Una din zilele alea
Pisica torcăia ușor în colțul stâng al patului, în timp ce o rază de soare se juca pe urechile ei.
Ceasul a sunat la 7 fix, așa cum face în fiecare zi și nu mi-a trebuit mult până să bulbuc ochii de dimineață.
Pregătește cafeaua, pregătește ceaiul negru cu lapte, pachețelele cu mâncare pentru mine și my significant other, rucsacul, hainele pentru muncă, vezi ca toate orătăniile să fie bine hrănite, adăpate și scărpinate la fălcile grase și fugi apoi cu toate în spate pe scări în jos că e ceasul deja 8:40 și în douăzeci de minute începi munca. Timp berechet să ajungi.
Nu și dacă se aliniază planetele, cum o fac de obicei, când îmi este lumea mai dragă.
Am ieșit pe ușă la 8:40, dar am ieșit din scară la 8:50 și asta pentru că avui norocosul moment în care absolut toată lumea din bloc trebuia musai să se plimbe cu liftul între etajele unu și șase. Și nu doar cu unul, ci cu ambele ascensoare, pentru că da, blocul meu este prevăzut cu două astfel de miracole umblătoare pe cabluri. Am zis că nu-i adevărat. Se plimbau sus-jos și toți pe la etajele superioare, dar niciunul nu se oprea la etajul meu. Am făcut ture între cele două cutii de chibrituri până într-un final când mă apucaseră dracii și mi-am zis cu voce tare că-mi bag picioarele și cobor pe jos și cu bicicleta în spate. Subit, n-a mai folosit nimeni liftul.
Am ieșit într-un final, ciufulită și răvășită și am plecat spre unde aveam treabă.
Nu ne mai impacientăm cu oamenii care merg pe mijlocul drumului sau șoferii miraculoși care țin morțiș să intre pe contrasens și eventual să-ți dea și flashuri sau claxoane că să te dai la o parte mai repede. Pentru că BGS și constructori.
Nici nu mai amintim de chiftelele de pe marile artere care țin musai să se lipească de bordură și să nu se urnească neam, sau ăia de fac dreapta și au minunata idee de a te depăși pentru a o coti apoi spre calea cea bună fix prin fața ta, că na, oameni suntem.
Îi ridicăm în schimb în slăvi pe toți ăia de se pun de-a curmezișul șoselei în plină intersecție de la Alba Iulia și încurcă nu doar traficul în general și pe mine ca simplu biciclist în particular, ci toată scurgerea timpului și bunul mers al lucrurilor universale.
Îți vorbesc despre acele zile când ajungi într-un final la job lac de sudoare, cu întârziere de 10-15 minute peste cele 20 pedalate în mod normal. Acele momente când îți uiți șosetele acasă și ai un moment de mică revoltă lăuntrică și isterie de-ți vine să te dai cu fundul de pământ. Doar că n-o faci. Inspiri adânc și mergi mai departe, pentru că ziua abia a început.
Și se continuă, evident, în același stil.
Măcar ai pedalat azi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Atentie! Ma dau cu parerea: