Primele pedale in Grecia

Somnul a fost adânc și fără vise, dar extrem de odihnitor. Se mijiseră bine zorii, iar soarele zburda de-a dreptul, vesel pe cer, când am facut și noi ochi de dimineață. Noi și întregul hostel, pentru că alarmele lui Claudiu sunt necruțătoare cu urechea omenească.
Ne-am pregătit repede cele trebuincioase, am mormăit ca nu ni se uscase cel de-al doilea echipament spălat in seara precedentă (ca doar am împachetat cu măsură și nu se cădea să luăm tot șifonierul cu noi) și am plecat repejor, dupa ce ne-am strâns mâinile cu proprietarul și ne-am luat la revedere de la mâțele domeniului, cu poze, mieunaturi și priviri galeșe.
Să tot fi fost vreo 9 și ceva cand ne-am urcat în șa. Aveam mult drum de batut azi, cea mai grea sectiune din traseu, vreo 240 de kilometri cu multa diferenta de nivel. Un flecușteț sub forma unui lant muntos ce se desfasura pe o suprafata cam mare si care urma a fi traversat de doi biciclisti cu priviri nevinovate și mintea tulbure de entuziasmul călătoriei. Încă nu știam toate acestea sau refuzam sa le conștientizăm. Acum conta faptul ca ne era foame. Acum. Și voiam mâncare tot acum.
Am găsit, dupa câteva opriri sortite esecului, o terasă primitoare unde am degustat o minunăție de english breakfast, de bine ce tot ne aflam în Bulgaria.
De data asta nu o sa-ti pun poze cu felul în care arata mâncarea Si nici nu o sa detaliez fiecare sunculita, boabă grasana de fasole, friganea, carnacior ușor picant cu puternic gust de cimbru și pâinea proaspătă si moale, cu coaja crocanta cum imi place mie. Nu. Pentru ca in momentul in care scriu aceste randuri, abia am ieșit de la serviciu, nu am mâncat încă și am inceput sa ma blogorezez. Simpla amintire a micului dejun copios pe care l-am degustat in dimineața aceea ma face sa vreau sa le arunc încolo pe toate și sa merg sa devastez cratițele cu mâncare ale primului restaurant care-mi iese în cale.
Curând!
Foarte curând.
O sa las asta aici totusi.
Ne-am pus pe drum intr-un final, cu burtile pline si papilele delectate de mancarea de mai devreme si multa incantare a fost in sufletul meu cand ne-am inceput calatoria zilei cu o coborare lunga. Am prins viteza buna și am avut timp suficient, cat sa-mi incalzesc incheieturile dormitânde.
*
Nu am putut decât să ma bucur de coborâre, de asfaltul excelent si vântul care ma răcorea. Coborarile au fost în a doua zi a călătoriei noastre ca o binemeritată pauză, un respiro, dupa multitudinea de urcari ce am avut de facut. Si încă ce de urcari. Cand ziceam ca am ajuns în vârf, uite măre cum se itea de dupa colț încă un abrupt de rampa, parca mai abitir de urcat ca precedentul. De incidente în trafic nu a fost vorba, data fiind calmitatea șoferilor de peste Dunăre, iar pe primul segment de urcare, din Veliko pana in regiunea centrală a Bulgariei, nici nu prea a fost vorba de trafic.
In jurul amiezii am inceput sa ne dăm seama ca noi nu prea am facut poze. Nu de alta dar de obicei urcarile multe si dese mai au prostul obicei sa imi taie piuitul si disponibilitatea de a imortaliza tot ce mișcă in jur.
Dar din momentul in care am realizat acestea, ne-am revenit spectaculos. Am avut parte de o coborâre de pomină, lungă de cativa kilometri buni, cu priveliște grozavă, ne-am intersectat cu o masina cu niste biciclisti care păreau să-si fi terminat tura si apoi am avut parte de prima surpriză a zilei. Menționez faptul ca deja ne inmuiase diferenta de nivel (pentru ca din cei 5000 si ceva de metri diferență de nivel de pe toata tura, 80% din aceasta a fost în ziua a doua.. Evident). Cand ne era lumea mai dragă pentru ca tocmai intrasem pe drum drept, ce sa vezi. Pavate! O șosea întreagă de pavate, de la dreapta la stânga drumului, pana hăt în față cat vezi cu ochii. Ce naiba?? Eram în mijlocul câmpului. Nu tu case, nu tu fabrici, nimic. In scurt timp si-a facut apariția și satucul de care apartineau pavatele si ne-am fericit cu zâmbet usor strâmb de cei aproape 4 sau 5 kilometri de piatră cubica. Bine! Drumul era chiar bun si ar fi facut o alee pietonala excelenta, pentru ca nu lipseau pietre din pavaj si nici deformari ale terasamentului nu se prea găseau. Doar ca pe bicicletă.. Si mai ales pe cursiera. Pff! Sa zicem ca ne-am simtit de parca am avut parte de o ședință zdravănă de fragezit oase cu maiul. (pentru necunoscători, maiul este un ciocan.)
