Consiliul

Poveste scrisă în cadrul competiției SuperBlog 2016.
*
Se auzea o larmă de nedescris iar eu stăteam cocoțată în vârful patului. Era una din zilele acelea când răceala te prinde din urmă și te pocnește fix între ochi și-n moalele capului de te lasă lat. De unde se auzea zgomotul ăsta? Voci subțiri și pițigăiate veneau din zona cea mai îndepărtată a casei, unde îmi depozitez de felul meu o gramadă de lucruri, vechituri, haine de iarna și încălțămintea sport. Inițial am crezut că sunt iar copii aceia răzgâiați ai vecinei de palier, niște zgâtii de cinci și șase ani care fac teroare în bloc. Zilele trecute îi prinsesem cum zmângăleau cu creta pe ușile vecinilor. Iar să fie ei?

M-am dat jos tiptil, să trag cu urechea. Sau poate vine de la un etaj mai jos? Sigur iar sunt babele alea două care s-au luat la harță.
M-am apropiat de camera cu pricina și vocile se auzeau din ce în ce mai puternice și mai cristaline.

Am lipit urechea de ușa holului de la intrare.
"Hihihi hahahah"

"La mine a fost altfel. Noi ne știm de vreo trei ani jumate. După cum v-ați dat seama, sunt decan de vârstă printre voi, deci vă rog să-mi acordați respectul cuvenit și să mă ascultați cu atenție."

Hărmălaia încetase și dintr-o dată nici musca nu se mai auzea în camera goală. Ce să fi fost? Poate...
Nu mi-am terminat gândul, că vocea de mai devreme și-a reluat monologul.

"Când am intrat eu în familie, toți erau la început de drum. Vă zic eu. Fata asta era o leneșă desăvârșită. Abia se urnea din casă, iar pe vremea aceea avea și cu vreo 10 kilograme mai mult. Își dorea ea sa le facă pe toate, să ajungă în cele mai fantastice locuri, dar nu prea făcea nimic în privința asta. Până într-o zi. Asta o știu sigur, pentru că mi-a povestit-o. Țin minte ca ne-am vazut în magazin si cred ca a fost un fel de dragoste la prima vedere. De atunci ne-am construit tradiții săptămânale de care ne ținem chiar și acum, după atâta timp. Știați că am alergat multe semimaratoane împreună? 21 de kilometri pe șosea! Cine ar fi crezut. Și nu o dată, ci de mai multe ori! Cine ar fi crezut într-adevar..."
O zumzăială ușoară s-a ridicat din nou în încăpere. Nu pentru mult timp însă, pentru că o altă voce s-a făcut auzită. Tot subțire, înaltă. "Măi dar ce e în holul meu?". Gânduri cel puțin ciudate au început să îmi zboare prin minte. Dar mi-am reapropiat urechea de ușă.

Părea să se fi strâns o adevărată mulțime în holul acela mic. Până mi-oi face eu curaj și să vezi atunci când deschid ușa!

"Pari cam hărtănit verzuiule! Ești cam umblat și obosit. Eu am mers o singură dată cu individa și atunci când am mers am avut grijă să îi ronțăi cu migală fiecare degețel în parte. He he he" (Un râs răutăcios se auzea de după ușă. Ce nai..) "De atunci nu ne-am mai plimbat și uite ce bine mă țin".

"Îhî", spuse un al treilea. "De-aia am auzit eu că te-a pus la retur. Cică ești număr prea mic, dar nu-i nimic că are un proces de retur prietenos la cei de la Answear."

"Da și eu am auzit."

"Și eu."

"Ba eu."

"Nu-i adevărat."

"Ba da, că are retur gratuit și te poate trimite înapoi de unde ai venit în 30 de zile."

"Chiar așa. Las-o baltă textilatule. La cât ai mers tu împreună cu ea, nu e de mirare că n-ai nicio poveste de spus. Uită-te la fratele tău de raft. Cu jumătate de număr mai mare, numai el știe pe unde i-au călcat tălpicile."

"Măi gogule, să știi că da!" a intervenit și vecinul. "Numai la câte alergari montane am mers anul asta. Ne știm de vreo 2 ani aproape, dar am bătut împreună la kilometri, mamă, mamă! De sus de pe muntele cel mai înalt, până jos în văile cele mai spectaculoase, pe vreme frumoasă sau rea, ploaie, ninsoare și frig intens, am mers și am avut grijă mereu să ofer suportul necesar. Spatele călcâiului rigidizat, plus că sunt ultraușor. Iar după curse și ea avea grijă să-mi ofere o baie bună și un tratament cum se cuvine. Numai eu știu cât nămol am îndurat, dar nu-mi pare rău de niciun strop", afirmă acesta cu glas mândru. Părea că și mina pe care o arborase era una serioasă și poate ușor dramatică.
"Noroiosule", "însemnatule", se auzeau ceilalți cum râdeau și-și dădeau coate.

"Dar aventurieri sunteți voi măi. Noi mergem împreună doar pe bicicletă. Adevarul e că am și o fire ceva mai îndărătnică. Nu vreau să calc prea mult pe pământ și pace. Eu sunt pentru bicicletă. De-aia am și plăcuțe SPD. Daca sunt pentru bicicletă, apăi pe bicicletă vreau sa merg."

"Fițosule." Se auzi unul râzând înfundat.

Hmm cineva a scos limba. Am crăpat ușor ușa holului și un adevărat consiliu se desfășura în fața mea. M-am frecat la ochi cu amândouă mâinile. Paracetamolul ăla pentru răceala și degrevarea sinusurilor cred că-i cam puternic..

"Vă lăudați voi atâta cu kilometri făcuți pe șosea sau în vârf de munte. Ascultați-mă pe mine! poate ați văzut voi frumusețile patriei, dar eu am văzut minuni arhitecturale." Atenția s-a îndreptat dintr-o dată spre colțul de unde se auzise vocea. "Locuri încărcate de istorie și artă, de cultură, de muzică și dans. Eu și tenișii ăia din colț ce ne-am plimbat și am văzut lumea".

Discuția începuse să înflorească. Perechea de Converse fusese în State și își dăduse seama că avea rău de avion. Acei Sneakers din colț erau înfumurați că ei fusesera la cel mai mare târg internațional de IT din Germania. Alții că văzuseră mai te miri ce. Mai erau unii care frecventau spații corporate.
Adevărul e că mă plimbasem nițel prin lumea largă și întotdeauna am mizat pe niște adidași de damă, sau ceva lejer care să-mi permită să mă mișc, să casc ochii în dreapta și-n stânga, să mă cațăr, să văd, să simt și să mă minunez de fiecare lucru nou văzut în parte.

Trecând peste astea, totuși, eu auzeam vorbind niște pantofi. Stăteam și mă uitam buimacă. Toate perechile mele de Converse dialogau acum despre șireturi, călcâie și se lăudau cu faptul că sunt 100% produs original. Și că le place ciocolata.

Chiar și perechea de pantofi sport Reebok stătea cumințică la taclale și se lăuda că are gulerul gambei rigidizat și interior textil, cât să permită labei piciorului să respire în voie, în timp ce-i acorda suportul plantar necesar.

Stăteau înșirați pe tot holul, de parcă toată lumea era a lor. Și chiar așa și era. Doar cu ei fusesem în lumea largă.

I-am lăsat să-și continue discuțiile. Nu i-am mai deranjat. Aveau multe să-și povestească. Am închis ușa înapoi, fără zgomot și m-am retras mai departe la răceala mea. "Consiliul" trebuia să-și continue discuțiile.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Impresii:

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2