Alergarea de duminica

Numai de ieșit din casă nu-mi ardea mie ieri, în jurul orei 10 când am făcut ochi, după bunul obicei din zilele de după turele de anduranță pe bicicletă.
În ceste zile de iarnă îndoielnică cu vreme rece, fără soare și fără zăpezi, doar cu timp neguros, de parcă nici să dezlipesti ochii dimineața nu-ți vine, darămite să te ridici din pat, să-ți pui botoșii de alergare și să o zbughești pe ușă afară tocmai când i se pune cerului pata să lase să mai cadă și ceva picuri de ploaie că na! n-a mai făcut-o de mult, e o treabă care cere o mică doză de curaj. Și nebunie.
Ei bine, într-una din zilele astea, când nici pământul nu se revoluționează în jurul soarelui, am găsit motivația să ies și să-mi târăsc efectiv picioarele în spinare cale de vreo șase spre șapte kilometri prin drăguțul de parc din apropiere.
Mare mi-a fost mirarea zău când am constatat cu uimire că nu mă voi prăbuși pe piatra cubica din pricina oboselii și a lipsei de zel și chiar voi reuși să fac o tura de lac în condiții cât de cât decente.
Nu-ți pot spune cât plumb părea că am în picioare. Pe primii doi kilometri mi se părea că și un melc dacă-și pune ambâț, mă va depăși cu succes și cu ochii fluturând în spate.
Nu a fost cazul. Pe măsură ce înaintam cu toată greutatea, picioarele parcă au început să se dezmorțească ușor-ușor, ca ursul după o iarnă grea și parcă lucrurile nu mai erau așa dramatice ca la început.

Întâlnirea cu Jonny, Nicoleta și pufosul lor a prins bine și mi-a mai dat un strop de energie.

Să nu-ți mai spun de Claudiu care a mers cu mine pe toată distanța și doar ideea că nu alergam singură a fost un impuls motivațional în sine. Traseul meu clasic e simplu. Sunt vreo șase kilometri și jumătate de când ies pe ușă până când mă întorc și dau cu cheia pe la interfon, iar drumul meu prinde musai o tură completă de lac. Ăsta e minimul pe care mi-l impun de fiecare dată. Bine.. deja a sosit momentul să cresc distanța, dar pentru duminica asta a fost mai mult decât suficient.
Poți să vezi aici ce pietre am mai numărat eu din asfalt.

Care e motivul principal pentru care am ieșit totuși ieri din bârlog?
Ei bine, am ieșit de-a dracu' și de-ambițioasă! Să nu treacă săptămâna și eu să nu punctez în liga oamenilor extraordinari dintr-un grup pe lângă care m-am aciuat și eu de vreo două luni.

Na!

Am zis-o!

Nu e condiție (n.r. fizică), măcar e ambiție. :)
Bună dimineața!
😊

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Nucsoara

Nebunia de GentlemensRace