Povestea drumului pana in Grecia

Păi hai să-ți spun așa pe scurt cam ce s-a întâmplat în cele vreo patru zile cât ne-a luat drumul să ajungem pe insulă, din fața blocului din București, până în Alexandroupolis, de unde trebuia să luam ferry-ul până în Samothraki.
  • Am plecat duminică dimineața la șapte din casă, cu gândul să facem în ziua respectivă 300 de kilometri, până undeva în Bulgaria, la Yambol, unde ne rezervasem o cazare pe cinste pentru odihnirea oaselor obosite. Trebuia să plecăm la cinci. 
  •  Am coborât cu bicicletele din bloc (pe scări, pentru că aveam aripile de ploaie pe spate și nu le puteam îndesa în lift) și am mers 100 de metri. A început să plouă. 
  •  Ploaia a continuat să se țină scai după noi până mult după ce am ieșit din București. Cred că eram pe la Călugăreni când am observat că în sfârșit s-a oprit. 
  • Am zis că era frig? 
  • Am mers bine pe drum până în Giurgiu. Doar vreo duzină de chiftele în trafic, care au trecut razant pe lângă noi. Chestie comună. 
  • Am luat o serie de gropi la rând până la intrarea în vamă. Să fie! 
  • Lucurile în vamă au decurs bine. La fel și o parte din drumul de pe urmă. Până au început dealurile. Să spunem că am simțit în mușchii obosiți de după Dunav, fiecare centimetru în plus de diferență de nivel. 
  • Oamenii ăștia au o problemă cu apa minerală. Nu găsești apă minerală (adicătelea cu gaz, acid, bulbuci)!! 
  • Localnicii continuă să se uite la noi ca la urs și să ne facă poze. 
  • Claxoane prin trafic, dar de salut! 😊 
  • Am urcat la dealuri de ne-a luat dracu’! În vârf – am făcut pană. Pe spate! Să aibă Claudiu de ce se mânji cu ulei pe degete. .... plm.. 
  • În localitatea unde aveam pauza de masă (Kotel) am ajuns spre seară. Era încă lumină afară, cât să nu ai nevoie de becuri, cu toate că, pe strada principală, aglomerată de altfel, părea mai seară ca de obicei, dacă te luai după tenul masliniu al „inhabitanților”..😐 Inițial nici nu am vrut să oprim. Am făcut totuși popas la un Bistro non-stop îndoielnic, unde nimeni nu vorbea engleza. Nu că ar fi vorbit până atunci. Am mâncat două porții sănătoase de whatever (ceafă) cu cartofi prăjiți, în timp ce ne-a intrat frigul în oase. A mai plecat ... Spătaru` de acolo. Ne-am căutat cazare.
  • Am dibuit o cazare pe Booking, ce se afla încă deschisă la ora aceea. Am bălăurit prin Kotel (care rimează cu hotel și știam în adâncul sufletului meu chiar de la intrare că o să dormim peste noapte aici) până când am găsit cazarea. Era sub nasul nostru dar nu la parter ci la etajul clădirii lângă care ne aflam cu telefonul în mână să căutam hotelul.
  • Am dat de o tanti care nu vorbea deloc engleza, dar ne-am înțeles excelent cu google translate. Te iubesc google translate!! 
  • Am mâncat cele mai mișto două prăjituri de casă, una cu ciocolată și una cu biscuiți, care au spălat păcatele zilei care tocmai se încheia. Claudiu le-a udat cu bere. Am leșinat apoi amândoi, cu fața în sus, sforăind de somn și oboseală. 
  • Dimineața a sunat ceasul la 5.30. Am zis să plecăm în jur de 7.30. Am plecat la 9.30. N-am dormit mai mult, doar ne-am mișcat mai molcom. Mai bine dormeam. Bag picioru` în ceasul ăla deșteptător! 
  • Tanti de la cazare ne-a întrebat acum încotro, dar în bulgărește. Fără google translate. I-am zis că în Turcia și apoi Grecia în ziua respectivă. S-a mirat tare! Presupun că a zis că trebuie să mâncăm ceva să prindem putere, așa că ne-a adus două brioșe frumoase, cu umplutură de ciocolată, făcute de ea. Au fost extraordinare. 
  • Am plecat într-un final, cu vestele pe noi. Ți-am zis că era frig? 
