Gerar - povestea cursei de 10k

Chiar îmi făceam griji în privința gheții. Mă uitasem toată dimineața la buletinele meteo și avertizările reactualizate de prin presă, în ideea că poate mai crește ea temperatura cu vreun grad sau două, cât să mă facă pe mine să stau liniștită.
Era suficient doar să îndrepți puțin privirea afară pe geam și să vezi că lucrurile nu stăteau chiar pe roze. A plouat în dimineața respectivă cu nemiluita și frigul a persistat în termometre, condițiile perfecte pentru un freezing rain de excepție. Și asta se întâmpla deja de trei zile. Vuia internetul că aceasta ar fi fost cea mai mare furtună de ploaie înghețată din istoria recentă și că ANMH a decis să dea doar avertizări de tip nowcasting (adică avertizări de vreme severă iminentă. Stau pe un grup de meteorologie și am mai învățat chestii)😋 și simple coduri galbene și portocalii de polei. Cu toate că, dacă ar fi fost să ne luăm chiar și după filmulețul cu Nea Ilie care se dădea pe mijlocul străzii cu cizmele de cauciuc și bățul de trekking în mână de parcă era pe patinoar, cred că mai degrabă un frumos de cod roșu s-ar fi potrivit mănușă situației. În sfârșit.
M-am înscris la cros, cu toate că îmi doream să scot plămânii si ficații din mine cu un semimaraton înghețat. Plus că la semimaraton aș fi luat și eu startul pe lumină. De câțiva ani Gerarul a schimbat orele matinale de pornire, cu cele de după-amiază și seară, cu start bun pentru echipele de semimaraton, dar nu la fel de încântător pentru tura de zece kilometri. Și cum la semimaraton nu te poți înscrie dacă nu ai echipă de încă două persoane, well... rămâne crosul, un 10.5 (sau 10.8, în funcție de GPS) kilometri, adică exact trei ture complete prin Politehnică.
Am plecat de-acasă cu vreo oră și jumătate înainte de start în ideea că o să ajungem acolo și mai căscăm ochii în dreapta sau stânga, mai vedem cunoscuți, puțină socializare înainte de cursă nu strică nimănui și face bine la moral.
Evident că drumul de două minute spre metrou l-am făcut în vreo cincisprezece sau chiar douăzeci (treizeci spun gurile rele..), cu oprire la fiecare pas pentru poze cu palatul de cleștar, pentru că un palat de beton acoperit de un strat gros de gheață era tot Bucureștiul sâmbătă seară. Și asta ori ai văzut deja cu ochii tăi, ori poți să arunci o privire pe aici.

Am ajuns într-un final la destinație. În Poli atmosfera fremăta și nu doar datorită alergătorilor de la semimaraton sau a celor care își făceau încălzirea pe traseu, ci și din pricina arborilor care, sub atâta greutate de la gheață, se rupeau cu ușurință pe lângă tine ca niște crenguțe.

De cand am călcat în curtea Politehnicii și până în zona Rectoratului, unde aveam să stăm să mai căscăm ochii și apoi să începem o încălzire ușoară pentru tură, m-am tot zgâit după cunoscuți. Mă interesau în mod deosebit echipele de pe grupul de alergare unde-mi fac veacul și care își anunțaseră prezența și eram gata pornită pentru îmbărbătarea de rigoare: "Între două nu te plouă" și "Distilat de prună". Doar cu Distilatul ne-am intersectat drumul. Nu erau departe de mine când au și început urletele. "Hai cu distilatuuu`". "Hai distilatu` hai". Trebuie să menționez că deja se întunecase afară și zona în care ne aflam în acel moment era cam lipsită de curentul electric specific secolului XXI în care ne aflăm. Dar o recunoscusem pe Ana-Maria R. care alerga mărunt între alți doi tipi pe care nu i-am recunoscut din prima. La a doua vedere totul a fost mai bine. Pe lumină, o oră mai târziu, m-am elucidat eu complet.
După ce am mai țipat așa din toți rărunchii după diverși cunoscuți sau necunoscuți din parcul Politehnicii, că vreo câțiva și așa se uitau de parcă săraca de mine tocmai scăpasem de pe undeva (Claudiu e obișnuit și imun la toate cestea și mă lasă cuminte să mă desfășor), ne-am strâns în clădirea Rectoratului pentru pregătirea de cursă.
Lovely day it was pentru că ne-am întâlnit aici și cu Ana și Mircea și timpul trece repede când stai la povești. Cred că mai erau vreo cincisprezece minute până la start când am decis că momentul este potrivit să ies la o scurtă zbuciumare, cunoscută și ca încălzire, nu de alta dar, în timp, m-am prins și eu că nu e chiar mișto să alergi așa pe uscat, că încep să te doară locuri, îți mai ies bucățele de splină sau de plămân pe nas și iată că am aderat la acest curent de creștere a pulsului înainte de cursă și dezmorțire a mușchilor. Și nu e chiar rău.
Ne-am întâlnit câțiva la startul pentru cursa de 10 kilometri: Codruța alături de Cătălin H., Cristina M., Marius E., Dan S., chiar și Cristian D.C. venise la o vorbă, pentru că tocmai ce terminase semi-ul. Adevărul e că prinde bine să vezi fețe cunoscute, îți dau elan și-ți transmit așa, o stare de frumoasă neliniște, iar mie una îmi pare că-mi aduce și un extra strop de competitivitate, pentru că îi văd pe X sau pe Y și încep să mă muncesc să-i depășesc. Sunt conștientă că e de muncă, dar eu tot încerc.

