Road Grand Prix - 17.05.2014 - prima cursa de sosea

So much to do, so little time! :)
*
Ce faci atunci cand iesi pentru a doua oara in viata ta calare pe o cursiera? Te duci la un concurs evident. Chiar unul desfasurat pe o distanta de 50km, cu o sensibila diferenta de nivel de aproximativ 302m/bucla x 2 bucle - undeva pe la 604m in total.
Trebuie sa-ti expun mai intai care este situatia mea. Cu bicicleta am mai fost, slava Domnului, cu MTB-ul. La concursuri am mai participat fara numar, de prin 2010, 2011 cand am prins gustul lor. In schimb, pe la inceputul lunii mai, m-am urcat si eu pentru prima data pe o cursiera. Poti sa vezi aici prima mea experienta cu ea (o tura de peste 100km), dar relevant pentru povestea de fata este faptul ca eu inca nu stiu sa schimb vitezele :)) adica merg mult si bine pe foaia mare, fara sa schimb, chinuindu-ma, evident, sa ma tin de unul sau de altul in plasa (nu mai zic de statul in pluton. OZN-uri!!). La cursa asta am inceput sa le mai butonez si sa ma obisnuiesc si cu franele (mie imi par atat de inaccesibile fata de MTB!!). Plus ca ma incurca teribil si ghidonul extrem de ingust, care reactioneaza la cea mai sensibila miscare. La naiba, parca nu am mai mers in viata mea pe bicicleta si abia invat primii pasi! Dar perseverenta este mama reusitei! abia am inceput si ca de obicei, nu am de gand sa ma opresc aici!
Acum, ca am facut aceasta scurta paranteza, sa iti povestesc despre cum a fost cursa asta :)

Din nou am imprumutat bicicleta cu care facusem minunatia de tura de peste 100km cu o saptamana in urma (multumeeeesssccc!!!! :D..)
Ne-am strans grupuri, grupuri, in zonele de unde aveam sa plecam fiecare, cu bicicletele cocotate pe masina, tocmai pana in Bumbesti-Scaieni in Ploiesti, de unde avea sa se dea startul. Trebuia sa plecam ceva mai devreme sa avem timp suficient sa ne ridicam si pachetele de concurs, sa reglam eventualele mici probleme si sa facem si un pui de incalzire daca tot era vorba.
Avusesem cu o seara inainte o sedinta tehnica, exact ca o echipa care se respecta. Planul era urmatorul: toti 7-8 cati eram, sa fim impartiti in doua plutoane. Primul, unde erau cei care mergeau mai tare si care aveau sa se mai astepte unii pe altii pe urcari si sa se ajute pe plat, fiecare in functie de zona unde era bun si al doilea, care era mai molcom, nu chiar de plimbare agale, dar nici Usain Bolt nu scria pe noi.
Bineinteles ca pe tot parcursul traseului nu s-a respectat nimic din ceea ce s-a discutat in sedinta noastra :). Poate asta a si fost motivul pentru care toti eram doar un zambet la final. Nimeni nu a asteptat pe nimeni, toti s-au descurcat cum au stiut mai bine, iar daca s-au intalnit unii cu altii pe traseu, presupun ca au agreat sa mearga impreuna pana la final sau macar o buna bucata a distantei.
*
Am inceput drumul spre zona de start cu muzica tare! sa ne energizam.
Si cum calatorului ii sade bine si cu pauze, prima a fost chiar in parcarea Rompetrol...


...unde ne-am bucurat de ceaiul de dimineata, micul dejun, cafeaua pretioasa (pentru cei care ingurgiteaza astfel de lichid miraculos) sau munchies dulci pentru drum. Si daca tot fu rost de oprire si ne-am strans cu totii intr-un singur loc, apai de ce sa nu si zambim un moment la camera :)

Ne-am urnit din locul primitor inspre Ploiesti. Drum rapid, lejer si fara incidente. Doar cu noi cantand in masina si facand pe DJ-ii la sistemul de sonorizare.

Am ajuns la locul cu pricina si ne-am pus pe treaba. Repede sa mergem sa ne ridicam pachetele de concurs, apoi sa dam jos bicicletele de pe masini, sa ne echipam, sa ne incaltam, cat ne-am fatait si intors in toate directiile, a trecut mai bine de o ora. Nu-ti zic ca am incercat sa schimb si pedalele de la bicicleta pe care o aveam eu (sa-mi pun spd-uri; adica dupa ce ca nu o controlam inca bine, macar sa fac sa para si totul mult mai periculos.. adrenaline junkie..). Initiativa nu a reusit insa si nu pentru ca nu am incercat, ci pentru ca pedalele erau atat de bine stranse, ca nu aveai cum, cu uneltele din dotare, sa le desfaci. Asa ca de ce sa strici un lucru care merge. Mai bine lasa-l asa. Un umflat de roti, o poza de grup cu toata echipa costumata :D si zambete largi.

Si au inceput apoi incalzirile. Cateva ture date pe vreo 300m, cat sa ne dezmortim putin picioarele si sa dam drumul circulatiei sa mearga si plamanilor sa respire. Nu ne-a tinut mult. In vreo 10 minute eram deja toti gata la start, infipti care mai de care unde credea ca isi gasise un loc bun de pornit.


Tot timpul mi-a placut atmosfera aia de concurs. Cele 10 secunde inainte de start, cand toata lumea numara 10, 9, 8... 3...2...1 si apoi toti pornesc in tromba. 
Si s-a dat startul.

Cum a inceput cursa? pai atat de simplu! bucla incepea cu vreo 100-200 m de plat si apoi deal (chiar Seciu), primii 3 km de chinuiala crunta si de inversunare de tipul - "eu nu ma dau jos de pe bicla! fie ce-o fi, eu sunt lipita de bicla, sunt una cu ea! I`m one with the bike". Si "one with the bike" am fost pana la baza urcarii, cand, evident ca am schimbat intr-un mod care nu prea i-a convenit rachetei pe care o aveam cu drept de utilizare, ca a sarit lantul si s-a blocat frumos intre cadru si butucul pedalier... pe acolo..... cumva, intr-un mod ingrat, in care nu mai puteam sa fac nimic daca nu ma dadeam jos si incercam sa-l repun pe pozitie. Am facut-o si pe asta, timp in care m-au depasit toti participantii posibili.
Dupa acest mic incident in schimb, nu m-a mai oprit nici macar dealul incarcat de multe procente inclinare care se prefigura a fi Seciu. Fiecare apasare in pedala era un chin. La fiecare pas aveam impresia acuta ca de data asta sigur o sa ma opresc din cauza faptului ca nu mai am viteza, o sa ma opresc din deplasare si o sa cad pe o parte, ca puiul de gaina. Minutele imi pareau interminabile si-i vedeam pe unul sau pe altul cum mai treceau pe langa mine cu viteza si imi puneam vesnica intrebare - "de ce eu?? de ce m-am bagat la concursul asta?" :) pentru ca imi place! pentru ca aparent sunt o masochista care continua cu incapatanare sa aleaga noi incercari care sunt la limita fortei de care dispune.

Poza asta e facuta pe ultima suta de metri de urcare, inainte de Casa Seciu, locul unde, mie una, rampa mi s-a parut ingrozitoare. Chiar daca poza nu subliniaza asta, crede-ma cititorule cand iti zic ca in acest moment era o chestiune de ambitie pura sa nu ma opresc si sa ma dau jos sa imping bicicleta la deal. Cred ca mergeam cu un km/h, testoasele ma depaseau alergand! Dar nu m-am oprit.

Gabriela a avut grija sa imortalizeze fericitul moment reprezentat de prima mea urcare...
"La naiba cu tot, nu ma voi opri aici!" si nu m-am oprit :) nici inainte..

nici in timp ce treceam pe langa...

..si nici dupa ce am trecut de Gabi :D. Pedalele se miscau greu, muschii mei se munceau cat puteau ei, de ridicat in picioare nu aveam de gand sa ma ridic! Am vazut ca multi se ridica si pedaleaza in picioare atunci cand rampa este foarte accentuata. Eu nu pot inca. Mi-e frica sa ma ridic in picioare si sa pedalez atunci cand sunt pe un plan inclinat. Ma consolez cu faptul ca asa imi lucrez mai bine muschii de la picioare si din inca vreo cateva parti anatomice mai mult sau mai putin proeminente.. Nu stiu daca-i asa sau ba, dar gandul ma face sa ma simt mai bine ;)

Cred ca aplecarea mea asupra ghidonului este un indicator potrivit pentru inclinarea dealului din care muscam cu incrancenare metru cu metru.

Dupa ce treceam de dealul asta, traseul devenea aproape floare la ureche - urma o coborare frumoasa si plina de viteza, destul de lunguta, mult plat, campie si un drum prin localitati.