  • Undeva pe la jumătatea drumului spre Yambol (unde ar fi trebuit să ne cazăm inițial), ne-am dat seama că Claudiu are o problema cu roata spate, parcă prea se bâțâie. Am decis să coborâm cu grijă și să mergem cu atenție. 
  • Prin Zimnitsa ne-am oprit la un alt bistro local îndoielnic. Femeia care vindea acolo ne-a pus mâncare cu ură. Nu ne-am supărat. Ne era foame. Nimeni nu știa engleză, ne-am înțeles prin semne și prin degete lipite de galantare și geam. Iar fără apă minerală. Oare nu le place? 
  • Aici am descoperit că roata lui Claudiu nu e doar leșinată și îi bate o planetară. Are chiar o spiță ruptă și e mai mult decât ușor șuie la mers. Să fie! 
  • L-am sunat pe good-bike-which-doctor Basso să cerem sfaturi de călătorie. „Dă-i înainte că nu ești singurul care merge cu o spiță ruptă”. Am plecat mai departe pe drumul inițial. 
  • Spre Turcia am mers cu sfincterele bine strânse. Nu s-a mai întâmplat nimic cu roata, doar că încă se zbate cu forță și știm noi că e beteagă și are spița ruptă. 
  • Traficul a devenit infernal. Câte o bandă pe sens, doar camioane, tiruri și mașini care merg în viteză. Tronsonul ăsta de drum a fost haos. Sfincterul a rămas strâns. O să facem febră musculară la dansul.
  • Planul pentru stat în vamă era de vreo jumătate de oră maxim, că nu au ce face. Iei pașaportul, pui ștampila-ntrânsul și te duci mai departe unde ai treabă. Am stat de trei ori mai mult, de câte două ori la fiecare trecere de graniță. 
  • La intrarea în Turcia, când am crezut că am trecut, vameșul ne-a comunicat liniștit că nici măcar n-am ieșit încă din Bulgaria. Stăteam deja de minim 15 minute. 
  • Pe toate semnele spre Bulgaria, pe care le-am vazut în Turcia, scrie Bulgaristan. Am râs și ne-am ofticat că n-am făcut o poză. 
  • Drumul prin Turcia se vedea la vale pe hartă. Am urcat de ne-a luat dracu`, chiar de la ieșirea din vamă, dealul vieții, de ne-au tremurat gladiolele. Doar nu era să rămânem în drum.
  • Ne-am oprit la o benzinărie oarecare să luăm apă. Am luat și cel mai bun ayran gustat până acum.
  • În Edirne ne-am oprit să mâncăm. Din tot orașul am făcut popas fix la singurul restaurant cu mâncare picantă sau extrem de picantă. Până și pereții și tavanul aveau ardei iuți agățați pe peste tot. Le-am văzut pe toate când a venit mâncarea. Eu nu mănânc picant. Dar a fost bun 😜 

  • Am ieșit din restaurant, ne-am montat luminile și ne-am luat tălpășița. În o sută de metri am făcut pană. A doua. Rapidă și fără drept de apel.
  • După câteva minute de lucru intens și înjurături printre dinți lângă moscheea locală, se îndreaptă spre noi, cu pas hotărât, doi localnici să ne întrebe dacă e totul în regulă. Foarte drăguț! 💖 Eram în regulă și le-am mulțumit.
  • Am plecat din Edirne pe noapte. Da, se scurtează ziua.
  • Am luat la rând toate gropile de pe podurile de peste râul Maritsa. Iei!
  • Am mai stat ceva în vamă și la ieșire.
  • Am zis că era frig?
  • Ne-am speriat bine în zona neutră, unde vreo șase-șapte militari înarmați până în dinți și peste, se plimbau pâș-pâș pe întuneric. Noi pe bicle. We shitted our pants.
  • Am ajuns într-un final în Kastanies, prima localitate grecească de la vamă unde am zis să căutam o cazare și să continuăm cu trenul în zori. Nu se găsește picior de hotel aici. Sau în următoarele două localități.
  • Am purces mai departe spre primul orășel mai răsărit – Orestiada, unde am găsit un hotel grozav, iar cel de la recepție ne-a lăsat să ne punem bicicletele la subsol în siguranță. Și ne-a dat bomboane de lămâie. S-au le-am luat eu direct. It`s all a blur...
  • Am dormit ca un prunc.
