Fleche National - echipa Hoinarii

Ce au în comun iepurașii de Paște și turele de anduranță?
Ciocolată, gustări, zâmbete, cel mai lung traseu - 377 kilometri, 24 de ore și singura echipă mixtă din turul Fleche România 2017.
Duminică, 16 aprilie, ora 16:00
Eram atât de obosiți încât ochii parcă se închideau singuri. Stăteam în fund pe betonul peronului din Gara de Vest Ploiești, sprijineam stâlpul cu spatele și speram să vină cât mai curând trenul acela care ne promisese că o să ajungem acasă în mai puțin de o oră. Moțăiam în fund și când îmi dădeam seama că ațipeam, mă scuturam repede și mă uitam în jur, nu care cumva să rămânem fără biciclete, tocmai ele, care ne-au dus în spate atâta amar de drum.

Luni, 17 aprilie, ora 18:45
Am avut noroc de vreme bună. Stăteam luni și mă uitam cu ochii bulbucați de nesomn afară pe geam la ploaia care cădea cu nemiluita din cer. De când am făcut ochi dimineața, de pe la 8:30-9:00 așa și până ne-am urnit spre părinți să luăm masa de Paște, a turnat afară cu găleata.

Mare noroc că nu ne-a plouat deloc la Fleche (a avut Cristina gura aurită 😁). Nici măcar un strop pe parcursul celor 24 de ore petrecute pe traseu, plus cele încă vreo 10 de după, cât ne-a mai luat să ne dezmeticim, să socializam nițel cu cei cunoscuți și apoi să ne facem curaj să ne întoarcem pe biciclete până în Ploiești la tren.

Pentru cei neinițiați, Fleche este un tur de anduranță ce se desfășoară în weekend-ul în care se sărbătorește Paștele și constă în alegerea unui traseu de pedalat de minim 360 de kilometri, preț de 24 de ore, în cadrul unei echipe de minim 3 și maxim 5 participanți. Turul se desfășoară pe trasee cu starturi diferite, dar cu același punct de sosire și are ca principal scop socializarea, împărtășirea experiențelor din turele anterioare și construirea unui spirit de echipă.

Sâmbătă, 15 aprilie, ora 8:00
Startul l-am luat sâmbătă dimineață la ora 8:00 de la Arcul de Triumf, pe o vreme excelentă. Soarele sus pe cer, puțin nor decorativ, deloc vânt, iar noi toți ne găseam cu o mare poftă de pedalat. Cum de altfel trebuie să și ai poftă atunci când știi că ai cel mai lung traseu dintre toate echipele participante (da, ne mândrim cu asta), mulți kilometri minunați de dealuri și câmpii, din București până la Valea Lungă Ogrea, drum ocolit prin Călărași, Slobozia și Buzău.
Am mai făcut distanțe lungi și anul trecut. Anul acesta singurele trasee cu distanță lungă au fost antrenamentele pentru brevet si brevetul de 200 kilometri în sine. Trecerea bruscă la aproape 400 de kilometri, cumulată și cu perioada fixă în care aceștia trebuiau parcurși (nici mai mult, nici mai puțin de 24 de ore) și-au spus cuvântul.

Ne-am luptat foarte mult cu somnul. Toți. 
În ceea ce mă privește, somnul este punctul meu slab, în rest pot rezista aproape la tot. Sau cel puțin nu-mi cunosc încă limitele (este work in progress, limita este o noțiune care nu e chiar fixă în spațiu). Doar dă-mi una sau două ore de somn, fără grija echipamentului și a bicicletei (în sensul că pot să am siguranța că o să le mai găsesc lângă mine atunci când mă trezesc) și o să pot dărâma munții.

Toți am fost recunoscători pentru traficul redus de sâmbătă și duminică. Nici mersul noaptea pe tronsonul de drum care nu-mi plăcea mie (cel între Buzău și Ploiești, prin Mizil) nu a fost chiar de vise rele. Am tras unii de alții și am muncit ca o echipă, până am dus cursa la final. Ținutul trenei, mobilizare, Anticârcel, ouă roșii, poze, ștampile pe brevete. Multe și mărunte. Nu te gândi că a fost totul lapte și miere. Nu are cum. Am fost 5 + 1 adulți, toți cu caractere diferite, toți puși să lucreze împreună pentru atingerea unui scop comun. Dar tocmai diferențele dintre noi și faptul că ne-am găsit în aventura asta împreună au contribuit la atingerea țelului nostru. Fleche.
În trafic am avut parte de de toate, dar ce m-a surprins a fost numărul șoferilor care ne claxonau binevoitori, ne făceau cu mâna și ne zâmbeau cu gura până la urechi. Ar fi drăguț să se întâmple asta tot timpul anului și nu numai în zilele de sărbătoare. Dar e ok și așa.
Nu s-a mers tare și s-a făcut pauză aproape din 20 în 20 de kilometri sau când avea nevoie vreunul dintre noi. Am stat să mâncăm în tihnă în Călărași, am luat gustări nenumărate prin benzinării, iar pe timpul zilei ne-am delectat și cu razele soarelui pe unde se putea...
..cu copacii înfloriți..
..și cu drumurile bune.
Cred că toți am ajuns acasă cu dungi de bronz, cel puțin eu am niște ochelari pe față de toată frumusețea. Nici Claudiu nu-i departe, iar Simona îi avea de dinainte să plecăm. 
Noroc că nu mă mai deranjează 😁și de ceva timp pot să merg pictată de soare pe stradă fără griji.

Au fost multe detalii care mi-au plăcut. Acele momente importante pentru tine și doar pentru tine și chiar dacă încerci să cauti cuvintele potrivite să exprimi cât mai bine cadrul în care s-au desfășurat și exact secunda cu pricina, tot parcă nu e suficient.

Apusul de soare de sâmbătă seara a fost minunat. Ne găseam în drum spre Buzău iar șoseaua se îndreptase deja. Cerul era perfect senin iar vântul abia adia. Soarele cobora alene, transformându-se cu fiecare clipă din galben în portocaliu, roșu, nuanțe cărămizii, trecând aproape prin tot spectrul luminii, până când s-a dus liniștit la culcare, lăsându-ne pe noi neliniștiți pe traseu. Dar chiar secundele acelea când îl vedeam cum coboară măreț și plin de culoare, parcă încălzeau ceva acolo pe interior.
Warm and fuzzy on the inside :)

Un alt moment special a fost când ora 12:00 noaptea ne-a prins în benzinărie în Buzău, făcuți roată laolaltă. Claudiu făcea poză cu o mână și noi toți ceilalți aveam câte un ou roșu gata să fie ciocnit, spart și degustat cu placere, mulțumită Cristinei, care le-a avut amplasate strategic în rucsac. A fost unul dintre cele mai gustoase ouă de Paște.
Momentele când te mai întâlneai și cu alte echipe pe traseu. Spre finalul turului am început să ne strângem cu toții de pe unde aveam rutele în jurul zonei de finish. Simplul fapt că te întâlnești și cu alți cunoscuți, că mai schimbi câteva vorbe și știi că și ei trag la fel ca tine, te face să te simți un pic mai bine.
Mi-am dat seama ca nu ți-am dat traseul pe care l-am avut noi de străbătut. Dacă ești curios sau vrei să-l încerci, poți da un click aici.
Dar să revin la poveste. 
Începând cu Mizil parcă și până la final, Ploiești, DN1, Moreni, Valea Lungă - ne-am tot întâlnit cu cunoscuți.
În Ploiești am avut o oprire neprogramată unde Cristina l-a ajutat pe unul dintre participanții din altă echipă să se orienteze. A ajuns cu succes la destinație.

Din DN știam drumul oarecum, de la brevetul de 200 de kilometri. Știam că mai am de mers vreo 30 de kilometri prin localități, cu câteva dealuri presărate pe ici, pe colo, cât să ofere sarea și piperul (de ce să fie plat, când poate să fie vălurit..).
Rămăsesem ceva mai mult cu Claudiu și Alex în benzinăria Mol, în ideea să ne încălzim și să mâncăm de dimineață, să avem putere să tragem tare pe final și să ajungem cu bine. Cristina, Simona și Cristi porniseră deja pe ultimul tronson.
Scopul ni-l atinsesem când am tras nițel să ajungem înainte de ora 6 la benzinărie. Acum mai aveam o aruncătură de băț până la final și un somn de vise rele. Am plecat într-un sfârșit, cu gândul că poate o să încercăm un pui de somn în Valea Lungă. 
Până în Moreni am mers întins, cu toți kilometrii la oră pe care îi puteam duce. Era prima zi de Paște și în jur de ora 7:00. Străzile erau de-a dreptul pustii, iar puțina suflare omenească pe care o întâlneam se uita cu curiozitate după noi și după portul nostru colorat.
Când am făcut stânga pe pod în Valea Lungă Ogrea, mai aveam câteva minute până la ora 8:00. De aici nu mai știam pe unde să mergem și ne bazam pe acuratețea traseului pus pe GPS. Am bălăurit nițel, în căutarea drumului bun și chiar la intersecția drumului pe care ne aflam cu cărarea pietruita ce ducea la final, i-am prins din urma pe ceilalți. Erau pe drumul principal (nu pe cărarea pietruită) și atacaseră ceea ce părea a fi ultima urcare înainte de sosire, un drum asfaltat și înclinat bine de tot pe care am reușit să-l urc, pentru a-mi da seama că nu ne aflăm unde trebuie. Ne-am întors 20 de metri și am ales cărarea pietruita, la finalul căreia ne așteptau toți.

Vorbind de momentele acelea speciale - stăteam în fund pe o rogojină iar recunoștința mea era fără de margini pentru halatul pufos de la Carolin și vesta groasă ce o purtam. Ceaiul cald era sorbit cu nesaț, iar cozonacul mergea ca uns pe gâtlej.

Nici când am făcut poza de final cu toate echipele care au participat la Fleche, nu am renunțat la halatul pufos care mă adoptase.
© Randonneurs Romania
Printre zâmbete, felicitări și povești biciclești, am reușit să alerg un motan gras și să mă încălzesc bine.
Chiar și soarele ne-a făcut nițel cu ochiul de după nori.
A fost o zi bună.
*
Dintre momentele ochioase, am o selecție specială, să rămână aici pentru posteritate.
Pauza de la punctul 2 de control
Pauza din grădina bisericii.
Cred că era prin Mizil.
La final pe rogojină. Ce bine e să stai pe altceva decât pe șa.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2