Noroc!

Nu eram eu chiar croită pe treabă duminică pe la prânz când m-am decis să ies la alergat, dar era lucrul ăla pe care trebuia să îl fac, îmi doream să îl fac, dar nu neapărat în momentul ăla.

Probabil că ăsta a fost motivul pentru care nu mi-au ieșit ele toate cum trebuie chiar din prima încercare și parcă nici din a doua sau a treia..

În primul rând - atâta mi-am căutat centura de puls și-atât am cotrobăit de tare prin toate locșoarele în care ar fi putut să zacă, încât la un moment dat îmi ziceam că nu ies nici de-a dracu' dacă nu-mi găsesc centura!

Stai fără grijă că era fix în rucsac, rămasă de vineri, când îmi cărasem din nou, degeaba, hainele de alergare cu mine, în ideea să fac un commute de la job spre casă. Nu mi-a ieșit. Săptămâna trecută a fost un vârtej de muncă și somn, presărat cu momente de mâncare și mers la pipi. Atât!

Am ieșit val-vârtej din casă, am închis ușa de două ori, și p-aci ți-e drumul, fericită că am găsit centura.

Cobor cu liftul, nu fac primul pas afară când dau să îmi pornesc ceasul. Mâna mea stângă se uita la mine goală ca atunci când m-a făcut mama. Fără urmă de ceas. Stăteam cu un picior în afara liftului și cu celalalt încă în el și mă uitam spre camera imaginară care pare să mă asiste permanent și-n spatele căreia stă regizorul, și el tot imaginar, care-mi croiește uneori drumul în viață. M-am întors pe călcâie în casă, după ce am descuiat de doua ori ușa, dă-i de cotrobăie cinci minute după ceas. Aveam centură, nu plecam fără ceas. L-am gasit pe comodă în dormitor (asta după ce am luat la rând bucătăria și sufrageria), lângă niște bulendre aruncate acolo, de culori similare. În sfârșit! Am plecat.

Am traversat strada pe care stau, mi-am pornit ceasul și tocmai ce pornisem într-un mers mai apăsat. Mă oprește o tanti din sens opus. Abia pornisem! Mai, ce naiba!

Era o tanti mai în vârstă, mergea foarte greu cu un cadru, pe care îl folosea în prezent din pricina unui accident foarte grav în care fusese implicată și care îi afectase picioarele și mijlocul. Da, știu lucruri. Nu, nu am vorbit chiar așa de mult, cu toate ca pare! Nu o s-o lungesc prea tare. Gândește-te doar că în vreo zece-cincisprezece minute am făcut următoarele, pe rând: am dus-o pe tanti din mijlocul străzii până înapoi în scara blocului, aproape rostogolind femeia în sus pe rampa de acces pentru persoane cu handicap. I-am ținut bazinul cu mâinile și am împins-o în sus, în timp ce-i ziceam că nu-i dau drumul și că e totul ok, ea doar să meargă. În timpul ăsta îmi imaginam cam cum se vad lucrurile din exterior. Ce-or crede vecinii, că abuzez de săraca femeie. Mă rog... Am urcat femeia împinsă până la intrarea în bloc, apoi m-am ușchit spre Mega din apropiere să-i cumpăr bere la trei litri. Da! Ai citit bine. Bere la trei litri.

„Noroc. Dacă n-are Noroc, atunci alta, Timișoreana! Nu le știu mărcile, nu sunt de ultima speță.” Pff. Nici nu știam că există bere la trei litri. Eu nu beau bere!

„Și-o pâine dacă te duci încolo!”

„Tanti îmi pare rău, n-am niciun ban la mine, eu ieșisem la alergat. Dar merg și-ți iau bere.” I-am luat banii pe care mi i-a întins și m-am dus.

Ajung eu în Mega, dă-i de cotrobăie la raftul cu bere. Zici că sunt și de pe altă planetă, parcă mă uitam dupa rachete. În mega ce să vezi – un nene, tot așa, trecut bine de vremea tinereții, cu baston și păr alb, cam ursuz. Mă abordează.

„Care-i de grapefruit din toate astea?” Mă întreabă arătând cu bățul spre multitudinea de sucuri de la raft. Am zis că nu-i ziua mea. Că am încercat, chiar am încercat și am depus toate diligențele necesare, dar nu-i ziua mea. Am oftat, ca pentru mine, și-i zic omului..

„Uitați astea sunt de grapefruit.”

„Aaa... dar d-ăla roșu n-au?”

„Ba da au. Uitați aici e unul.” Și arătam spre Cappy Pulpy.

„Dar nu, că asta-i cu pulpă. Ce mai au?”

„Uitați așa, asta e fără pulpă și din portocale roșii.” Îi arăt varianta.

„Și cât e?”

„Patru lei cincizeci”. M-am și născut vânzătoare. La dracu` cu tot că sunt și bună la asta!

„Da, asta e.”

Se îndreaptă omul fericit spre produsul de la raft, eu îmi continui epopeea printre rafturile de Mega în căutarea berii vieții. Am găsit-o, era chiar Noroc cum îmi ceruse femeia cu pricina. O smulg de pe raft și mă îndrept val-vârtej spre casă. „Christ!” mormăi printre dinți. Am început să vorbesc singură!

La casă, ce să vezi – moșulețul de mai devreme. Îl uitase Dumnezeu în visare. Of! Îl îndrept în direcția potrivită, apoi mă duc și eu la casa liberă. Acolo un puștan, nu foarte vesel.

„E una din zilele alea”, îi zic. Dă afirmativ din cap, în timp ce-și păstrează un poker-face veritabil.

Iau sticla de bere și plec aproape în goană spre scara blocului unde o lăsasem pe femeie.

Când am plecat era pe exterior, iar acum, când mă uitam de departe, nu se mai vedea deloc. Unde s-o fi dus, să vezi că m-a lăsat și cu sticla de bere. Am găsit-o în scara blocului.

„Uite tanti.”

„Mulțumesc, să trăiești. Acum, mă duci și până la lift?”

Momentul meu se dusese de mult, așa că de ce nu?

„Da tanti, te duc și la lift.” în cei vreo zece metri cât despart ușa blocului de lift, mi-a povestit cum vecinii sunt răi și spun lucruri rele despre ea, cum eu trebuie să fiu atentă în parc la infractori, chiar dacă e ziua în amiaza mare și în general, că dacă știa că trec pe acolo, nu mai ieșea să se chinuie atât pe afară.

Nu mă cunoaște, nici eu nu o cunosc. Nu cred ca m-a mai văzut vreodată în viața asta. Poate m-a confundat?

Am ajuns însă la concluzia că toate întâmplările de genul ăsta mă caută și culmea! e că mă și găsesc, invariabil, exact în momentele în care îmi doresc puțină liniște pentru buna orânduire a simțurilor mele. Evident că-mi dau toate planurile peste cap.

Am ieșit din bloc dupa ce am dus-o pe tanti asta la lift. Am pornit ceasul și am plecat în alergare ușoară spre parc. Nu am făcut zece metri și m-am întâlnit cu nenea din Mega, cel cu sticla de suc. Mi-a zâmbit și mi-a făcut cu mâna.

Și tanti cu berea mi-a zâmbit și mi-a mulțumit.

Hai că nu a fost timp chiar pierdut de pomană. 😊

Am alergat puțin și prost, dar tot e mai bine decât nimic.

Să trăim și hai noroc!