Brevetul de 200 de kilometri

11:50 - 31 martie
Maine la 5 suna ceasul. In momentul asta, mai am oficial 5 ore si 10 minute de somn. Simpla idee ma face sa mi se ridice parul pe cap maciuca.
Imi doresc cu ardoare un somn dulce si lung pana cand mi se nazare mie sa ma trezesc. Fara ceas si alte interventii externe.
Am zis.
*
7:00 - 1 aprilie
Am pornit! Uite ca am pornit! Da-te mai incolo! Iiiih! Groapa! Au spatele! Au fundul! Au oasele! Fir-ar sa fie de vant! Finish line! Glorie, suc si prieteni. My significant other. 💘

Candva, pe 3 - 4 aprilie
Nu am fost chiar cea mai grozava boaba din pastaie la brevetul de 200 de kilometri. Sincera sa fiu, chiar m-am simtit mai bine la antrenament, cand am facut tot 200, dar na! Tot omul are si zile bune si zile proaste, iar chestii de povestit am nenumarate. M-au durut toate, impreuna sau separat, am avut momente cand mi-am dat sufletul pe afurisite de urcari si momente cand imi era teribil de cald, multumita lui sorinel care batea cu putere in prima zi a lui aprilie.

Am avut parte de o tranta deosebita, de altfel prima din sezon si prima de multi multi ani, de pe vremea cand abia luasem taurul de coarne si-mi schimbasem pantofii cu unii cu placute de SPD si imediat dupa m-am dus sa-i testez pe coclauri la Geiger. Ah memories... :)
Da, am izbit cu mine de pamant sambata, cu glorie chiar as putea spune :)) dar stai linistit draga cititorule, nu am nimic rupt sau luxat. Poate doar amorul propriu a fost puternic terfelit prin noroi, dat fiind faptul ca eram deja in Bucuresti, ca tiganul la mal, la vreo 3 kilometri de punctul de finish. Egoul meu a mai primit un pumn in ochi prin cazatura asta prin prisma faptului ca mergeam relativ incet, pe pavate si linii de tramvai, alaturi de echipa ce s-a format adhoc pe durata parcurgerii traseului. M-am facut de basm, cu pachet complet, salvare, politie si mai ca mai lipsea si coloana oficiala pana la Arcul de Triumf. Da! Am cazut pe sine ca un incepator, fix cu rotile-n sus. Dar sa nu mai invartim cutitul in rana. Sa-ti zic cum a fost.

Au fost foarte, foarte multi la brevetul asta. Multi cunoscuti si foarte multe fete noi, toti sositi sa se bucure de ziua frumoasa, sa socializeze si sa-si testeze limitele.
Aveam timp sa ajung in zona startului pana pe la 6:45. 
Cand am reusit intr-un final sa scot nasul din casa, mi-am dat seama ca este destul de racoros, iar eu urma sa merg pe bicicleta pana la punctul de start, asa ca am zis sa alerg nitel pana acolo, sa mai pun putin sangele in miscare, doar doar se vor incalzi si extremitatile care-mi degera primele. Degetele erau in vacanta, locul lor fiind luat de crenvursti inflexibili si cam congelati. Zis si facut. Am alergat ca berbeaca pana la locul de start, m-am incalzit intradevar, atat de mult, incat prin rondul de la Aviatorilor, mi-am dat seama ca iese abur din mine. 😑 In sfarsit. In cei vreo 200 de metri pana la Arc, am realizat ca am ajuns relativ devreme si ca o sa inghete sufletul in mine pana la start.
Bineinteles ca asa a fost.
....Smart thinking! N-am inceput bine. 

M-am intalnit imediat cu Simona si Cristina, am gasit-o si pe Roxana repede. Noi urma sa mergem impreuna si stim cu totii ca e mult mai placut sa mergi alaturi de cineva si sa nu te lupti singur cu soferii, vantul, distanta si demonii interiori care tind sa castige teren atunci cand dai de greu.
Am facut cunostinta si cu Zora, m-am intalnit si cu Ana si Mircea, Florin, Iuliana, Bogdan - care a venit special in Bucuresti pentru brevet, plus Iulian si Ioana care era super indesata in toate hartiile acelea, de abia avea timp sa respire. Atmosfera era buna, toti cu zambetul pe buze si pregatiti de plecare. Ceasul batea aproape 7:00, care era prima ora de start. Incepuse sa se crape de ziua.
Nu am luat niciodata startul la brevet cu tot grupul. Adevarul e ca imi place mai mult cum iau startul cand merg cu Claudiu, adica pe la 10-15 minute dupa ceilalti. Totul este liber si plutonul mare e deja rarefiat, formandu-se pe traseu grupuri de viteza pe care iti vine usor sa le depasesti (daca e cazul) sau in care poti sa te integrezi cu usurinta, daca au o viteza care-ti convine. De data asta, am luat startul cu tot poporul si multa ingramadeala a fost acolo. La cei vreo 150 de oameni cati om fi fost la primul start, cred si eu!

Dar chiar si cu invalmaseala formata, am reusit noi fetele sa nu ne pierdem una de cealalta si sa ne formam grupuletul nostru puternic si cu pofta de pedalat.

Am mers foarte bine cu ele. Neasteptat! Si zic asta nu in sensul negativ, ci pentru ca a fost o surpriza frumoasa. De obicei, cand merg cu persoane alaturi de care nu am mai pedalat de macar vreo 2-3 ori inainte, pot spune ca nu ma simt chiar confortabil si am o oarecare jena (sa-i spunem) pe tot parcursul calatoriei. Asta pentru ca nu stiu cum merg, cum se comporta pe traseu in raport cu ceilalti din grup si cu traficul, daca semnalizeaza eventualele pericole de pe drum si asa mai departe. Nu a fost cazul aici. Chiar m-am simtit foarte bine.
Daca esti curios de ruta, o poti descarca de aici draga cititorule si o poti parcurge integral pe bicicleta, in una sau mai multe zile, dupa dorinta si posibilitati.
Drumul a curs lin, doar cu vant din fata de la un capat la celalalalt, bine macar ca nu au mai fost rafale puternice. In schimb a fost suficient cat sa-i bomban pe Busu si pe Claudiu pentru prognozele lor meteo mult prea optimiste. Am mers aproape fara pauza pana la primul punct de control, de la kilometrul 92 din Valea Lunga Ogrea.
Prima oara pe aceste meleaguri dar i-am zis si lui Claudiu ca o sa mai facem un drumulet sau doua prin locurile astea si in afara brevetelor, nu de alta, dar merita sa te bucuri de drumul bun, privelistea frumoasa si traficul inexistent.
Fara sa ne dam seama am stat la punctul de control minim vreo jumatate de ora. Motivele sunt mereu aceleasi - mai schimbi o vorba cu unul sau cu altul, mai rontai cate ceva din cele oferite, mai faci o poza sau iti intinzi oasele.
Nu mai tin minte daca inainte sau dupa primul punct de control a fost urcarea de la Ulmetu-Varfuri. Dar cred ca dupa.
Cu urcarea asta am facut cunostinta anul trecut, tot in cadrul unui brevet. Am senzatia totusi ca am ajuns din alta localitate pana sus la Varfuri. Ideea e ca tin minte si acum si nu o sa uit prea curand starea de frustrare pe care am resimtit-o prima data, in timp ce tot urcam si urcam si imi dadeam seama ca parca nu am suficiente pinioane pentru ce am eu de urcat acolo. Anul trecut, din localitatea din care am urcat spre Varfuri, se putea vedea un frumos indicator ce te anunta vesel de o rampa de 20%. HA! Anul acesta nu am mai avut parte de indicatorul respectiv, in schimb urcare lunga si pronuntata tot a fost, care m-a umplut de spumele marii ca nu se mai termina sa ma lase odata sa respir si sa-mi relaxez muschii. Am tras sa urc "calare" pana sus, dar tot am coborat si am mers vreo 10 metri pe langa dansa, multumita degetelor care se chirceau in pantofi si refuzau sa mai faca orice din ce le spuneam. Dar macar am avut timp de poze 😁.
Si de admirarea privelistii dinspre coborare.
Nu am stat mult pe aici. Dupa satisfactia urcarii a venit rapid bucuria coborarii si pana in urmatoarea localitate - Diaconesti, am avut de mers doar in jos.
Cel de-al doilea punct de control era la iesirea din Targoviste, la vreo 50 de kilometri distanta de primul,  si cam 127 de la start, deloc departe, dar drumul prost dintre Pucioasa si Targoviste si-a spus cuvantul. Toate denivelarile din asfalt se fac resimtite la nivelul membrelor, al incheieturilor, spatelui, umerilor, iar daca bicicleta nu ai reglat-o inca in pozitia optima pentru conformatia ta, parca se resimt nitel mai tare ca in mod normal. M-am bucurat deci de fiecare hurducaiala si le-am urat de bine organelor competente.

In punctul de control, treburile administrative se rezolva primele, pentru ca apoi sa dam frau liber relaxarii, gustarii lucrurilor (ne)sanatoase si pozelor nenumarate.
Aici ne-a prins si grupul de ora 8:00, baieti zgomotosi si veseli.

Am mai pierdut o jumatate de ora - 45 de minute si pe aici. Am stat la soare, am degustat, ne-am mai hahait nitel si apoi am plecat mai departe pe traseu.
Drumul de intoarcere este intotdeauna cel mai anost, mai ales cand ruta se suprapune pe o portiune cu cea de la dus. Partea buna a lucrurilor a fost ca nu am avut incindente pe drum si pot spune si ca cea mai mare parte a soferilor au fost prietenosi in trafic, n-am primit multe claxoane. Which is nice.

Totul a fost sublim si s-a desfasurat ca la carte, pana la intrarea in Bucuresti. Dintr-o data strada s-a aglomerat, lucrarile au fost mai dese si mai "bine" pozitionate chiar pe mijlocul soselei, soferii mai nervosi si claxoanele mai fara numar. Ei bine si aici s-a intamplat neintamplabilul! Prin Bucurestii Noi sa fi fost, la o aruncatura de bat de linia de finish si un pas de parc Bazilescu, cand, la o frumoasa ocolire pe linia de tramvai a unei lucrari din mijlocul asfaltului, ce sa vezi! Nu tai eu bine linia de tramvai, ma mai pacaleste si piatra cubica de pe acolo, alaturi de denivelarile inerente pricinuite de lucrari si iata-ma-s cum ma intind pe jos pe-o parte, cat is eu de lunga, la toti cei 180 de centimetri cati masor. N-am iertat nimic. Genunchi (ambii), sold, pulpe, cot, cap - am dat cu toate de pamant, sa vada si ele lumea.
Nu stiam de ce sa ma plang prima data. De sold, de cot sau de ego-ul ranit ca am cazut in fata baietilor/fetelor.
😓
M-au ajutat toti sa ma ridic, mi-au cules bicicleta si m-am indreptat usor spre marginea soselei sa nu incurc traficul. De-aici totul e poveste. Dupa o discutie de 5-10 minute cu un paramedic, care m-a intrebat verzi si uscate printre care si daca am consumat alcool (for your information nu consumasem, doar Fanta si Nestea nenumarate), m-a intors pe toate partile si mi-a luat tensiunea si pulsul, am plecat cumintei spre Arc, sa inchidem apoteotic ziua.

Am terminat brevetul in 9 ore rotunde si bucalate si aceasta a fost echipa alaturi de care am pedalat.
Iar asta e una din ocaziile in care pot sa le multumesc tuturor pentru o zi grozava alaturi de ei. 😎

Astazi, 5 aprilie
Nu ma mai dor foarte multe. Poate doar cotul se mai revolta cand ma izbesc de diverse prin casa sau pe la birou. M-am oprit din mancatul compulsiv si astept cu nerabdare sa se intoarca sorinel (soarele, sorinel e soarele, il alint ca poate-si face aparitia si ramane mai mult timp alaturi de noi si nu se mai ascunde dupa norii ceia) si vremea calda.
Si fara vant!


Sursa imagini: Roxana Ghilt si Adrian George

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2