Tura 12 - Dristor - Mogosoaia - Dristor din nou, 19.07.2014
OK! si poate ca pentru weekendul asta nu s-au aliniat ele planetele asa cum imi doream eu, dar asta nu inseamna ca o sa stau acum singura cuc in casa si o sa ma zgaiesc pe geam la vremea de afara si la cum zboara pasarile. Departe de mine!
Cu gandul asta in minte si cu toate treburile administrative terminate in prima parte a zilei, mi-am luat inima in dinti si am plecat spre Mogosoaia, eu cu bicicleta mea si cu 2 mere pe care sa le savurez pe iarba in parc.
Am facut deja de atatea ori traseul asta incat pot spune ca a devenit o "clasica de Mogosoaia" pentru zilele in care vreau sa merg ceva mai mult si sa nu balalai de nebuna doar prin Bucuresti.
Dar pentru ca nicio tura nu poate sa semene cu cealalta si de fiecare data tot felul de evenimente trebuie sa iasa in evidenta, iata ca si de data asta inevitabilul s-a produs. M-am obisnuit deja ca atunci cand merg cu bicicleta in trafic sa fiu claxonata, fluierata, tipat dupa, facut apropouri dubioase si alte asemenea din aceasta categorie. Iesisem aproape din Bucuresti cand trece pe langa mine o duba cu cel putin 10 persoane inauntru. Claxoane peste claxoane, fluieraturi si cateva vorbe pe care am preferat sa nu le inteleg. Eu nimic, concentrata la drum. Indivizii nu conteneau cu manifestarile de mai devreme; in sfarsit, decid ei sa o ia inainte, ca deja erau cam multe masini in spatele lor. Vreo 500m mai in fata, opreste duba la un semafor si vad de departe cum unul din pasagerii ei iese valvartej pe usa din spate, se aseaza pe jos in mijlocul soselei si incepe sa faca flotari intr-o mana.WTF dude! seriously?? Mi-au trecut parca nervii facuti pana atunci si am ras putin asa in sinea mea. Pana sa ajung in dreptul lor, au plecat mai departe pentru ca se facuse verde.
Am ajuns imediat in parcul Mogosoaia si strecurandu-ma printre copii, parinti, bunici, toti claie peste gramada pe langa inghetate, biciclete, trotinete si skate-uri, mi-am gasit un loc pe langa aleea principala si m-am asezat frumos pe iarba la soare.
Am aruncat casca cat colo, bicicleta am lasat-o sa se odihneasca langa mine, iar eu m-am hotarat ca ar fi bine sa stau putin tolanita direct pe iarba si cu rucsacul sub cap, cat sa ma uit in sus la cer, la norii care se alergau unii pe altii si la varfurile unduitoare ale copacilor.
In sfarsit. Liniste.
Tura spre Mogosoaia am inceput-o destul de tarziu, pe la 4 dupa amiaza, prin urmare timpul petrecut pe iarba in parc nu a fost foarte indelungat, cat sa ma intind putin, sa stau in soare si sa-mi savurez merele pe care mi le iau tot timpul cu mine. Am luat-o apoi spre casa, mai ales ca niste nori morocanosi se prefigurau la orizont.
Nu stiu daca ai observat ca intotdeauna drumul inapoi pare mult mai scurt. Asa a fost si la mine, mi s-a parut ca am ajuns imediat inapoi in Bucuresti, in zona parcului Bazilescu. Si daca tot am trecut de atatea ori pe langa zona asta verde si nu am intrat niciodata, mi-am zis ca asta este un moment bun sa explorez, macar pentru cateva minute, mai ales ca o cladire destul de veche parea sa imi faca cu ochiul :).
Asa ca am intrat in parc, am ocolit jocurile electrice postate chiar in fata cladirii si am intrat calare, printr-o laterala a incintei, pe unde nu era inchisa cu gard metalic. Ce aveam ocazia sa vad? pai chiar Teatrul de Vara, construit pe la 1953, cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului si Studentilor.