Dar un ciocan sănătos, numai bun de pus la muncile grele. Sfarmă piatră.
Într-un final, la marginea localității, s-a terminat si frumusețea de drum pietruit. Parcă nu mai știam sa mergem pe asfalt. Ne simteam așa obosiți si abia daca ne apropiam sau trecusem sensibil de jumătatea distanței pentru azi. Parcă ne-a mai crescut si inima, cand imediat ce am ieșit din sat, s-a terminat drumul buclucas si ca bonus, am avut o vale mica.
Si vacute in iarba :p
Dupa ce am scăpat de zona respectiva, am dat de un teren oarecum constant, cu asfalt prietenos, iar din punct de vedere al priveliștii din sa, tare prezentabil vizual.
Și aveam numai deal, vale, deal, vale, deal, vale pe urma iar deal, vale, intr-o succesiune nesfârșită dar deloc plictisitoare.
Am trecut pe lângă un combinat, aflat in mijlocul câmpului, ce arunca spre ceruri numai bulbuci mari de fum alb sau gri. În dreptul combinatului, pe șoseaua de altfel mai mult pustie decât populată, la un moment dat am zis ca am nimerit în plin sezon de autocare- din cele care prestează servicii de transport persoane către sfinte cuvioase si hramuri nenumărate. Se iteau de dupa deal, unul dupa celalalt, furnicăraie, ca stăteam cu Claudiu si ne minunam amândoi de unde vin si încotro se duc. Dupa vreo zece minute de încetinit si căscat gura la ceste lucruri lumești, toate s-au oprit la fel de brusc cum au inceput, iar noi ne-am putut continua călătoria unde aveam treabă.
Drumul meandrat ne-a purtat roțile prin tot felul de locuri, care mai de care mai pitorești.
Unul din ele a fost o localitate mică, ce lasa impresia unei săracii lucii. Țin minte că gps-ul ne-a jucat o fenta pe aici, cam pe la kilometrul 323 al călătoriei noastre. Când a facut Claudiu harta, a setat traseul astfel încât din când în când drumul să ne poarte și prin localități. Din motive obiective - o pauză de hidratare, alimentare, nevoia de a vedea și bipezi, nu doar să auzi vietăți târâtoare fără forma, cum se strecoară pe burtile umede pe sub frunzele uscate de pe marginea drumului.
Așa s-a întâmplat și de data asta, am ajuns într-o localitate, mergeam pe drumul principal, căscam ochii primprejur după bunul obicei și ne-a lovit fulgerător! Dreapta, stânga, dreapta, stânga, PA asfalt!
Cărare în sus pe iarbă printre case, pietriș enervant, stânga, dreapta și uite măre, bartai urcarea pe dealul ce străjuia localitatea, pe după case, la naiba! Pe după sat, că satul se terminase brusc! Pe după sat, în sus, pe un drumeag ce nu știam că e drumeag, cu pietre, plante și resturi de construcții. Aoleu bikemap ce mi-ai făcut-o și de data asta! Sincer, nu credeam că vreodată, cât timp o să port urechi, o să mă găsesc pe ulița din dos din satul ixulescu din Bulgaria, în timp ce seara se apropie tropaind, iar eu sunt ușor stresată de când 'om ajunge să facem și urcarea aia. Ultima urcare. Last of the piscotes!
După ce sprâncenele noastre ridicate și-au revenit din surpriză, am început să ne croim drumul la deal, să ieșim mai repede din fundătură. Claudiu în șa, eu o bucata în șa, o bucată pe lângă, exact la "cum ar fi sa fac eu pană" mă gândeam eu acum. Cum ar fi?
Ne-a scutit Dumnezeu de chin și am ajuns sus în vârf, pe șosea cu asfalt bun, ca în palmă, de ne și miram de enorma diferență dintre cele două.
Cum naiba a gasit bikemap ruta asta? Nici nu era drum!