Ce să-ți zic despre cursa efectivă.. te învârți, nu chiar hamsterește, pe un traseu de exact 3.5 kilometri în parcul Politehnicii. Până mai acum câțiva ani, cursa era dimineața, dar s-a decis la un moment dat, din cine știe ce motiv, mutarea acesteia spre după-amiază. Dacă stai să mă întrebi pe mine, cel puțin pentru proba de cros, startul e un pic cam mult întins spre seară, pentru că pornești pe traseu la 18:30. Faci aproximativ o oră. La 19:30 e deja noapte în toată regula. Fiind și iarnă, se lasă și frigul mai serios, iar de aici se dezvoltă o serie de alte, hai să le spunem, ușoare neplăceri.

M-am proțăpit la start alături de toți cunoscuții și necunoscuții înscriși și cu vreo trei minute după ora 18:30 am plecat toți buluc pe traseu. Ce să-ți spun..  Nu eram mulți, pentru că au tot fost vreo câțiva care s-au speriat de vreme, iar cei care am venit, ne-am rarefiat în scurt timp, fiecare urmându-și propriul ritm și viteză. Dar nu despre asta voiam să-ți zic. Vântul doar adia și în relativa liniște a parcului auzeai câteodată cum frunzele înghețate, rămase pe copaci din zile mai bune, se loveau unele de celelalte, rezultând un zgomot cam de oase ciocnite între ele. Asta, alături de faptul că din când în când se mai auzeau tot felul de pârâituri și trosnituri pe lângă tine, urmate musai de câte o cădere. O ramură aici, o crenguță colo, un arbore întreg ceva mai în spate. Asta a fost una din cursele unde m-am uitat mai mult pe sus să văd dacă o să pice ceva pe mine sau nu. Chiar la un moment dat, cred că era deja cea de-a doua tură, abia o începusem și tocmai ce trecusem de Bibliotecă, când am auzit un astfel de trosnet pe undeva prin preajmă. Foarte aproape. Drept pentru care am lăsat să-mi scape un "CADE" tare și cu voce puternică, cât să-i disturb puțin pe cei care alergau în fața mea și să-i determin să prindă ceva mai multă viteză decât aveau ei în plan pentru porțiunea respectivă.
Am trecut repede peste.
M-am strecurat pe străduțe după ceilalți alergători, am ajuns până în dreptul stâlpilor ălora înalți de curent de lângă Energetică sau Inginerie Electrică, unde unul din voluntari stătea înfipt strategic, făcea gălăgie și-i îmbărbăta pe toți, ei! și de acolo a început unica urcare de pe traseu. Ce-i drept am pornit pe deal un pic mai tare decât voiam. Planul meu era să alerg lejer și continuu, fără opriri, fără mers de dezmorțire, nici chiar pe urcare. Totul bun și frumos! În vârf de deal, din varii motive, am zis că acolo o să-mi vărs și ficați și splină, fix unde terenul se face plat, iar tu dai roată celor două facultăți de mai devreme, cât să te îndrepți spre vale. Bucata aia mi-a fost un rău de am zis că rațele o să se hrănească după trecerea mea mult timp de acum încolo. Am ostoit nițel din avânt, nu că ar fi fost el foarte mare, dar orișicât și am continuat. Pas după pas, atenție la respirație, întinde-ți mâinile, îndreaptă din spate, alungă puțin din amorțeală. Imediat am ajuns la un grup ceva mai mare de voluntari a căror voce se auzea lejer în jumătate de parc. "I smiled and waved" și uite așa a venit coborârea. Ce-mi place valea asta, pentru că pare să se întindă pe toată bucata din punctul de coborâre și până la Rectorat. E doar o impresie, știu, dar se simte bine.
Mă apropiasem de a doua trecere prin punctul de start/sosire când am observat fotograful de pe margine. "Bun" mi-am zis! "O sa am o poză din concurs amintire". Nu mai observasem alți pozari până în momentul respectiv și chiar eram puțin dezamăgită din pricina asta. Și picioarele m-au purtat pe drum. Și m-am apropiat. Și am prins un mic grup de alergători din urmă. Și am ajuns aproape toți în același timp în dreptul pozarului. Și unul din față s-a gândit în ultima secundă că ar fi super șmecher să-și întindă aripile să apară bine în poză, fără să se uite dacă vine cineva din spate sau ba. Venea cineva. Eu. Nu m-a pălit în frunte, dar nu mai avea mult.
Pentru câteva ore de la publicare și după răsfoirea multor mii de imagini, asta era singura mea poză de la Gerar. Feel de irony!
Apoi au mai apărut câteva, foarte bine făcute, care mi-au ridicat moralul și tot universul a revenit la locului lui, soarele a început din nou să răsară de la est.
Poza asta e după manevra evazivă făcută rapid cât să nu mă pălească băiatul de mai devreme și în timp ce-i bolboroseam lucruri nelalocul lor printre dinți.
Iar aici revenise zâmbetul pe buze, probabil undeva pe coborâre.

Dar să revenim! 
Cea de-a treia buclă a curs ușor, lin și fără alte întâmplări. Se făcuse deja liniște în parc, doar crampoanele lui Claudiu se mai auzeau molcom pe asfalt sau bucățele de gheață. Caldarâmul începea să înghețe și nu o dată am patinat ușor pe ciment.

Finish-ul a fost rapid. Am primit medalia de la un voluntar înghețat dar cu zâmbetul încă pe buze, am făcut poza de finish cu dânsa și ne-am ușchit repede înauntru la căldură, către haine uscate, câteva întâlniri amuzante, povești și ceva gustări.
În concluzie, vă zic așa:

Ce-mi place la cursa asta:
  • Faptul că este în București aproape și nu trebuie musai să plec peste mări și țări pentru a participa.
  • Tot timpul te întâlnești cu câte cineva cunoscut, ceea ce e super plăcut. Mai socializezi, ieși din cotidian.
  • Brandul lor cu Gerard e super șmecher 😁 Am început să fac colecție de plăsuțe, buff-uri și căciuli brănduite și evident că le folosesc pe toate iarna, când le e sezonul.
  • Că sunt eco-friendly – vezi lipsa hârtiei în procesul de înregistrare și implicarea lor pe parte de responsabilitate socială.
  • Tot timpul găsești (într-un final😂) poze mișto cu tine.
  • Super spațiu pentru vestiar și loc de lăsat bagajul.
  • Super voluntari și mesaje motivaționale.

Ce m-a dezamăgit la cursa asta sau păcat că n-a (mai) fost:
  • Pentru prima dată de când particip (cred că sunt la a treia sau a patra participare, nu sunt tocmai sigură), nu au avut magnețeii de la final. Chiar îmi doream unul, să-l adaug la colecția de pe frigider.
  • Nu am mai găsit alte obiecte de brand cum era acum câțiva ani un Gerard din pâslă de cumpărat. 
  • Startul pentru cros este atât de târziu. Fiind iarnă se și întunecă devreme și parcă-ți mai dorești așa o rază de soare măcar la start, înainte să te apuce noaptea pe traseu.
  • Mi-a părut că au fost mai puțini voluntari ca în rândurile trecute 😔
Poți să găsești aici traseul oficial al Gerarului 2019.

De-amu să mai vină și vremea frumoasă, nu de alta, dar să ne mai dezmorțim și cu un mers pe bicicleta.



Sursa imagini: Semimaraton Gerar

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Go west!

Povestea drumului pana in Grecia