Bine te-am gasit Veliko Tarnovo

Mi-am propus sa scriu în fiecare zi, dar de fiecare data somnul si-a băgat coada si si-a pus piciorul în prag. Nu! Tu acum dormi! Nu ma pot pune cu el, așa ca l-am acceptat cu bratele deschise în viața mea de fiecare data. Acum, in a sasea zi de vacanță, mai mult activă decât de odihnire si revigorare a simțurilor amortite, la ora 7 dimineață, cand abia se crapă de ziua, am facut ochi suficient de bine inchegati pentru a duce la bun sfarsit dorința inițială. Si nici asa! Am finalizat toata tarasenia tarziu in noapte, dupa orele 11 trecute fix, cand picior de om nu mai era treaz in Therme, mica localitate in care ne gasim priponiti de vreo cateva zile incoace.

Drumul pana in Samothraki si tot ce se întâmplă si experimentam aici, e un fel de epopee. Ne simtim ca doua personaje de poveste, care trec printr-o sumedenie de încercări si întâmplări, care mai de care mai interesantă si plina de evenimente. Am plecat din București joi mai spre dimineață. Gândul inițial era sa plecăm devreme de tot, aproape cand se crapă de ziuă, sa nu ne prindă noaptea pe drum.

Aveam de parcurs 180 de kilometri în prima zi, cu nițică diferență de nivel, cat sa ne încălzim si sa pornim motoarele pentru a doua zi. Evident ca nu am plecat chiar la prima ora a dimineții. Sau la a doua. Ba chiar nici la a treia. Diversele activități rămase de facut si-au spus cuvântul si când in sfârșit am plecat, ne-am dat seama in curând ca am uitat acasa un ingredient foarte important, pentru care ne-am si întors de altfel - "spray-ul de gura", proprietatea lui Claudiu, nelipsit din orice tură cu bicicleta și mare "grijă-purtător" a integrității noastre structurale pe doua roți în trafic. Ne-am întors, l-am luat (nu suntem chiar superstițioși) si da-i mai departe cu cuvantul în poveste, ca-nainte mult mai este.
Drumul Bucuresti-Giurgiu nu a fost niciodata parcurs mai repede ca acum. Cred ca providenta, pentru a se revansa fata de noi ca am uitat spray-ul acasa si a trebuit sa ne intoarcem, ne-a dat pe la nas cu ceea ce se numeste - putina fata morgana pentru biciclisti, pentru ca eu nu cred ca acest lucru exista de fapt si este doar o iluzie, un zaharel pentru care alergam cu totii in speranta ca-l vom prinde intr-o zi. Vorbesc evident despre vantul din spate. Daca te uiti in prognoza meteo, este imposibil ca macar o data pe luna un Busu electronic sau chiar cel de la TV, sa nu-ti spuna cu zambetul pe buze sau strecurat șugubăț printre randurile scrise negru pe alb, ca vantul va bate in favoarea ta, macar jumatate de traseu. Nu se intampla asa. Vreodata. De cand port urechi cred ca am experimentat vreo 2 sau 3 batai de vant din spate si atunci doar asa, sa prind puteri sa ma autosugestionez ca mai pot. Deci nu, nu exista vant din spate. Din lateral da si bineinteles din fata. Mult si puternic. Dar din spate nu. Acum, ca am lamurit acest aspect, sa trecem mai departe.

Am mers intins pana in Giurgiu, cu o pauza de un minut sa ne indreptam spatele si sa bem apa din plin.

Drumul a fost bun, masinile foarte putine si asfaltul potrivit, mai ales ca pe un tronson destul de important s-a turnat beton, dar din ala neprietenos pentru biciclisti. Marginea extrema a soselei a devenit dintr-o data cea mai buna prietena. Am pedalat cu spor pana la intrarea in Giurgiu, unde ne-am oprit la o prima pauza de hidratare a zilei, la o benzinarie din drum, parca un Mol sa fi fost, unde lichidele din tagma apelor minerale si a Fantei de portocale au curs in nestire. Vreo 30-40 de minute sa fi tot petrecut aici, relaxati in scaune, rontanind cate ceva si sorbind cu nesat din bauturi.
Am pornit cu avant spre podul prieteniei, unde stia Claudiu o scurtatura numai buna de folosit azi, prin curtea Politiei de frontiera sau ce tip de politie o fi fost pe acolo, iar aleea respectiva ne scotea fix in drumul drept catre pod.
Fâșneți cum ne gaseam, ne-am strecurat printre oameni si masini si iata-ne repede pe pod, peste Dunare, cum faceam primii metri in tara vecina Bulgaria. Ne-am oprit la granita, i-am dat granicerului buletinele, iar omul, prietenos, ne-a descusut nitel, mirat de aventura in care plecaseram amandoi.
"Unde mergeti?" intreba granicerul
"Pai in Grecia", raspunde Claudiu candid.
"In Grecia??"
"Da."
"Pai si pe biciclete?"
"Da"
"Wow. Aveti curaj. Drum bun"
Dialogul s-a tot repetat, cu mici variatiuni in diverse puncte de pe traseu, in romana sau in engleza, in limbajul semnelor sau alte incercari de comunicare cu oameni care nu stiau engleza.

Nu am de gand sa-ti vorbesc aici draga cititorule despre traficul din Bulgaria sau modul de a conduce al soferilor bulgari. M-am gandit ca acestui lucru ii voi dedica o poveste separata, intrucat multe s-au petrecut si pe segmentul aista. In schimb, vreau sa-ti spun despre satele pe care le-am traversat si despre oamenii pe care i-am intalnit in calatoria noastra, dar mai ales despre lipsa oamenilor. Cea mai mare parte a drumurilor traversate de noi in tara vecina nu prea au trecut prin localitati. Am mers pe E85 din tara si pana in Grecia si nu putine au fost locurile in care nu am vazut picior de om. Chiar daca mai traversam cate un sat sau cate o localitate mai rasarita. Iar daca vedeam oameni, acestia erau de cele mai multe ori trecuti bine de prima si chiar a doua tinerete. M-a impresionat saracia lucie in care par sa se zbata toti, de la primul pana la ultimul individ intalnit pe drum. Dovada stau casele paraginite, parasite, toate gata mai sa cada, cocioabe din barne si pamant sau case din caramida, neintretinute, uitate de oameni si timp.
M-am intrebat toata ziua si apoi ziua urmatoare unde au plecat oamenii. Nu am gasit inca raspunsul.
*
Prima oprire pentru alimentare a fost la un snack bar, in mijlocul unei paduri, cu o parcare gigantica alaturi. Locul era destul de deprimant, iar preturile ca in tara (adica relativ piperate) si mancarea bunuta (mai putin faptul ca multe chestii se scaldau in ulei si nici nu exista variatie, dar na! foamea dicteaza..). Ne-am oprit si ne-am adaptat cu multi litri de lichide, ne-am luat cate o portie din mancarea existenta la impinge tava si zambetul ne-a revenit pe chip cat ai zice foame!
Dupa ce am plecat de aici, ne-am dat seama de ce preturile erau asa mari si locul destul de neingrijit. Bine.. nu neaparat neingrijit. Dadea impresia ca proprietarul nu doreste sa faca investitii. Vrea doar sa "mulga" pozitionarea buna pe care o detinea si atat. Era popas pentru autocarele cu turisti romani, care autocare, doua la numar, au parcat cuminti exact cand plecam noi de acolo. Pai ce sa le zic. Pofta mare!.

Traversand Bulgaria de la Nord la Sud, mi-am dat seama ca vecinii de peste Dunare au si ei o tara tare aratoasa. Deluroasa de fel si cu multe paduri si zone agricole vaste, peisajele frumoase te intampina in tot locul, drept pentru care ne-am oprit si noi de mai multe ori sa ne pozam.
Sau sa mancam cate o inghetata la benzinaria din colt, care, by the way, ne-a uns pe suflet.
Bineinteles ca nici aici nu am scapat de romani, vreo 3-4 masini oprite la alimentat si inca pe atatea s-au tot perindat pe acolo cat timp am savurat noi bunatatile. Apai aveti de stat la vama baieti..
Chiar daca a fost de urcat, drumul pana in Veliko Tarnovo a trecut tare repede. Cu tot cu plecarea noastra tarzie, cascatul gurii pe ici, pe colo, acei primi 180 de kilometri din prima zi s-au scurs ca vantul si ca gandul, la fel si orele zilei. Era ceasul in jur de 6 dupa amiaza cand am vazut primele case sus in varf de munte. Parca ideea de a ne afla asa aproape de prima destinatie ne-a dat puteri si am grabit pasul. Atat de grabit a fost incat mai ca era sa ratam o intoarcere brusca la stanga, loc pe unde era construit traseul nostru. Eram gata sa intru in primul tunel si bine ca l-am auzit pe Claudiu care-mi striga de zor sa ma opresc si sa fac stanga. Incetinesc pana aproape de oprire, ma uit stanga -  nu era niciun drum. "Unde stanga?" il intreb eu senina. "Pai nu stiu, asa imi zice asta - stanga."
Ma opresc de tot si bulbuc ochii incolo. Nimic in afara de calea ferata, paralela cu drumul nostru. Ne indreptam incolo, peste pietre si niscaiva boscheti si dam de drumul de fier, cu tunelul langa.
Aici abia am zarit o posibila ruta, cateva scari ce pareau a fi fost folosite ultima data acum mai bine de 100 de ani. Oare asta sa fie drumul?