Nu cred ca ne cam place...
Salbă de lacuri pe marginea șoselei, ne-au însoțit pana aproape de ultimul hop, aproape de granița. Și ce hop, cum il vedeam noi de departe, ridicându-se sfidător deasupra șoselei..
in timp ce ultimele raze ale soarelui ne mângâiau cald. Trebuie sa-l trecem pe zi si sa începem coborârea pe zi. Musai! Dar mai întâi - potol! :D
Si crede-ma cand iti spun ca am dezmembrat un mic magazin local si am cumparat toate pateurile, feliile de pizza ambalate, cornurile si saratelele posibile. Aveam o foame de lup si faptul ca uitasem pana la ora respectiva ca stomacul nostru trebuie totusi hranit din cand in cand, asta daca ne dorim sa ajungem intr-un timp decent la zona de cazare, nu ne-a ajutat prea mult. Cred ca am stat aici sa ne linistim vreo 45 de minute, spre chiar o ora. Aveam o bancuta sub o umbrela, stateam si molfaiam absenti mancarea atat de cautata.Avea gust cam de carton, dar nu am fost plangaciosi. Oboseala era destul de mare asa ca orice purta hramul mancarii, era binevenit.
Soarele incepuse sa se duca spre asfintit cand am plecat de acolo. Mai avea o palma pana sa se bage si el la somn, iar noi tocmai porniseram la atacul ultimei urcari. Ultima urcare semnificativa, sa ne intelegem. Ca asa urcari au mai tot fost. La naiba, orice delusor, orice pod, orice localitate, toate erau strabatute de un drum in urcare, de-ti venea sa arunci cu toate in oricine iti iesea in cale. Dar acum aveam sa ne batem cu ultima urcare lunga, care, sincera sa fiu, dupa ce ne-am imbuibat cu prostii, nu mi s-a mai parut asa de amenintatoare. Eram poate si sub efectul mancarii, care incepuse usor sa se digere si sa-mi ofere o parte din energia de care aveam nevoie. Am mers impreuna pe drumul de-a dreptul pustiu, umar la umar si ne jucam cu umbrele pe care le faceam pe asfalt in soarele aflat la asfintit.
Da-i da-i, da-i da-i si intr-un final tot trebuie sa ajungi sus. Nu am marcat intr-un mod deosebit atingerea varfului acestei ultime urcari. Chiar nu cred ca ne-am dat seama cand am ajuns in varf, pentru ca o serie de vai si coborari bine legate ne-au luat prin surprindere si am preferat sa ne bucuram de acestea si de pletele in vant si de racoarea adusa de viteza in crestere, decat sa stam sa masuram pe unde am mai ajuns noi acum.
In total cred sa fi fost vreo zece kilometri de plat si coborare usoara, cat sa putem prinde niste viteze semnificative si datatoare de energie. Peisajele erau grozave iar unul dintre noi (nu judec, nu dau nume) in loc sa se tina cu ambele maini de ghidon, se dadea la vale cu o mana pe telefon, sa traga in poza cate un loc sau altul.
Ce turtiti ne opriseram noi la masa in urma cu nu foarte mult timp, dar cata energie aveam noi acum, dupa coborarea cea lunga. Plus ca stiam ca gata! fara urcari lungi si anevoioase, mai urmeaza o portiune de drum nu foarte lunga si nici foarte grea, sub 50 de kilometri si nu ne bat pe noi 50 de kilometri!
Bai dar cat m-au secat la inima astia 50 de kilometri!. Fir-ar ei sa fie, ca parca se lungeau cu fiecare minut petrecut in sa, se lungeau si se lateau, de nu mai reuseam sa ii dam de capat. Faptul ca pe marginea drumului erau indicatoare din 2 in 2 kilometri care ne anuntau cat mai avem pana la destinatie nu ma ajuta prea tare. Ba chiar ma facea sa simt ca ma misc cu viteza unui melc in calduri.
Svilengrad a fost ultima localitate din Bulgaria inainte de granita. Am tranzitat rapid orasul si nu am avut timp sa cascam ochii prea mult. Era deja noapte si eu una nu apreciez mersul cu bicicleta noaptea la adevarata lui valoare. De fapt, nu apreciez. Punct. Fiecare drum pe noapte parca-mi scurteaza vreo cinci ani din viata, mai ales daca intalnim situatii precum a fost cea de pe drum spre Svilengrad, pe la vreo 6-7 kilometri aproape de oras, eram pe drum, mergeam pe partea dreapta a benzii, aproape de margine. Soseaua era cufundata in intuneric, nu vedeai nimic in afara de luminitele de foarte departe care marcau existenta unei asezari omenesti.
