Triatlon Mogosoaia Fara Asfalt - 31.05.2014

Atentie! Aceasta postare poate contine urme de limbaj trivial. 
Persoanele care s-ar putea considera lezate, pot parasi acest blog pe primul coridor la dreapta.

Si pot incuia usa si arunca cheia dupa.

M-am trezit conform planului la 7 dimineata. Aveam totul pregatit de seara, asa ca in timpul disponibil, pana la 8:30 cand aveam sa fiu deja (cel putin teoretic) in masina si cu bicicleta bine pozitionata deasupra, am dansat de nebuna prin casa pe cea mai vioaie muzica pe care am putut-o gasi. Sa nu uitam si de datul de wake-up call-uri (care s-a dovedit de cateva ori, ca este un bun obicei de-al meu).
De bine ce le-am dat, tot aproape degeaba au fost, pentru ca ceasul batuse fara un sfert fix si eu eram inca protapita cu ambele roti pe janta si rucsacul in brate, jos in fata scarii. Noroc ca a trecut Bro si mi-a tinut de urat ceva timp. Da.. nu avea sa fie o zi buna.
Am ajuns totusi repede in Mogosoaia, dupa ce l-am pus pe Bogdan, in legatura directa prin telefonul lui George, cu un tip care cunostea mai bine zona, sa ne spuna in ce directie trebuie sa ne orientam si pe unde se tine frumusetea asta de concurs.


Chiar daca eram parcata in afara zonei de incalzire si parea ca stau putin stinghera.. ei bine nu eram. Ma uitam molcoma cum cei care erau mai vioi ca mine isi faceau frumos incalzirea, asa cum se face inainte oricarei ture respectabile sau inaintea unui concurs.
Startul - triatloanele incep tot timpul cu proba de inot, drept pentru care, cand se facu ora exacta, toti scufundacii de la tura lunga se gaseau deja in apa - costume, casti, ochelari. Mai putin unul. Nu dau nume.
Au tasnit toti ca din pusca iar eu stateam pe margine si ma uitam cum se duc de repede. Imi doresc sa pot sa fac si eu asta la un moment dat si sa-mi infrang frica teribila de apa. Nu am stat sa-i contemplu chiar atat de mult. Un ochi aruncat in zare, unul in imprejurimi, o vorba doua schimbate cu Oana si m-am intors molcom la rastel sa verific ca totul este in deplina ordine, cum le-am lasat. Si sa astept sa ajunga.

Prima tura de bicicleta - Ma intindeam si cascam ochii la toti cei care veneau, doar doar l-oi zari si eu pe Bogdan din departare. A trecut ceva timp de la primul iesit din apa pana cand s-a ivit la orizont eroul povestii, ce parea oarecum turtit dupa prima proba de concurs (invidia, gurile rele! :)))  ). Urlete de imbarbatare din dreptul standului lui, dat energic din maini, doar doar o prinde aripi :). A ajuns repede, i-am dezlipit cipul (cel corect, pentru stafeta, ca altfel nu cred ca ma mai spala toata apa Dunarii vreodata) si mi l-am pus mie si dau sa ma intorc spre standul meu. Il vad pe Bogdan ca el o luase pornit inainte.. pentru o fractiune de secunda spranceana mea stanga s-a ridicat contrariata. Unde pleaca nebunul mai departe in picioarele goale si slipi, cand standul lui este chiar aici? Strig dupa el, se intoarce nedumerit, isi da seama ce se intampla si revine. Daca tot l-am indreptat spre calea cea dreapta, am plecat si eu mai departe unde aveam treaba - am ajuns repede la stand, mi-am smuls bicicleta si da-i si alearga repede afara din zona de tranzitie. Nici n-am iesit bine si tzop pe ea! si da-i si lupta si da-i si lupta! la naiba! SE VEDE CA NU MI-AM FACUT INCALZIREA! nu facusem 100m sa ies din parc si Oana sufla mai ceva ca un urs proaspat iesit din hibernare. Nu conteaza! Ignoram situatia si ii dam mai departe. Din pedale, din picioare, totul trebuie sa se miste. Si miscate au fost. Am intrecut o gramada de oameni pe portiunea de asfalt si mai apoi pe offroad (pentru a afla la final ca cei mai multi erau pe tura scurta - o bucla din traseu.. pffff). Eram chiar incantata ca nu am cazut deloc, chiar daca se aluneca teribil pe noroiul de pe drum si chiar imi croiam zglobie carare printre cei care tineau mortis sa mearga incet si cu bagare de seama, sau sa se opreasca exact pe zonele cele mai bune.
Am trecut fara incidente de prima portiune de noroi, a venit punctul de alimentare pe care l-am ignorat cu desavarsire, apoi o portiune cu mai putin noroi dar tot se aluneca bine de tot. Am ales sa merg cat se poate de mult pe iarba pentru a nu ma afunda in mocirla ce impanzise locul. Bineinteles ca nu mi-a iesit tot timpul. Am ajuns mintenas si la al doilea punct de alimentare, dupa ce m-am caznit nitel sa trec peste o trecere de apa plina de pietris si namol, pe care am alunecat bine de tot si pe care speram sa nu ma opresc ca altfel ar fi trebuit sa ma dau jos si CHIAAAAARRR nu aveam dispozitia necesara pentru a face un pui de push-bike chiar acum, chiar aici, chiar eu?? Nu m-am oprit. Am trecut prin punctul de alimentare ca voda prin loboda si a urmat ultima parte a traseului, pana in oras. Eram prin noroaie, in spatele unui card de gaste (biciclisti ceva mai incepatori :p) cand, la o schimbare de viteza PAC! sare lantul. Fir-ar! in plin noroi! Si abia reusisem sa depasesc ceva oameni, iar va trebui sa stau sa ma muncesc. Abia ma dau eu jos, cand cine trece ca mandrul soare pe langa mine, tipand de departe un "haide Oana!! ce faci te-ai oprit sa admiri privelistea? "(sau o chestiune de gen). Se stie! Stafeta mea minunata de inot. Traznete si fulgere ca m-a prins din urma! M-am enervat teribil. M-am mobilizat, am pus afurisitul de lant unde-i era locul (i-am aratat eu lui) si m-am cocotat in sa si m-am dus tot inainte. Bineinteles ca parca nu mai aveam asa spor. Prinsesem aripi ca stiam ca sunt inaintea lui si vroiam sa ma mentin asa. Dar nu era timpul pierdut.
Am ajuns repede inapoi in oras si m-am indreptat spre a doua bucla.

A doua tura de bicicleta - cum terminai prima tura, pentru a o incepe pe a doua trebuia sa treci prin zona de tranzitie, dar nu prin centru unde erau toti oamenii si toate bicicletele parcate, zumzaiala continua de fiinte in toate directiile. Aveai disponibil un culoar ceva mai stramt in partea dreapta a zonei pe unde te puteai duce cu toata viteza inainte. Drept pentru care asta am si facut, m-am opintit cat puteam eu, doar doar o sa mai prind ceva avant pe portiunile de beton unde se putea sprinta fara grija la derapaje si eventuale intepeniri prin namol. Cand, ce vad in zare! Exact in capatul culoarului prin care se putea traversa zona de tranzit, era un tip la o bicicleta. Cand am intrat pe culoar, am avut impresia ca o sa se uite totusi in stanga lui si o sa vada ca vine o bezmetica pe bicicleta, gata gata sa dea peste el. Dar nu. Omul nostru era concentrat la ce facea/cauta el acolo de zor. Hai sa tip ca poate ma sesizeaza, imi zic eu naiva. "Partie!!" se aude tare de parca n-as fi tipat eu. Insul, nicio miscare. Mai, nu-i a buna. Vad ca un sustinator ma zareste si incepe sa-l strige pe baiatul cu pricina sa se dea la o parte. Si pentru ca ma tot apropiam si cel care statea in mijloc nu dadea semne ca se va urni in viitorul foarte apropiat, am mai strigat o data un "BAAAIII!!!" sanatos, din toti plamanii cu care m-a inzestrat natura. Si a functionat. Am trecut fara sa apas pe frane mult, cu vant din pupa. Nu de alta, dar daca tot e sa pierd timp, vreau sa-l pierd pe barba mea, nu pe a altuia. Zic rau? zic bine :).

Am trecut repede de zona de start, dau sa fac dreapta sa ies din parc, cand, trece pe langa mine, ca vantul si ca gandul - George. Pfff! dezumflare maxima. Tocmai imi adjudecasem titlul de Captain Slow!
Nu-ti mai povestesc prin cat noroi am lopatat din nou tot traseul. Dar de data asta fiind mai putini oameni, am trait cu impresia ca l-am facut si mult mai repede, cu tot cu portiunile mai dificile care se evidentiasera si la prima trecere pe bucla.

Prima tura de alergare.Cand am ajuns inapoi in zona de tranzit am sarit repede de pe bicicleta si am luat-o la alergat printre standuri catre rastelul meu. Aici l-am intalnit pe George care ajunsese cu ceva timp inainte si-mi tot zicea sa o las incolo de bicicleta - eu ma chinuiam sa o pun musai pe bara lui peste, as fi sprijinit-o daca nu si-ar fi plasat un coleg de parcare amabil multitudinea de bagaje fix pe locul meu. Dar hei! nu toti stiu ce inseamna sa ii respecti si din punctul asta de vedere pe cei alaturi de care concurezi. In sfarsit. Mi-am urcat bicla cum vroiam, mi-am desfacut pantofii dedicati si da-i si indeasa picioarele cu tot cu sosetele pline de apa si noroi in adidasii proaspeti, uscati, verzi si mirosind a campii de maci, de alergare. Instant painting. Dar aveam sa ma lupt cu asta mai incolo. Deocamdata trebuia sa ma concentrez pe prima tura de alergare si cum motivatia imi cam lipsea, aveam de dus niscaiva lupta cu mine pentru a regasi o farama din ea.
Bineinteles ca incepuse sa si picure nitel.
Cred ca prima bucla mi-a luat cel mai mult timp, sa imi tarasc picioarele unul dupa celalalt, fiecare metru inainte. Dar uite ca s-a terminat intr-un final.

Si iata-ma la a doua tura de alergare. Inca destul de molcoma asa, parca imi lipsea o scanteie.
Incepusem eu sa ma gandesc la ale mele, cand, la terminarea asfaltului, unde tocmai incepea portiunea de alee cu pietris, doi indivizi. La care unul se uita la mine chioras de departe, se opreste din deplasarea lui rectilinie si ma asteapta sa ajung in dreptul lui. Ma uit la individ, individul la mine si-mi zice: "Scroafo".

Acum, eu de felul meu sunt o fire calma. Foarte calma. Poti sa-ti incerci norocul cu mine mult si bine. Imi poti tranti rauri de tampenii iar eu sa nu schitez nici cea mai mica urma de nerv. Dar toate pana la un punct, la care toata buna crestere, cei 7 ani, scoala si vreo cateva indrumare de buna purtare sunt inchise frumos si asezate pe raftul de sus al bibliotecii. Aceste este punctul in care exista posibilitatea ca Oana sa se transforme intr-o creatura capabila de a scoate cele mai creative injurii ce pot fi aduse unui homo sapiens, intr-un volum, cu o intensitate si un debit verbal ce pot face sa roseasca si o piranda in floarea varstei.
Ei bine individul a atins punctul mai repede ca oricine altcineva.

Nu am stat pe ganduri si cu toate ca in gandul meu curgeau rauri si bateau furtuni de injuraturi, amintiri din cartier unde, altminteri, bine am copilarit, i-am adresat paysan-ului un singur cuvant - Mui3. Multa, multa Mui3, timp in care pumnul meu drept pe care il agitam de zor in virtutea alergatului, s-a oprit la o inaltime constanta fata de pamant iar degetul mijlociu s-a indreptat barzoiat spre cer. Ia-o si pe asta!
Acum ca m-am linistit, la multe ore si o zi dupa incident, pot sa ii scriu dobitocului cu doua picioare, daca printr-un miracol dumnezeiesc stie sa citeasca si va ateriza la un moment dat cu ochii peste aceste randuri - copitat sinistru, eu asa in sinea mea cred ca iti multumesc! pentru ca datorita unora ca tine, eu nu o sa ma opresc vreodata! O sa fac ce fac de vreo 3 ani incoace pana in ultima clipa!
Prefer sa fiu o scroafa pe traseu decat o molusca fara creier.
Prefer sa-mi traiesc viata asa decat sa o las sa treaca pe langa mine, in timp ce eu sunt scroafa pe traseu si imi depasesc in fiecare secunda limita si-mi valorific potentialul, ma dezvolt, si-mi arat mie ca pot, ca sunt puternica, tu, vei ramane intotdeauna un simplu parazit, care isi traieste viata aruncand cu noroi in scroafe.

Dar sa depasim momentul. Oricum i-am acordat mai multa atentie decat i se cuvenea.
Sincera sa fiu faza fu demotivanta, dar, ca orice incident, este depasit. Am continuat sa alerg tura, si inca una, si inca una dupa.

Surpriza a fost ca am avut parte de fani si incurajari la fiecare din ele :)

Sa nu il uitam pe George care a fost acolo fan infocat, la fiecare trecere se auzea un "bine Oanaa" si cum la vederea cunoscutilor si motivatia creste, ei bine si picioarele mele se miscau mai cu spor. Biziru la fel - "hai Oanaaa" si daca tot era cu inca doi prieteni - au strigat si ei dupa Oana sa o imbarbateze :)) si baietii de la punctul de alimentare la fel! Toata lumea stia ca trece Oana pe acolo.
O DIVA! :)))
Pe ultima tura de alergat l-am vazut si pe Victor la finish, eu mai aveam cam 100m. Din nou vorbe de incurajare care te fac sa prinzi aripi.

Ce mi-a placut super mult? Finish-ul. Era poarta, ca la fiecare concurs si doua fete in cadrul portii care tineau o banderola. Banderola din aia cum exista pe la concursurile foarte mari unde participa elite si unde cel care trece primul linia de finish, desprinde si bucata respectiva de panza. Ei bine asa s-a intamplat la mine. Am trecut linia de sosire prin banda aia. M-am simtit super mandra :)) stiu ca pare o prostie, dar crede-ma cand iti zic ca e atat de misto senzatia pe care ti-o lasa o bucata nesemnificativa de panza.

Parca ai fost primul care a terminat concursul. TU ai fost cel mai tare, tu ai reusit sa faci ceea ce altii nu au reusit inca. Sa termini un concurs, varianta cu cele mai lungi distante, cu multi kilometri de bicicleta si multi de alergare, sleit de puteri, prin ploaie si noroi. Momentul m-a facut sa ma simt ca o adevarata triatlonista, chiar daca in prezent sunt doar 2/3 din una. Mai trebuie doar sa invat sa inot si apoi.. ei bine, apoi, lumea e a mea :).

Iar dupa linia de sosire incepe nebunia :P
Am gasit ocazia sa fiu photo bomber
 si nu doar o singura data
 ci chiar de mai multe ori :P
 a fost cu multe repetir :))) si topaituri in spatele baietilor, pana ca acestia sa se prinda de lucrurile ce se intamplau in fundal :)))
 apoi m-am bagat si eu in cadru
si am zambit frumos la camera si am facut mai multe poze cuminti, sa am ce arata si eu nepotilor. Oama cu capul pe umeri, nu alta!

Echipa Brace for impact a iesit pe locul 8, cu un timp de 2:59:57 la categoria Stafeta mixt, distante olimpice, adica 1500m inot, 26km bicicleta si 10km de alergare.

Dar si cand vom iesi pe podium :) atunci sa te tii!

PARTY!!!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2