Daca acum mai bine de 50 de ani era un loc vesel si plin de viata, ce putea sa gazduiasca pana la 2000 de persoane, ei bine, in zilele noastre, teatrul nu este intr-o forma tocmai buna. Aparent Ministerul Culturii, in administrarea caruia se afla in prezent, nu face o treaba tocmai extraordinara, dar nu ca ar fi singura cladire in aceasta situatie...
Acum, in afara de paznicii parcului, catei si porumbei grasi, cam nimic altceva nu mai intra pe terenul asta. Cu toate ca as fi sarit gardul care imprejmuieste cea mai mare parte din cladire, doar sa vad cum este inauntru. Ma fascineaza locurile vechi. Emotia descoperirii :)
Mi se pare un lucru atat de deprimant cand cladiri ce ar putea fi folosite si in prezent pentru diverse activitati, nu numai artistice si culturale, sunt si multe cladiri cu destinatia locuinta care sunt foarte frumoase, au o arhitectura deosebita sau poate o istorie interesanta, sunt lasate in paragina si parca se doreste doar distrugerea lor. Poti sa citesti aici pe larg povestea teatrului.
Este foarte trist ca nici atunci cand persoane, asociatii sau alte institutii de stat sau private, care ar dispune de fondurile si resursele necesare pentru restaurarea acestor cladiri si care se arata mai mult decat interesate pentru investirea in acestea - nu sunt sprijinite in demersurile lor. Pe modelul - eu nu am bani sa fac asta, dar nu te las nici pe tine sa o faci, sau daca te las, hai sa te incurc nitel cat sa-ti dai seama ca nu merita (poate) efortul.
In schimb, fatada teatrului este acoperita aproape in totalitate de jocuri pentru copii, masinute si diversi vanzatori ambulanti. Kitch versus istorie si cultura. Si nu stiu zau care o sa reziste mai mult.
Am lasat locul descoperit si am plecat mai departe spre casa, dar nu fara un gust usor amar.
Norii pe care ii vazusem in Mogosoaia s-au decis sa alerge mai repede si sa ma prinda din mers. M-a plouat bine de tot :))) si noroc ca imi luasem, prevazatoare, o punga din plastic pentru telefon, altfel l-as fi inundat nitel.
Cu viteza, tot inainte. Urmatoarea oprire.. cine stie?
Cu gandul asta in minte si cu toate treburile administrative terminate in prima parte a zilei, mi-am luat inima in dinti si am plecat spre Mogosoaia, eu cu bicicleta mea si cu 2 mere pe care sa le savurez pe iarba in parc.
Am facut deja de atatea ori traseul asta incat pot spune ca a devenit o "clasica de Mogosoaia" pentru zilele in care vreau sa merg ceva mai mult si sa nu balalai de nebuna doar prin Bucuresti.
Dar pentru ca nicio tura nu poate sa semene cu cealalta si de fiecare data tot felul de evenimente trebuie sa iasa in evidenta, iata ca si de data asta inevitabilul s-a produs. M-am obisnuit deja ca atunci cand merg cu bicicleta in trafic sa fiu claxonata, fluierata, tipat dupa, facut apropouri dubioase si alte asemenea din aceasta categorie. Iesisem aproape din Bucuresti cand trece pe langa mine o duba cu cel putin 10 persoane inauntru. Claxoane peste claxoane, fluieraturi si cateva vorbe pe care am preferat sa nu le inteleg. Eu nimic, concentrata la drum. Indivizii nu conteneau cu manifestarile de mai devreme; in sfarsit, decid ei sa o ia inainte, ca deja erau cam multe masini in spatele lor. Vreo 500m mai in fata, opreste duba la un semafor si vad de departe cum unul din pasagerii ei iese valvartej pe usa din spate, se aseaza pe jos in mijlocul soselei si incepe sa faca flotari intr-o mana.WTF dude! seriously?? Mi-au trecut parca nervii facuti pana atunci si am ras putin asa in sinea mea. Pana sa ajung in dreptul lor, au plecat mai departe pentru ca se facuse verde.
