Clasica pe calcaie

Am făcut ochi dis-de-dimineață și chiar înainte să concretizez faptul că m-am trezit, mi-am dat seama că duminică nu o sa fie o zi de record pe semimaraton. Vorbesc de weekendul cu MIB-ul evident.
Noaptea a fost una cu lună plină și mai ca în toate nopțile asemănătoare, am fost bântuită tot somnul de sumedenie de vise, pline de acțiune și dramatism. Ce mai.. În mintea mea sunt și un regizor dat naibii!

M-am trezit la 6:30, cum o fac mai tot timpul, după aproape opt ore de somn (surprinzător îți zic!) - mai obosită ca atunci când mă dusesem la culcare, fără chef și cu dorința arzătoare de a mă întoarce pe partea cealaltă să-mi refac somnul într-un fel sau altul.

Evident că nu am făcut-o.

Chiar m-am mobilizat și după ceaiul de dimineață, echiparea rapidă și pregătirea celor necesare, am zbughit-o pe ușă afară, alături de Claudiu pe bicicletă, spre locul de start.

Pornirea în cursă se face din dreptul parcului Izvor unde, frumos încolonați pe sectoare, în funcție de timpii din cursele anterioare, stăteam noi, muritorii care ne-am înscris din nou la maraton București.

Să-ți zic că m-am găsit cu o grămadă de cunoscuți? La start, pe traseu sau când era totul gata la finish, fiecare întâlnire a lăsat un zâmbet larg pe buze - ba niște bezele trimise către Căprioara metalistă din mulțime, ba o ocheadă către foști colegi de muncă și parteneri, ba o jumătate de portocală degustată pe îndelete pe bordură, lângă prieteni dragi.

Am pornit din secțiunea D și am trecut linia de start la aproape două minute după ce s-a dat startul efectiv. Eram oameni câtă frunză și iarbă. Umblă vorba că vreo 20.000 cu totul, la toate cursele disponibile. Să tot fie!
Contrar părerii de dimineață, alergarea intra bine. Era ceea ce trebuia. Mă nimerisem cu un playlist motivant (da, la semi București alerg cu muzică în urechi, aruncați cu pietre și ouă stricate!) și totul mergea mai bine decât anticipasem. O medie de 5:50 pe primii aproximativ cincisprezece kilometri. Decent pentru ochii adormiți de dimineață.

Nu mi-am luat apă cu mine și chiar îi ziceam lui Claudiu de dimineață că nu are rost să ia nici el (pentru mine) că organizatorii au anunțat puncte multe de hidratare (aproape unul pe kilometru) așa că nu o să am probleme cu asta. Mai ales că beau apă cu nemiluita. Setilă, ce mai!
Evident că nu au fost puncte de apă pe fiecare kilometru. Exceptând primii 10k unde, într-adevăr, săreau punctele de apă din toate părțile, după zona Arcului de Triumf le-am cam dus dorul.

În sfârșit. M-am rezolvat eu cum-necum și am apelat la apa de rezervă de pe bicicletă. Un „I told you so” de la Claudiu. În cazuri d-astea poți doar să taci, înghiți a sec și te duci mai departe.

Cum vii dinspre Arcul de Triumf, traversezi Piața Victoriei și mergi spre Splai, toată zona e scăldată în soare, care, dimineață fiind, era și proaspat trezit și-și băga toate razele pe care le avea la îndemână, cu sete, în ochii tăi. Dar pe rând. Pe lângă faptul că nu vedeai nimic, mai ales pentru ăștia ca mine care nu aleargă cu ochelari de soare și nu pentru că sunt fițoși, ci pentru că s-ar împrăștia cât sunt de lungi, împiedicați de obiectele din jur, te mai dogorea și căldura de toamnă târzie. S-au anunțat vreo 26 de grade pentru ziua asta și cred că au fost chiar toate, ba și extra, în termometre.
Ca să nu mă plictisesc timp de cele aproximativ două ore și un pic - cât am eu pe distanța de semimaraton, am zis să încep să simt un disconfort accentuat în piciorul drept. Ce să fie.. Șosetele de alergare care își spuneau astfel ultimul cuvânt, sucombând letal prin deces, reușind să mă saboteze acolo unde pantofii, antrenamentul și toate celelalte elemente care contribuie în general la alergarea mea, nu reușiseră să o facă. Undeva bine poziționat între degetul mare și tălpice. Ia de aleargă!

Ca o paranteză, în ultima perioadă am început să alerg mai mult mid-sole sau chiar pe vârfuri. Am constatat eu așa că mă simt mai bine și că, surprinzator, prind mai repede viteză cu același efort depus. Am văzut că toate-s bune și nu doare nimic, am continuat așa în timpul antrenamentelor, pentru ca în prezent, ponderea alergatului pe vârfuri să domine situația.

Dar să ne întoarcem la ziua de duminica trecută.. Ei, cum să alerg eu pe vârfuri acum? Când abia puteam să merg decent. Că m-am și oprit să-ndrept eu degetele acolo în adidas. Fir-ar să fie de treabă! Să le așez așa mai bine! Le-am aranjat, le-am toate!
Dă-i de schimbă foaia. Mai e puțin până la finish, n-o fi foc dacă-i dau o clasică pe călcâie, nu?
Ah.. the pain, the horror, the agony.

Cred că am băgat vreo doi kilometri de alergat pe călcâie. Am început cu puțin înainte de Cercul Militar și deja după Cișmigiu (wtf miroase așa în Cișmigiu!?!??! 😩), după rondul de la Kogălniceanu pe întoarcere, aveam adunate vreo câteva dureri în tibia dreaptă și pe lateralele ei, cât să-mi facă piciorul să nu se îndoaie ca lumea. Măi ce naiba! Era stupid! Mă chinuiam să îndoi piciorul să alerg.
Anyway!

Am continuat să alerg în ideea că lasă că îl forțez eu să iasă (mega-cârcelul that is). Știu teoria și știu alergătorule amator-avansat că: nu m-am hidratat bine, lipsă sodiu, lipsă potasiu, bla bla bla. Doar că de data asta nu era vorba de hidratare, pentru că avusesem grijă toată săptămâna cum/cât și ce beau, ce mănânc, ce suplimente îmi iau, la fel și în ziua cursei, tocmai să mă feresc de astfel de dracovenii. Să ne întoarcem la cârceii din poveste, că iar o iau pe arătură ca vodă în lobodă.

Câteodată merge, câteodată nu sa îl fortez pe cârcel afară. De data asta nu a mers și mă vedeam cu ochii minții, de undeva din afara corpului, cum mai degrabă țopăiam eu pe bulevard la Kogălniceanu printre cetățeni, decât să alerg ca un om normal. Ce să zic.. întotdeauna mi-a plăcut să ies în evidență.

Din punctul asta s-a dus dracului toată planificarea mea pentru cursă. Am început să mă opresc să mă întind cât se poate, sau să mai merg că se mai relaxează zona. Mergeam și mă zgâiam la ceilalți cum aleargă ei molcom pe lângă mine, fără să mă vadă, fără să mă audă cum bolborosesc eu cuvinte nemuritoare la adresa șosetelor minunate și a conjuncturii în general.

Au fost vreo șase kilometri așa după ochi, extraordinar de lungi. Nu am considerat-o accidentare iar abandonul nici nu intra în discuție. În general nici nu mă gândesc la el. Abandonul (în cazul meu evident, nu mă pronunț eu pentru ceilalți) îl văd ca ultima și singura soluție pentru o situație de cursă, fără ieșire – de tipul: mi s-a rupt schimbatorul la bicicletă sau am pierdut un adidas de alergare..

Dacă tot am mers mai mult pe bucata asta, am început să mai casc ochii în jur și așa am mai întâlnit cunoscuți sau prieteni vechi cu care pierdusem legătura, unii mai transfigurati ca ceilalți, nu vedeau, nu auzeau neam! 

M-am târâit cât am putut, am mai și alergat pe alocuri, după care mă opream brusc să detensionez tibia și toată zona respectivă.

Știam că atunci când ajung pe Splai, mai sunt aproximativ trei kilometri până la final, iar traseul urmează calea Dâmboviței până la ultimul pod din dreptul parcului Izvor, întoarce și-i mai dă înainte până la Piața Națiunilor Unite. Cu toate astea, de fiecare dată când trec pe lângă locul de start, mă gândesc că "iată cum se termină și epopeea asta", apoi îmi dau seama cu dezamăgire că nu-i chiar așa și că mai am să alerg oleacă.

Am parcurs, nu cu multă râvnă, traseul meandrat și iată-mă după ultima curbă, cum văd deja poarta de finish.
Sentimentul de eliberare este deplin de fiecare dată. Nu aș putea să spun același lucru și despre cel de mulțumire interioară, pentru că mă trezisem de dimineață cu gândul că o să fie o zi proastă pentru știință, situația de cursă inițială ținea să îmi dovedească contrariul, iar când am prins aripi și un pic de speranță - JAP! Universul îmi dădu una peste ochi să mă trezesc și să revin la starea inițială.

Așa că am decis să îmi consider alergarea în cursă drept antrenament și să nu mă mai plâng pe tema asta.
Rămân totuși povestea, imaginile și întâlnirile cu oameni dragi.








Până data viitoare!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Bike 2 work

Gerar - povestea cursei de 10k