  • Ne-am trezit cu noaptea în cap, după vreo patru ore de somn să prindem primul tren spre Alexandroupolis. Primul tren ne-ar fi dus exact la timp, cale de 120 de kilometri cât mai aveam până în port, cu jumătate de oră înainte să plece feribotul. Vis!
  • Ne-a dat țeapă trenul. Era autobuz.
  • Șoferul autobuzului ne-a dat ...uie, că el nu bagă bicicletele la bagaje. Nici dacă îi plătim dublu. Ne oferiserăm să-i plătim bilete de om și pentru bagaje. N-a fost să fie. Am luat ...uia și am plecat mai departe cu dânsa.
  • Am plecat la „ia-mă nene” pe șoseaua principală, cu înjurături printre dinți. Nu trecea nimeni. Era aproape 7 dimineața.
  • Când au început să treacă vehicule, veneau doar mașini mici, pline.
  • Când era o dubă mai răsărită ce părea să vrea să oprească, șoferii făceau semne prin geam că ies prima la dreapta. Și ieșeau prima la dreapta.
  • Am ajuns la concluzia că nu o să ne ia nici dracu` de acolo, așa că am plecat pe ele mai departe, ușurel.
  • Am văzut o vulpe care a traversat strada. M-a auzit că m-am entuziasmat, s-a oprit locului, a ciulit urechile și a zbughit-o repede în boscheți la apropierea noastră.
  • Ne-am întâlnit cu o multitudine de mașini de armată. M-am simțit ca într-o zonă de conflict. Toți se uitau la noi ca la felul paișpe`.
  • În graba noastră de dimineață să prindem trenul, nu ne-am luat micul dejun, așa că am oprit în Didimoticho să îmbucăm de-ale gurii. Ne-am îndreptat spre singura tarabă unde nu se vorbea engleza. Măcar au avut sandviciuri bune.
  • Am descoperit un lapte cu cacao minunat! More! MORE!!!
  • Am zis că era frig?
  • Ne-am hotărât să mergem până în Soufli și să luăm trenul de prânz de acolo. Am plecat încet spre Soufli, cu vânt din toate părțile doar din spate nu.
  • Într-o benzinărie i-am găsit pe unii mai praf ca noi care mergeau tot în Alexandroupolis dar fără biciclete, doar cu ia-mă nene. Pe ei i-a luat cineva la cinci minute după ce am ajuns noi. `te-n dinți veață!
  • Ne-am mai întâlnit cu o serie de mașini de armată. Aceeași privire.
  • După un suc sinistru și o țigară fumată în benzinărie, am purces pe mai departe în epopeea noastră fantastică. NU cu vânt din spate.
  • Am ajuns relativ bine în Soufli și am bălăurit puțin pentru căutarea gării. Mică și ascunsă, pustie, ca mai toate gările din regiunea asta. Mai aveam vreo oră jumate de așteptat trenul. Hai la tavernă!
  • Am găsit o tavernă mai acătării unde am degustat două prăjiturele îmbibate în sirop de miere. Excelente! 💝
  • Ne-am întors în gară astfel încât să fim la timp pentru a lua trenul la ora stabilită: 12.33. Trenul a întârziat zece minute. Noroc că mai erau vreo trei persoane pe peron pentru că altfel credeam că și ăsta e cu țeapă. 
  • Trenul a fost destul de plin, adică cele două vagoane ale lui. Plus că nu am avut loc să punem bicicletele. Deloc. Am stat cu ele în picioare în mijlocul unei căi de acces și aia a fost. Măcar controlorul nu ne-a taxat pentru ele. Să ne veselim! 
  • Am ajuns într-un final în port. Ne-am dat seama că primul vagon fusese plin ochi de noi recruți. Pentru armată that is. 
  • Recruții s-au gândit că ar fi super inteligent dacă ar rămâne pe peron, astfel încât să blocheze orice posibilitate de evacuare a celor care se aflau în vagonul din spate. 
  • După vreo cinci minute de așteptat să se elibereze zona, ne-am dat seama că asta nu o să se întâmple prea curând și am sărit linia, prin boscheți. 
  • Roțile s-au umplut instantaneu de colții babei. Toate cele patru. Cristoase! 
  • Am petrecut următoarea jumătate de ora în încercarea de a extrage toate miliardele de țepe din cauciucuri. Recruții erau încă pe peron și-n zona înconjurătoare. Mă bucur că nu știau românește. 
  • După o muncă sisifica și cinci țigări fumate de Claudiu, am reușit și ne-am curățat roțile. Am ajuns la concluzia fericită că nu am avut daună totala. Doar un cauciuc s-a retras în nimicnicie, neputând ține piept greutăților vieții. 
  • Dă-i și umflă roata în gară, pentru că nu mai stătea nici dracu' să facă pana acum. YOLO! Recruții erau pe poziție. Mama lor de chiftele! 
  • Am reușit și am umflat roata într-un final și după o mobilizare exemplară, am plecat spre cazarea din Alexandroupolis. Samothraki era ieșit din discuție pe ziua în curs. Doar un ferry pe zi merge spre insulă în extrasezon și ăla plecase la 9 dimineața. 
  • Am mers resemnați și ne-am luat bilete la ferry iar vânzătoarea, cu o engleză impecabilă, s-a minunat până la cer că am venit pe biciclete din fața cășii până acolo. 
  • Am pornit din nou spre cazare. Am avut evident vânt din față. Tare. Să simțim că aproape am ajuns la destinație. 
  • După puțină orbecăiala am găsit cazarea. Nu dădeai doi bani dacă o vedeai din exterior, dar pe interior a fost chiar confortabilă și foarte primitoare. Plus că în camera noastră aveam chicinetă. Și televizor cu ecran de 100 cm. Și aer condiționat funcțional. Și ceai negru/nes/cafea și biscuiți pentru dimineață. O adevărată surpriză! 
  • După o despachetare rapidă, am plecat să luăm de-ale gurii. Am nimerit un restaurant grozav la recomandarea gazdei noastre – Elysee, cu un chelner foarte implicat. Am mâncat cu două mâini porții cât pentru patru persoane și apoi ne-am rostogolit până la cazare înapoi. 
  • Am găsit un Lidl și ne-am luat chestii de ronățit. Plus salam și salată. You never know, știi vorba aia.
  • Am ajuns pe lumină la cazare, dar nu mai era nimeni la recepție. Nu am avut unde să lăsăm bicicletele așa că le-am luat cu noi pe balcon. (They are going to hate us in the morning..)
  • Ni s-a făcut din nou foame și am mâncat salamul și salata. Trebuia să se întâmple! 
  • Am leșinat de somn. 
  • Am dormit prea mult.
  • Când am făcut ochi de dimineață, Claudiu s-a pregătit sufletește și și-a făcut pana pe spate. Cea de la colții babei vieții, de pe peronul sufletului și cu recruții *izdii!
  • De bine ce a schimbat camera, a pus cauciucul nou, l-a centrat pe roată și a dat la pompă întru umflare, a văzut că avea pană și pe față. S-a bucurat, stând pe scaun și uitându-se buimac la minunea ce se înfăptuia în fața lui. 
  • A scos camera cu Dumnezei printre dinți și a stat cuminte de a făcut și a doua pană. 
  • Am constatat că am rămas fără camere de rezervă. 
  • Am întârziat check-out-ul. Cu 45 de minute. 
  • Tanti de la recepție era să facă apoplexie când și-a dat seama că am luat bicicletele în cameră. N-a făcut. 
  • Am plecat la timp pentru o gustare în port și să prindem ferry-ul spre insulă. Cum ar fi fost să-l ratăm și astăzi.. 
Povestea spune că după vreo două ore de așteptare și un iaurt înghețat cu toppinguri de ciocolată, cireșe amare, bombonele, nuci, alune și alte minunății, ne-am aflat în sfârșit pe ferry, spre insula mult așteptată. 
Asta nu înainte de a face un ocol pe la toaleta locului unde luam gustarea, cu o jumătate de oră înainte de plecarea pe mare. M-am blocat în toaletă și după vreo două minute de panică (ce au părut o veșnicie) și când egoul meu era gata să strige dupa ajutor, să mă scoată cineva de acolo, doar să nu mai rămân încă o zi pe continent, am reușit sa descui ușa buclucașă. M-am returnat la Claudiu în liniște deplină. 
Mi-am continuat gustarea, privirea în zare și la momentul potrivit, ne-am urcat pe vapor. 
Și de-atunci aventura s-a mai liniștit și a început cu adevărat relaxarea.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Traseu Brasov - Sf. Gheorghe - Baile Tusnad

Nucsoara