Cu Bicicleta La Mare - Ziua 1 - Vant din pupa

Când viața-ți scoate-n cale rapiță, aruncă bicicleta cât colo și fă o poză!

*

Tot weekendul 22-23 aprilie a fost o plimbare continuă în care toate elementele naturii au lucrat în favoarea noastră. Am avut vreme frumoasă - asta înseamnă căldură, soare și cer senin, cu toate că în urmă cu nu mai puțin de 24 de ore și la distanțe mai mici de vreo două sute de kilometri, lucrurile nu stăteau chiar așa de bine - localități izolate de ninsori puternice și orășele lăsate fără utilități din pricina ninsorilor de aprilie. De sfârșit de aprilie. 😐

Pe drumul nostru s-au simțit influențele fronturilor atmosferice neprielnice, dimineața mai ales, când mercurul termometrelor era abia urnit peste limita de zero grade, iar aburul ieșea neobosit din noi. Dar toți participanții din Cu Bicicleta la Mare au venit pregătiți.

Am plecat de acasă devreme, astfel încât să ajungem cu vreo jumătate de oră înainte de startul anunțat de la 8:30. De fapt s-a plecat la 9:00, oferind astfel mai mult timp de adunare celor întârziați care n-au reușit să se trezească la timp. Toți s-au strâns în parcarea Carrefour Colentina, cu rucsacuri mai mari ca ei în spate, bicicletele lucioase și gata echipați pentru două zile de aventură până la marea cea mare. Toată lumea știa prognoza. Dacă în prima zi urma să scăpăm de ploaie și să ne strecurăm în siguranță printre picături până la Amara, a doua zi lucrurile nu erau chiar îmbucurătoare. Ei, dar asta nu prea conta acum. Simplul fapt că erau aici sau se aflau deja pe drum cu bagajul în spate spre parcarea aceea era dovada suficientă a faptului că sunt oameni hotărâți ce-și doresc aventura asta și sunt gata să înfrunte frigul și potențiala vreme urâcioasă ce se prefigura la orizont.

Ne-am strecurat repede printre mașini și roțile ne-au condus imediat la grupulețul vesel - Alex, Vali, Roxana și Adi. Am aruncat rucsacul în autocar și dă-i și cată în dreapta și-n stânga după cunoscuți. Ne-am văzut cu Mircea, mereu neobosit și încă vreo câteva fețe cunoscute, obișnuiți de pe la turele cu bicicleta sau cu piciorul pe coclauri.

Structura turei nu s-a schimbat față de cum o găsisem pentru prima dată acum doi ani. În prima zi se merge până la Amara, ne cazăm peste noapte, mâncam,  închinam ceva tentații bahice cu prietenii, iar a doua zi de dimineață p-aci ți-e drumul până în Navodari la mare. La fel a fost și anul acesta, cu singura diferență că traseul primei zile s-a schimbat considerabil în bine. Ieșirea prin Voluntari și apoi dreapta spre Pasărea a funcționat de minune din punct de vedere al traficului, iar segmentul schimbat din Lehliu Gară pe DJ201B și dreapta spre Rași a fost excelent: vânt puternic din spate, priveliști frumoase și locuri nevizitate până în prezent, totul cu glazură de asfalt bun și trafic aproape inexistent.

După cum îți spuneam, s-a plecat în jur de 9:00 și au luat startul toți, vreo 450 de suflete câți se înscriseseră. Fiind o plimbare de tip "adventure" pentru mulți dintre cei prezenți, majoritatea aflați la prima încercare de acest fel, s-a mers cu o viteză relativ constantă tot drumul, în jur de douăzeci de kilometri la oră, accesibil pentru oricine. Am stat cu plutonul și cu trupa noastră de șoc până la primul punct de hidratare, apoi ne-am desprins ușor și am plecat înainte.

Știam drumul vechi iar traseul cel nou fusese încărcat cu grijă pe GPS. Planurile fuseseră făcute cu atenție! Prima pauză de hidratare și masă în adevăratul sens al cuvântului urma să fie la nelipsitul La Partid din Lehliu Gară - loc boem și fără pretențiuni, situat pe la vreo 65 kilometri depărtare de urbea unde locuim.

Nu-ți pot spune ce surpriză am avut când ne-am dat seama că avem vânt din spate! Această nălucă a ciclismului a bătut toata ziua, ușurel, din spate sau lateral spate, cât să ne lase să alergăm veseli, cu gura până la urechi ca iezii și să ne bucurăm de peisaje! Pentru că altfel pedalezi când nu trebuie să te mai chinui să lupți cu forțele naturii și să păstrezi o viteză constantă și totul vine gata, la pachet, prin bunăvoința proniei cerești.

Ne-am depășit câteva recorduri de viteză pe unele porțiuni de drum, cu tot cu pauzele binemeritate de hidratare repetată și puzderie de poze. Picioarele ne-au purtat sprintene până la La Partid și pentru că locul te îmbie la mâncatul cu poftă, am comandat fiecare după bunul plac. Unii cu omletele, iar alții cu minunățenia de ciorbă de babic ușor picant în pâine făcută în casă, cu coajă crocantă și gustoasă. Și acum când mă gandesc la ea simt cum mi se face foame și fălcile troznesc a poftă.

Mâncarea a venit repede și cred că este evident faptul că dacă ne-am fi găsit într-o zi oarecare și nu neapărat într-o tură cu bicicleta, aș fi mâncat și ciorba și farfuria din pâinea cea gustoasă, cu tot cu firimituri și orice urmă de existență a acestora. Doar că m-am abținut și n-am facut-o. Dar am savurat totuși fiecare îmbucătură luată cu poftă.

Și ce bine merge somnul după masă.. Dar suficient despre mâncare și leneveală! Am ajuns, am gustat și am plecat pe o altă porțiune nouă din traseu, numai bună de explorat.

Eu cred că Mircea a avut ceva pile foarte bune și sus puse (maybe în Cloud 9). Am avut parte de vânt din spate și pe drum mai departe și m-am găsit minunându-mă de cei mulți kilometri la oră pe care îi atinsesem, fără prea mare efort. Grozav! 😀

La scurtă distanță de Rași, am făcut un alt popas, scurt de data asta, în comuna Ciochina, sat Bordușelu, de pozat frumusețe de câmp întins și verde, cu cai, vaci și oițe grase, toate apărate de un "zid" natural, situat la ceva distanță la dreapta șoselei.

Am venit, am pozat și am plecat repede..

.. nu de alta, dar o ușoară urcare de vreo 10% ne aștepta la scurtă distanță față de popasul nostru.

© Radu Hanganu Cucu

Când am trecut noi, drumul era pustiu și nu departe era un cățel de stână ce cu dezinvoltură lătra la noi. Cu aceeași dezinvoltură am ales să urc mai degrabă repejor, decât să stau să văd despre ce este vorba.

Iar la finalul urcării un selfie de recuperare...

... și o imortalizare a ceea ce urma și ne aștepta să purcedem. Drum bun și întâlniri frecvente cu cei care se desprinseseră de grupul mare, la fel ca noi.

Totul a mers ca pe roate până la intrarea în Slobozia, unde un pod de vise rele scoate "ce-i mai bun" din tine. Colac peste pupăză, vântul din față ne-a întâmpinat imediat ce am făcut dreapta roată pe sub pod și așa a stat cu noi tocmai până în Amara. Noroc că e doar o aruncătură de băț. Nu putea să fie totul brici. Na! Și-a scos pârleala pe bucațica asta de drum, oarecum neprietenoasă și cu trafic mult mai ridicat față de ceea ce avusesem până atunci, dar nimic ieșit din comun.

Să tot fi fost vreo 4 ora când am ajuns într-un sfârșit în Amara și Ana ne aștepta cuminte pe bancă. De aici până la berea și sucul savurate nu a mai fost decât un pas. Pufuleții Anei au contribuit cu succes la starea de bine și un cuțulainen ștrengar a venit să fie mângâiat de către doritori.

Au urmat pe rând masa de seară și un somn bun și odihnitor. Până când a sunat ceasul!
Era ora șase dimineața.