Ne-am mai uitat o data dreapta - stanga, nimic altceva. In dreapta tunelul caii ferate, in stanga calea ferata pe un pod de fier. Scarile sunt ruta noastra sigur. Pai daca e sigur, hai inainte. Thanks Bikemap! Pe aici sa mergi tu PE cursiera.
Adevarul e ca exagerez. Nu mi-a parut rau deloc ca Bikemap a configurat pe aici traseul nostru. Daca nu ar fi facut-o, nu am  fi gasit niciodata urcarea asta secreta, bine ascunsa de vegetatie si degradata de timp. Scarile erau pline de muschi si moi la pasit, multe din trepte se desprinsesera din liantul care le tinea si se clatinau sanatos la cea mai mica atingere, iar noi am facut echilibristica pe ele pana sus, cu bicicletele intr-o mana, cu telefonul in cealata, cu gura pana la urechi si ochii roata in jur, sa sorbim toate momentele astea.
 
Cand am dat de cele doua scaune gigantice care strajuiau de-o parte si de alta aleea cu scari, am ajuns si la capatul acesteia,
capat ce dadea in plin oras extraordinar, nas in nas cu un magazin de obiecte hand-made, unde simbolul principal era mâța.
 Prin tot locul, orasul era plin de picturi sau grafitti artistic, amuzant cum era figura umanoida cu ochii proeminenti si botul de maimuta de pe cutia cu circuite
sau art-like, ca pictura de pe cladirea intalnita in plimbarea noastra nocturna.
Ne-am dezmeticit repede, dupa ce am tras un pic de aer adanc in plamani si ne-am indreptat spre cazarea noastra din Veliko Tarnovo, un hostel sus pe munte, cu priveliste buna, retras si cu o liniste absoluta. Hostel Pashov ne-a intampinat de la intrare cu un mâț prietenos si alintator, mieunătos si infometat.
Gazda teribil de prietenoasa ne-a cazat repede, ne-a intrebat de traseul nostru si bineinteles de unde venim iar mai apoi ne-a lasat cuminti sa ne relaxam si sa ne bucuram de seara frumoasa. Si-ntradevar frumoasa era, cu cer limpede si vreme calda.
Noaptea s-a lasat incet incet si luminile pe straduta noastra au inceput sa se aprinda pe rand, una cate una.
Cred ca aici ne-am dat seama ca asta e un moment potrivit in care sa incepem sa cautam un loc bun de luat o cina consistenta.
Asa ca am plecat in cautarea localului potrivit.
L-am gasit pe acesta, bine ascuns in stanca, cu atmosfera prietenoasa si ornamentatii din lemn nenumerate, pe care stai linistit ca le-am pozat pe rand pe toate.
Dar si cand ne-am comandat mancarea.
Am inceput cu o supa traditionala rece - un tarator excelent, cel mai bun mancat pana acum.
 Cu paine traditionala facuta atunci, pe loc, cu unt topit deasupra.
Si am continuat cu un fel de ghiveci cu carne si ardei iute, care mi-a taiat rapid piuitul, mai mai sa ma lase fara ghiers (era nite cam picant pentru gustul meu)..
O scurta plimbare sub clar de luna, cu noi tot purtand costumele de ciclisti, pentru ca alte haine de schimb bineinteles ca nu aveam, a completat tabloul. :)
Ne-am indreptat agale spre cazare, tiptil sa nu ii trezim pe ceilalti oaspeti si ne-am pregatit pentru ziua ce urma sa vina.

M-am asezat in pat, ochii s-au inchis singuri imediat, iar constiinta mi-a plecat sa zburde pe campii verzi si inmiresmate, chiar inainte sa ating perna.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Impresii:

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2