La a doua urcare pe Seciu deja ma obisnuisem. Stiam ce urma sa vina, eram oarecum resemnata cu gandul ca mai mult de 5km la ora sau ce viteza melcinica prinsesem, nu aveam cum sa am, asa ca ma concentram sa dau acolo pe tronsonul respectiv, tot ce am mai bun. Ideea de baza era sa fac intr-un timp cat se poate de scurt acest concurs.

Poza de mai jos mi s-a parut extrem de amuzanta cand am vazut-o prima data. Sunt eu in prim plan concentrata acolo, dau din picioare, la pedale si ma tin bine de ghidon si "conduc" un mini-pluton. Who is the fairy!? :D

Cand am ajuns din nou la Casa Seciu, la a doua tura, eram atat de fericita. Din simplul motiv ca stiam deja ca cea mai grea parte a cursei s-a terminat.
Faptul ca m-am intalnit aici cu Teo a fost un boost de energie. M-am alimentat repede cu banane si glucoza, am doborat ceva apa si apoi am pornit mai departe impreuna. Urma sa stau in plasa, sau sa invat sa fac asta. Si am stat..


...la 500m departare that is. :)
Dar eu am fost chiar mandra de mine. Oricum pozarul m-a prins intr-un moment de teribila slabiciune cand iesisem din plasa si ramasesem putin in urma, dar cea mai mare parte a timpului am stat exact cum se sta, la cativa cm de roata celui din fata, pentru a profita de trena lui.
Poza asta e dovada ca asa a fost si exemplifica o simpla ratacire de moment :)

Am mers cu Teo ceva timp, pentru ca aveam aproximativ acelasi ritm. Cred ca el putea sa se duca ceva mai tare oricum, ceea ce a si facut in momentul in care am intrat intr-una din localitatile apropiate de punctul de start/finish. Mai pescuisem un tip de pe traseu si incercam sa stam in trena lui. Eram asa - individul primul, Teo al doilea, ultima eu si in formatia asta am mers o buna bucata de timp, chiar daca cel care tinea trena nu avea un ritm sau o viteza constanta.

Ranjila pe tot traseul si, de ce nu, si la finish se aplica aceeasi situatie; am facut traseul de aproximativ 50km in 1:57.


Iar dupa orice tura care se respecta si atunci cand ne strangem intr-un numar atat de mare, am facut si poza de finish concurs. Zambete largi cat cuprinde, maini ridicate, multumire pe chipuri.

Apoi, partea care imi place mie cel mai mult - ora de potolit foamea de lup.
Ne-am hotarat sa mergem la Casa Seciu sa mancam, stiind faptul ca au cea mai buna mancare si preturi chiar ok pentru ceea ce ofera. Si nu am avut de gand sa luam masina pana sus. Ar fi fost si pacat :) Asa ca ne-am decis sa urcam si a treia oara dealul Seciu, asta asa, o actiune preventiva pentru situatia in care nu aveam pofta de mancare.
De data asta Adi a fost maestrul de ceremonii in ceea ce priveste pozele :) Pentru 5 minute, Boogie a fost detronat din pozitia de "selfie" lider.

Chiar daca eram in spatele lui Adi, nu mi-am dat seama ca o sa monopolizez toate pozele. Prin urmare m-am strambat, am dat din maini si am zambit cu toti dintii la camera. O viata avem! de ce sa fim morocanosi :)

Eu, eu! eu in poza. Facand cu mana camerei dar in directia opusa fata de cea in care era orientata :))) e ok, conteaza intentia mea.

Uitandu-ma cu grija in spate la echipa grozava

O noua mana intinsa, un nou zambet pe cerul patriei. Pe dealul chinuitor ne-au mai pozat si cativa dintre fotografii cursei si ne-am bucurat de ceva atentie, poate si datorita faptului ca aveam cu totii un costum atat de misto :P

Am ajuns intr-un final in varf de deal. Si pentru ca sunt un fan declarat al genului acesta de poze facute cu mana ta, i-am facut si eu cu ochiul telefonului, timp in care i-am prins in cadru si pe Gabi, Bogdan, Teo si Remus.

Am pozat imprejurimile pentru ca se vedea frumos de sus de acolo. Iar cerul negru imi placea tare :)

Si la asta ma concentram eu de zor sa fotografiez :)


Drumul spre casa a fost extrem de rapid. Am ajuns foarte repede si am avut-o alaturi de noi si pe Roxana. Am zambit larg, ne-am bucurat de compania fiecaruia si de gandurile si amintirile frumoase pe care ni le-am facut si azi.

...si de cerul albastru albastru! cu nori bulbucati :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2