Am ajuns imediat in parcul Mogosoaia si strecurandu-ma printre copii, parinti, bunici, toti claie peste gramada pe langa inghetate, biciclete, trotinete si skate-uri, mi-am gasit un loc pe langa aleea principala si m-am asezat frumos pe iarba la soare.
Am aruncat casca cat colo, bicicleta am lasat-o sa se odihneasca langa mine, iar eu m-am hotarat ca ar fi bine sa stau putin tolanita direct pe iarba si cu rucsacul sub cap, cat sa ma uit in sus la cer, la norii care se alergau unii pe altii si la varfurile unduitoare ale copacilor.
In sfarsit. Liniste.
Tura spre Mogosoaia am inceput-o destul de tarziu, pe la 4 dupa amiaza, prin urmare timpul petrecut pe iarba in parc nu a fost foarte indelungat, cat sa ma intind putin, sa stau in soare si sa-mi savurez merele pe care mi le iau tot timpul cu mine. Am luat-o apoi spre casa, mai ales ca niste nori morocanosi se prefigurau la orizont.
Nu stiu daca ai observat ca intotdeauna drumul inapoi pare mult mai scurt. Asa a fost si la mine, mi s-a parut ca am ajuns imediat inapoi in Bucuresti, in zona parcului Bazilescu. Si daca tot am trecut de atatea ori pe langa zona asta verde si nu am intrat niciodata, mi-am zis ca asta este un moment bun sa explorez, macar pentru cateva minute, mai ales ca o cladire destul de veche parea sa imi faca cu ochiul :).
Asa ca am intrat in parc, am ocolit jocurile electrice postate chiar in fata cladirii si am intrat calare, printr-o laterala a incintei, pe unde nu era inchisa cu gard metalic. Ce aveam ocazia sa vad? pai chiar Teatrul de Vara, construit pe la 1953, cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului si Studentilor.
Daca acum mai bine de 50 de ani era un loc vesel si plin de viata, ce putea sa gazduiasca pana la 2000 de persoane, ei bine, in zilele noastre, teatrul nu este intr-o forma tocmai buna. Aparent Ministerul Culturii, in administrarea caruia se afla in prezent, nu face o treaba tocmai extraordinara, dar nu ca ar fi singura cladire in aceasta situatie...
Acum, in afara de paznicii parcului, catei si porumbei grasi, cam nimic altceva nu mai intra pe terenul asta. Cu toate ca as fi sarit gardul care imprejmuieste cea mai mare parte din cladire, doar sa vad cum este inauntru. Ma fascineaza locurile vechi. Emotia descoperirii :)
Mi se pare un lucru atat de deprimant cand cladiri ce ar putea fi folosite si in prezent pentru diverse activitati, nu numai artistice si culturale, sunt si multe cladiri cu destinatia locuinta care sunt foarte frumoase, au o arhitectura deosebita sau poate o istorie interesanta, sunt lasate in paragina si parca se doreste doar distrugerea lor. Poti sa citesti aici pe larg povestea teatrului.
Este foarte trist ca nici atunci cand persoane, asociatii sau alte institutii de stat sau private, care ar dispune de fondurile si resursele necesare pentru restaurarea acestor cladiri si care se arata mai mult decat interesate pentru investirea in acestea - nu sunt sprijinite in demersurile lor. Pe modelul - eu nu am bani sa fac asta, dar nu te las nici pe tine sa o faci, sau daca te las, hai sa te incurc nitel cat sa-ti dai seama ca nu merita (poate) efortul.
In schimb, fatada teatrului este acoperita aproape in totalitate de jocuri pentru copii, masinute si diversi vanzatori ambulanti. Kitch versus istorie si cultura. Si nu stiu zau care o sa reziste mai mult.
Am lasat locul descoperit si am plecat mai departe spre casa, dar nu fara un gust usor amar.
Norii pe care ii vazusem in Mogosoaia s-au decis sa alerge mai repede si sa ma prinda din mers. M-a plouat bine de tot :))) si noroc ca imi luasem, prevazatoare, o punga din plastic pentru telefon, altfel l-as fi inundat nitel.
Cu viteza, tot inainte. Urmatoarea oprire.. cine stie?
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Atentie! Ma dau cu parerea: