Tura lui Iulie-ploiosul

După aproape o lună de când nu am mai scos cursierele din casă, din motive obiective te asigur, iar turele cu MTB-ul au fost mai degrabă puține, scurte și nevinovate, iată că a venit și ziuă potrivită pentru un traseu ceva mai lung. Nu de alta, dar stă omul în casă cât stă, dar și atunci când scapă!
Am plecat foarte târziu în tură. Planul, pentru că da, a existat un plan, era ca ceasul să sune la șapte dimineața, noi să ne trezim, iar după o cafea rapidă și un ceai negru cu lapte, să plecăm în jur de 8.30 din casă. Cel târziu!
Am plecat la 10, iar startul l-am luat la 10.30.
Dar nu e asta așa de important. E bine c-am plecat.
Ne-am îndreptat spre primul Lukoil de la ieșirea din București cum mergi spre Giurgiu și după ce ne-am pus la punct ultimele detalii, ne-am mai foit vreo zece minute și ne-am aranjat de parcă mergeam la nuntă și nu la pedalat, am plecat într-un final în privirile admirative ale celor de la poliția locală, aflați în mașina din spatele nostru și care probabil că ar fi dat orice în momentul respectiv să fie ei pe biciclete și nu de serviciu pentru cine știe câte ore de atunci încolo, într-o frumoasă zi de duminică.
Am pornit ușor pentru că pauza îndelungată își spune cuvântul repede, are obiceiul să-ți taie din elan mai mult decât îți dorești, și am mers destul de bine. Plin de bicicliști pe traseu, în ambele direcții. Dar deja știm cu toții cât de aglomerată e ruta spre Uzunu. Unii la antrenament, alții la plimbare, fiecare profita de puținul timp fără ploaie pe care îl avea la dispoziție. Eram și noi tot pe acolo. Cu toate că aș fi preferat tura cu o zi înainte când parcă nu era așa cald. Și umiditatea! Îh!
Am avut parte de un soare care ne-a pârjolit de-a dreptul. Ne-am scos în schimb pârleala seara când am adunat toată apa de pe drum în cizme, dar mai e până acolo. 
Dimineața a fost mult mai cald decât mă așteptam.

*

Conform planului, stabiliserăm ca pauzele să le luăm din (aproape) treizeci în treizeci de kilometri pentru dezmorțirea picioarelor, îndreptarea spatelui și altele asemănătoare și ne-am ținut de el.
Până la prima pauză n-ar fi prea multe de spus. Drumul a curs cuminte, traficul fără număr ca de obicei, chiar dacă mă așteptam să fie mai puțini oameni pe șosele și mai mulți pe plajă la mare (cum se poate vedea cu ochiul liber în București de exemplu, că s-a rarefiat traficul).
Eram chiar înainte de urcarea de la Crucea de Piatră și ne aflam în dreptul târgului ăluia de pe partea dreaptă, când m-am luat la trântă cu dânsa. O grăsană de albină!
Nu! Nu mi-a intrat în cască și nici n-am prins-o prin tricou. Plusez prin faptul că eram aproape să o înghit de-a dreptul, având în vedere că mă hăhăiam fericită, că scăpasem de strânsoarea orașului. S-a înfipt cu fundul fix în buza mea de s-a simțit înțepătura până în vârful capului. Gura o închisesem cu o miime de secundă înainte, așa ca nu am făcut decât să o dau pe dolofană la o parte de pe fața mea cu palma. Evident că am tras imediat pe dreapta, s-a uitat Claudiu să vadă dacă mai am acul acolo (Pentru că am obiceiul să le iau după mine. Nu mai era) și s-a hlizit, evident, de umflătura ce se preconiza la orizont. Îmi și imaginam cum o să alerg pe traseu în ziua respectivă cu buza cât o zi de post.
În sfârșit! Am trecut peste și am plecat la drum cu tot cu buza semi-umflată și cu glumele cu #vaslui pe limbă. :)

Primul punct de control a fost la benzinăria Lukoil de la ieșirea din Remuș și intrarea în Giurgiu. Au curs apele și sucurile și alte niște ape pentru răcorirea călătorilor însetați. Ne programasem vreo zece minute aici. Am stat vreo treizeci și cinci. Căldura mare mon cher!
Am plecat încet într-un final, pentru ca în scurt timp să ne oprim iar, de data asta la graniță. 
Coada de la bulgari era până pe pod. Ajungem noi în dreptul ghișeului, scoatem buletinele.
Români?”
Da!” Și îi arătăm cărțile de identitate.
Treceți, treceți.
Și am trecut, hlizindu-ne pe ascuns de cei care stăteau la coadă și mai aveau de stat pe puțin jumătate de oră ca să treacă. Am trecut ca prin brânză de coada infernală de la intrarea în Bulgaria, ca să dăm de coada infernală a celor care voiau să treacă în România. Ne-am strecurat și printre aceștia, în sunet suav de “hi hi hi”, cu trupușoarele subțiri ale bicicletelor de șosea.
Nu am mers mult. La scurt timp (adică în vreo 50 de metri ca să fiu mai exactă) ne-au ajuns și blestemele stimabililor de mai devreme. O pană pe roata spate și nu la mine cum ai tinde a crede, ci la Claudiu. Parcă prima sau a doua pe anul ăsta. Mai multe cu una decât aveam nevoie.
Ne-am retras degrabă într-o zona umbroasă cât să nu ne bată soarele în cap și dă-i și repară.
Coada formată în sensul giratoriu de la intrarea în vama spre România se întinsese deja cale de multe zeci de metri, trecea de noi și se oprea undeva după dealul care se vedea departe în zare.
Mai bine o pană decât atâta timp în trafic!
Am mai stat și aici vreo treizeci și ceva de minute. Dă-i și bibilește roata, dă-i și forează în cauciuc după pricina penei, miră-te cu amândouă mâinile de "pivoții" intrați în carnea cauciucului unul după altul (două cioburi mari și late), mai miră-te o dată că mai ai cauciuc, schimbă camera și dă-i de umflă. Am menționat vreodată cât de mișto sunt fiolele de CO2 când pleci în tură?
Am pus molcom roata înapoi și am plecat iar zglobii, pentru a nu știu câta oară, spre următorul punct de control. Doar vreo șaisprezece kilometri ne despărțeau de locul cu pricina așa că am plecat cu spor.

Cred că eram în preajma localității Marten când ne-am întalnit cu 2 grupuri diferite de bicicliști care veneau din sens opus. Ne-am salutat cum e frumos să faci în trafic și fiecare s-a dus mai departe pe drumul lui. Între timp mi-am mai luat două porții de “proteine” on-the-go. Să nu-mi scadă glicemia, nu de alta.. :|
În Slivo Pole, pauza de la benzinărie a durat iarăși mult mai mult decât preconizasem. Era foarte cald. Și hai! Căldura cum e căldura, dar o umezeală teribilă domnea în aer de când plecasem de acasă și pe măsură ce înaintam în zi devenea de-a dreptul insuportabilă. Au mai curs vreo doi litri și jumătate de lichide. Să se găsească!

Când faci dreapta spre Udelnik din Slivo Pole, traficul se înjumătățește. Bine, și așa nu este drumul foarte circulat, dar din zona asta totul devine pustiu de-a dreptul. Ca să fac o paranteză, îmi place la nebunie să pedalez prin Bulgaria. Mai toate drumurile pe care m-am nimerit să mă aflu au un asfalt foarte bun și nu este trafic. Adică.. nu că nu este, dar lipsește cu desăvârșire!


Nu am avut parte de evenimente majore pe unde ne-am învârtit noi pe acolo. Din contră. Totul a mers așa de uns, încât a trebuit doar să casc ochii în dreapta și-n stânga la tot ce întâlneam în cale. În altă ordine de idei.... noi l-am mai înjurat așa puțin pe unul care a venit prea aproape, ne-a mai claxonat un altul, salutări trimise prin trafic și în general o stare de spirit bună.
De cum intrasem în Bulgaria și drumul nostru s-a îndreptat spre Slivo Pole, au început să ne urmărească și norii de ploaie. Știam că urma să o prindem în toată abundența ei și eram pregătiți sufletește pentru tot ceea ce înseamnă furtună pe bicicletă.
Am fugit de nori aproape tot traseul pe tărâm bulgăresc. Mai o picătură aici, ceva tunete răsunătoare prin Bazan, iar niște pici pe colo. Toate luate laolaltă nu au însemnat mare lucru. Ei dar și când am început să coborâm tot drumul ăla lung spre Ruse. De aici a început să-i dea.
Întâi timid pe drumul de coborâre, tot ușurel dar ceva mai susținut prin Ruse și la graniță (tot cu trafic, tot cu trafic..). În Daia să ne fi aflat când ne-am dat seama că s-a oprit. Se și zvântase nițel pe jos când treceam noi, dar cine avea ochi să bage de seamă. Ne-am oprit pentru o jumătate de oră de relaxare, mâncare, hidratare și îndreptarea coloanei, a picioarelor și a tuturor celorlalte elemente amorțite, toate chiar înainte de urcarea ceva mai lungă ce ne aștepta.
Se vedea extraordinar de jur-împrejur. Norii negri se îngrămădiseră în toate colțurile cerului, lasând mici porțiuni libere prin care să răzbată lumina soarelui aflat spre asfințit, iar imaginea îți tăia răsuflarea. Totul pe cer era puternic colorat în mai toate nuanțele și mai că-ți venea doar să stai și să privești la ce aveai în față.
Am stat și-am privit cu siguranță, dar nu ne-am pierdut mințile în culori. Se simțea în aer mirosul de furtună. Ne servise până atunci doar un antreu și voia să ne arate de ce treburi mai era în stare. Nu aveam prea multe de făcut decât să ne pregătim pentru ce avea să urmeze. Ne-am echipat cu vestele reflectorizante, chiar dacă era încă lumină afara, am pus pe biciclete toate becurile pe care le luasem cu noi și toate astea între două îmbucături din sandviciurile pe care le găsisem în benzinărie, unul cu carne crud uscată și ceva cașcaval, iar celălalt cu creveți și un sos de icre. Combinație fatală!
În fine! Au mers, și-au făcut treaba. Iar noi ne-am pus în mișcare.

Pe tot traseul ăsta Giurgiu - București, sunt două zone mari și late ceva mai lungi, una de vreo douăzeci sau douăzeci și doi de kilometri între Daia și Călugăreni și încă una de vreo zece kilometri între Călugăreni și Adunații Copăceni, pe care mergi prin câmp sau pe lângă pădure și nu e picior de localitate primprejur.
Pe vreme de furtună, cel mai urât și mai urât îmi este să merg pe traseu în timp ce fulgeră. Pot să suport orice, vânt, ploaie cu bulbuci, grindină, nămoale, chiar nu am probleme. E doar apă cu noroi, se spală, nu te topești de la ele. Dar când vine vorba de fulgere, parcă se cam schimbă foaia și-mi place să fiu în interiorul localităților dacă se întâmplă să le prind. Mă simt mai ferită.
Imediat ce am terminat urcarea de la Daia, am putut să vedem în față, în imediata apropiere, un frumos shelf cloud înspre București (nu atât de bine dezvoltat și cu impact vizual puternic ca acestea, dar destul de asemanator la o primă privire) Fulgerele se zbateau in spatele norului, mereu în aceleași locuri, din ce in ce mai puternice și auzeam tunetele din ce în ce mai aproape. Putem spune că mi se zbârlise pielea pe șira spinării la simpla idee că ne apropiem, dar am mers înainte. Mai era puțin până în București.
Mi-am dorit să ajungem în Călugăreni și să scăpăm înainte de începerea furtunii de cea mai lungă distanță prin câmp, fără case, copaci mai răsăriți și în general obiecte mai înalte de statul omului, care ar putea prelua la o adică descărcarea unui fulger neprietenos pe pământ și am reușit. Cred ca deja ne aflam în Călugăreni când a început să toarne cu găleata și să spele de pe noi și de pe biciclete tot praful adunat de peste zi. Nu era vânt puternic, bătea puțin dar nu cât să te încurce la pedalat, dar întunericul care se lăsase și ploaia deasă te cam încetinesc de cele mai multe ori. Și am mers așa, molcom.

