot plutonul nu doar pentru cel din față, începând cu semnalizarea problemelor de pe/din caldarâm, trecând prin abținerea de la frâne nejustificate, menținerea unei viteze constante și până la detalierea modului în care este cel mai bine să se facă schimbul la trenă. Având toți un set de reguli bine stabilite după care să ne ghidăm, posibilitatea de a-i provoca disconfort în anumite situații unui partener de echipă scădea considerabil. Și a fost bine!
Acum, să nu te gândești că au fost puse acolo lucrări de licență interminabile – 11 reguli cu liniuță au făcut treabă bună!
Soarele era bine trecut pe cer. Ne aflam deja spre amiază când am rămas fără apă. Cu toate opririle noastre repetate, cu toată grija să ne hidratăm și să ne luăm cu noi lichid miraculos, s-a întâmplat.
Bună ziua! Primul magazin.. unde-l găsim și noi?
în față la cinci kilometri.
N-au fost cinci. E chestia aia relativă. Când un nene în vârstă îți zice că o să ajungi la, mai ai atât, găsești nu știu ce la X kilometri, pune dublu. Sau triplu. Și cu siguranță atât mai ai până în locul de care ai nevoie.
Pe măsură ce se apropia seara, au început și urcările. Era întrucâtva evident că așa se va întâmpla și eram pregătiți sufletește pentru asta. La început molcome, pentru ca în momentul în care soarele se va fi dus la culcare, să dăm de unele mai crispate puțin. Până una alta, am avut câteva lupte de dus cu niște delușoare și puțină priveliște din vârf în semn de mulțumire pentru urcuș.
Sosirea noastră în Slatina a fost pe lumină.
Ne-a dus GPS-ul perfect pe străduțe până în punctul în care ne-am blocat într-un contrasens despre care harta folosită nu auzise încă. Pentru că traseu-i traseu, iar bucata de sens invers era relativ scurtă, ne-am strecurat cale de vreo două sute de metri pe trotuarul gol, până la benzinaria care ne era punct de control și popas pentru masă.
Cu mancarea și poveștile din jurul ei, a zburat timpul și odată cu el și lumina noastră prețioasă. Eram pregătiți însă! Fiecare avea becuri puternice pentru noapte, veste și baghete reflectorizante, orice lucru cât de mic contribuia suficient la vizibilitatea noastră. Iar la câtă lumină făceam noi ca grup, de ne luminam unul pe celalalt și luceau vestele alea pe noi mai ceva ca niște luceferi, era imposibil să nu ne vezi din cosmos.
Mai putin Gigeii cu SUV-uri care oricum au un handicap sever în a vedea orice pe drum, mai puțin propria lor persoană.
*
Am lăsat benzinăria și după mai bine de o oră și ceva am pornit.

Nu-mi place să merg noaptea.
Cu toată lumina și protecția pe care ți-o dă grupul, tot timpul trăiesc cu teama că orice se poate întâmpla - nu vezi o groapă, nu te vede o mașină, dai peste ceva sau cineva, te fură indienii cu totul. Nu-mi place și pace!
În plus, nu mai vezi nimic din ce te-nconjoară.
Nu știi dacă și când trebuie să te ferești de ceva, iar noaptea în sine parcă devine palpabilă, te strânge și te învăluie, până-ți rămân doar ochii afară. Ochii sunt tot timpul ațintiți spre lumină.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Nucsoara

Nebunia de GentlemensRace