Nu stiu cum a reusit Claudiu sa evite impactul frontal cu un grup de oameni, care mergeau si ei tot pe partea dreapta a benzii,tot aproape de margine, doar ca veneau din fata. Si nu aveau bec. Nimic!
Eram pe coborare si viteza pe care o aveam nici macar nu se apropia de media pe care o putem tine in timpul zilei, pentru ca na! nu cunosti drumul, nu stii gaurile din asfalt, de ce sa-ti frangi gatul intr-o tara straina. Eh, uite ca ti-l pot frange altii. Becurile noastre sunt puternice, dar tot nu au putut evidentia grupul de oameni care veneau din fata, decat abia cu vreo 2 metri inainte, fiind sustinute si de farurile unei masini care venea din spate.
Manevra brusca la stanga, o crispare puternica a lui gluteus maximus, un nod in gat si da-i inainte, intr-o salba de inju..inforituri romanesti neaose, ce-ti scalda inima in zambet si armonie.
I-am balacarit nitel din mers in limba noastra, ne-am prins din urma inimile, pentru ca incepusera sa alerge vesele (cam ca mintile noastre asa..) inaintea bicicletei si am plecat mai departe spre oras. Mai pe mijlocul benzii.

Granita am trecut-o intr-un minut. Era fix o masina la coada pe sensul nostru de mers iar granicerul a vazut buletinul lui Claudiu, s-a uitat si la mine si a dat din mana a lehamite. "Treceti!". Si-am trecut, zambindu-i chinuit omului.
Primul popas in Grecia ne-a adus si prima poza cu zambet impreuna. Zambete somnoroase si usor aflate in suferinta, dar totusi zambete.
Am profitat de oprire si am aruncat rucsacul din spate cat colo, astfel incat sa-mi pot intinde spatele putin. Bine, faptul ca m-as fi intins pe jos sa indrept oasele obosite este partea a doua. Claudiu - poze. Pâc pâc aici, pâc pâc colo, noroc ca este el fotograful. Ca nici aparatul foto nu l-am luat si nici GoPro-ul din dotare. Pai ce nevoie avem. Lasa ca facem poze cu telefonul.
Doi cascati.
Daca in Bulgaria am avut parte de drum bun, in Grecia era excelent. E85 pe care mergeam noi avea cate 1-2 benzi pe sens, in functie de zona in care ne aflam, plus o banda de urgenta generoasa, pe care nu circulau masini. Nu-ti vorbesc de asfalt. Fara pata!
Am mers intins cat am putut, cu inca o pauza sau poate doua tot de dezmortire a spatelui si extragere a seii de unde nu bate soarele, in rest pedala dupa pedala.
In Orestiada, punctul terminus al drumului de azi, cred ca am ajuns pe la 12 sau poate chiar 1 noaptea, dupa ce GPS-ul ne-a jucat un nou renghi, de ne punea sa mergem pe contrasens sau sa levitam deasupra soselei cumva. De pe E85 trebuia sa iesim in dreapta cumva, astfel incat sa ne intersectam cu un alt drum, aflat ceva mai jos de nivelul la care ne aflam, dar catre care nu exista nicio ruta de acces, sau cel putin nu una pe care sa o observam noi asa cu ochii bulbucati de somn cum ne aflam. Ne-am invartit pe sosea, am trecut de localitate, ne-am intors si am cercetat tot locul. Nimic.
Ei dracia dracului!
Am gasit repede solutia, asa inventivi cum ne gasim si plini de resurse extravagante.
Am sarit parleazul (a.k.a. parapetul ce imprejmuia drumul european si inca unul destinat tinerii animalelor in afara drumului.Sau in interior :p ) si apoi am luat-o de-a dreptul prin boscheti pana jos, vreo 10 metri de verdeata si ciulini incantatori, tufe de maracini perfecte pentru pielea si dispozitia noastra.
Am ajuns la fix, exact in intersectie, iar de aici pana la cazare drumul a fost scurt si rapid.
Second day ended well, la Hotel Estia, unde ne facuseram noi rezervarea.
Am adormit cu gandul ca ma mai desparteau cateva ore de destinatia finala.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Prima de 150 din an!

Brevetul de 200 de kilometri