La ieșirea din Călugăreni, furtuna era în plină forță. Eram cu totul în afara zonei de confort, mai ales în momentele în care vedeam fulgerele alea imense brăzdând cerul dintr-o parte în alta. Tunetul nu-l auzeam, vântul și ploaia făcându-și bine treaba și astupându-mi urechile cu zgomot de fond. Dar le vedeam cum se desenau în întuneric și-mi era de-ajuns. Am băgat capul între umeri și nu m-am mai uitat nici în dreapta și nici în stânga. M-am dus înainte. Noroc cu toate mașinile care se îndreptau spre București, că vânzoleala lor ce-mi mai ridica moralul! Și era ceva circulație..

Am scăpat cu bine și de data asta, dar pot spune că m-am relaxat cu adevarat în momentul în care am intrat în 1 Decembrie. De aici eram ca și în București.
Am mai făcut o ultimă oprire la benzinaria de la ieșirea din localitate pentru hidratare (pentru cazul în care nu fusese suficientă apa pe drumul de întoarcere) și am plecat ușor mai departe. Mai ploua, dar era mult mai bine. Fulgerele plecaseră spre alte zone, la fel și ploaia deasă. Rămăsese cu noi o ploaie mocănească, varianta de vară, caldă și ușoară.

Cei ce frecventează zona știu că între 1 Decembrie și Jilava este un pod peste Sabar care mai tot timpul trebuie să aibă o problemă. Acum se lucrează la el și se circulă pe câte o bandă pe sens. Mare mi-a fost surprinderea și recunoștința când, aflându-ne pe pod, am constatat că șoferii ne-au lăsat să mergem în ritmul nostru, fără ca niciunul să se strofoace să ne depășească. De obicei se întâmplă contrariul. Bine, acum și ploua și tocmai se liniștise furtuna! Dar orișicât. Am mulțumit în sinea mea și am aruncat un gând la hainele uscate și patul cald de acasă. Aveam sentimentul ala de warm and fuzzy on the inside.

Așa m-am bucurat când am ajuns înapoi în urbea noastră, cum nu mă mai bucurasem de mult timp. Eram murată până la piele și o foame de urs mă răzbise. Mai aveam de înaintat în oraș până la benzinaria OMV de lângă cimitirul Bellu. Acolo era punctul stabilit de finish. Mai era puțin, era apă multă pe jos așa că ne-am decis să mergem nu încet ci foarte încet. Nu mai avea rost graba.
Eram la Luica, ne opream la semafor când s-a întâmplat neîntâmplabilul!
Eu mergeam prima și mă pregăteam să opresc la roșu când m-a zdruncinat o groapă. Acoperită ochi de apă, evident. Am trecut cu bine și tocmai ce mă întorceam să-i spun și lui Claudiu să fie atent la groapă când îl vâd rostogolindu-se cu totul în groapa mare de-un metru, cu roata, protecția de roată și el peste toate, cu apa noroioasă pe deasupra. Partea bună a lucrurilor este că mergea încet, mașinile erau oprite la semafor, s-a declipsat automat și nu e nimic rupt. Partea mai puțin bună a lucrurilor este că s-a umplut omul nostru de Doamne ajută, de cucuie și vânătăi, julituri și porțiuni epilate de piele, precum și cu protecția de roată tocmai scoasa în teste și proaspăt achiziționată ruptă, o chestie dubioasă la schimbător, maneta dreaptă a ghidonului bine îndoită și tot orgoliul tăvălit prin noroi. Si probabil si alte cadouri ascunse încă sub stratul de mâzgă luat de pe străzi.
Ce s-a umplut Claudiu de vânătăi, dar ce și-au umplut autoritățile frigiderele. Să le-ajungă pentru un an.
Și uite așa s-a terminat și tura noastră în glorie, cu aventură și povești pescărești de povestit cui are urechi să audă și ochi să vadă.
Traseul îl găsești ca de obicei aici

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur