Cartisoara - Victoria - Sinca Veche - Paraul Rece - Busteni

Noroc că am comandat și puțină smântâna la omletă. Întinsă pe pâine și cu puțină sare, a mai săturat foamea ce mă mânase să mă ridic din pat în primul rând.
Porția de omletă minusculă mă privea râzând într-un colț. O știrbesc eu acum de tot, îmi ziceam în timp ce tăiam cu înverșunare o îmbucătură sănătoasă din ea. Era gustoasă așa, cu șunculiță, cu brânză și ouă de țară, dar.. era pentru pitici de grădină. Nu pentru oameni ca noi, puși pe colindat lumea cu rucsacul în spate, cu burțile ocupate de monștrii mâncători de tot ce le iese în cale.
Foamea se potolise pentru moment și mai sorbeam ultimele picături din ceaiul de fructe neîndulcit.
Claudiu se întorcea trezit după țigara de dimineață. 
*
Am pierdut ceva timp din ziua asta. Abia în jur de doisprezece și ceva ne-am îndurat să ne urnim de la cazare, chiar dacă eram cu toate gata de ceva timp. Un pic de lene, o vorbă două schimbate cu Doru și Monica, făcutul bagajului, toate au contribuit la plecarea noastră târzie. Se încălzise bine afară, iar pârâul de lângă casă făcea un zgomot asurzitor.
Mașinile începeau să urce unele după altele spre Transfăgărășan. Și azi avea să fie o zi aglomerată la înălțime.

Pentru a doua zi din călătorie, Claudiu a pregătit un traseu grozav. Urma să trecem printr-o serie de localități pitorești cu atracții turistice mai puțin cunoscute de către turistul standard și foarte ușor accesibile cu bicicleta - La Vâltori de lângă Lisa, Moara de apă din Ohaba, biserica din piatră de la Șinca Veche, urcarea de la Pârâul Rece și oprirea finală din Bușteni. Dacă totul se desfășura conform planului, în Bușteni urma să mâncăm cea mai gustoasă ciorbă de fasole în pâine cu extra ceapă la Casa Ancuței, pentru ca apoi să luăm ultimul tren spre casă.
Doar că socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg. Dar niciodată! Și poate că-i mai bine. 😊

Toată zona Cărțișoara - Șinca Veche se bucură de un asfalt de tipul raiul pe pământ pentru bicicliști, cu mici derapaje de forma gropilor, evident, pe care nu le băgăm în seamă decât atunci când ne înfigem cu toată viteza într-una din ele. Peisajul este extraordinar și parcă-ți vine numai să stai și să te uiți acolo, la frumoșii aceia de munți și să nu te mai intereseze nimic altceva. 
Locul te îndeamnă la visare și la meditație și oriunde îți arunci privirea, frumosul te invadează din toate părțile.
Am avut parte de câteva opriri pentru odihnă și hidratare. Spre deosebire de cu o zi în urmă, astăzi nu era nici urmă de nor pe cer, iar temperatura crescuse simțitor. Se vedea asta și în numărul de bidoane de apă pe care le goleam cu succes.
Prima oprire ceva mai lungă, neprogramată, a fost lângă localitatea Lisa din Făgăraș. Poate nu-ți spune foarte multe numele asta, dar află de la mine că exact la intrarea în localitate se află un loc frumos, unde se află bine ascunsă una dintre cele mai vechi instalații bazate pe puterea apei, folosită la prelucrarea lânii.
Nu strâmba din nas, că nu știi despre ce e vorba! Locul se numește La Vâltori și putem spune fără să exagerăm că este o mașină de spălat naturală, bazată doar pe puterea pârâului Lisa.

Turul nu durează mai mult de cincisprezece minute și ți se explică tot procesul de prelucrare al lânii, de la tăierea de pe oaie și obținerea materiei prime, până la produsul finit, care poate lua forma straielor, a covoarelor, pături și tot felul de împletituri frumoase.
Noi am pierdut mult mai mult timp pe aici și nici nu am putut pleca fără să ne oprim în magazin și să ne luăm pernuțe pentru fund. Ce vrei.. când ești pe bicicletă, te gândești tot timpul la ce doare mai tare.
Ne-am urnit la un moment dat, nu de alta dar soarele trecuse de mult timp de ora amiezii și se îndrepta vijelios spre ora trei. Încă eram încrezători. Încă.

Următoarea oprire a fost la vreo douăzeci și șase de kilometri distanță, în satul Ohaba.
N-ai auzit de el până acum? E în regulă, nici eu nu o făcusem.
Dar iată că locul găzduiește cea mai veche, frumoasă și funcțională moară de apă din Țara Făgărașului. Tot o afacere de familie, că și în cazul locului La Vâltori, Moara de apa de la Ohaba este un ansamblu complet funcțional, prea puțin afectat de trecerea timpului și a diverselor regimuri politice.
Locul este invadat de verdeață și flori. Toate culorile, toate formele sau dimensiunile, îți încântă ochiul de când pășești în curte. Iar gazdele sunt deosebit de primitoare.
Ăsta a fost unul din locurile unde ne-am bucurat de o minunată apa rece ca gheața din frigider! 😁
A făcut minuni.

Am mai învârtit puțin roțile bicicletelor, dar nu foarte mult, cale de vreo cinci kilometri abia, până în Șinca Veche.
Eheee, dragilor, Șinca Veche este un loc despre care auzisem cu mult timp în urmă și țin minte că citisem un articol într-o revistă de turism și călătorii pe vremea când .... ei bine, pe vremea când eram o școleră și abia ce intrasem pe băncile liceului. (Nici să nu te gândești să întrebi cât timp a trecut de atunci!). Pe vremea aceea, totul era mai natural, mai.. cu propria identitate.
Nu am recunoscut mare lucru din pozele pe care le văzusem în anii 199... locul este total schimbat. În bine sau în rău, asta depinde de fiecare. Tot locul este amenajat și împrejmuit. Inclusiv ansamblul rupestru, care acum este inclus în curtea ansamblului monahal, situat ceva mai sus pe deal, la mică distanță.

Mă așteptam la altceva.

Îmi doream de mult timp să ajung aici, iar acum că am ajuns, am plecat cu o oarecare dezamăgire. Toată partea din față a ansamblului a fost acoperită cu o prelată care să o protejeze contra intemperiilor. Din ce am mai găsit pe net, uitându-mă zilele astea, umblă vorba că ar fi existat un plan de a pune în practică o amenajare care să nu modifice peisajul. Adică: să se înlăture stratul de rocă de la suprafață, oricum aflat într-o stare avansată de alterare din pricina infiltrațiilor, iar în locul său să se monteze un amestec de argilă și bentonită, armat cu geogrilă, peste care să fie așternută o pătură vegetală. Acoperișul ar urma să stea pe o structură de lemn de câteva sute de metri pătrați.
Nu știu cât de veridică este informația, având în vedere că nu am gasit-o pe o pagină oficială.
Dar prelata este încă acolo și nu pare să se miște prea curând.
Vin foarte mulți oameni să viziteze locul acesta și nu zic, fiecare are propriile simțăminte, propriile idei despre ce înseamnă spiritualitatea, religia, credința și păreri despre cum ne influențează anumite locuri și obiceiuri. Am găsit aici tot felul de oameni și am observat anumite practici care... îți lasă așa, un gust amar și care nu prea-și găsesc locul, cel puțin în sistemul meu de valori și care nu au vreo legătură cu obiceiurile noastre vechi. Sau poate au.
  • Să scrii bilețele colorate cu dorințe în zona altarului, pe care să le împăturești și să le bagi în crăpăturile așezământului.
  • Să scrii bilețele colorate cu dorințe pe care să le arunci cât mai sus pe eventualele praguri săpate în stâncă, pe lângă semnele marcate în timp, aflate peste nivelul capetelor noastre.
  • Să arunci cu bani în izvoare.
  • Să arunci cu bani în altare și în zonele cu diverse însemne religioase. 
Știu că imaginea e neclară, dar îți cam faci o idee despre ce vorbesc. 
Oameni buni! Nu suntem la Fontana di Trevi în Italia să arunci cu bani în fântână și nici la Zidul Plângerii unde oamenii aceia îndeasă bilețele între cărămizile construcției de când făcea plopul pere. Care e ideea?
Îmi pare că făcând asta, parcă "pângăresc" locul. Și nu mă refer la o pată pe însemnătatea lui religioasă. Cu toate că dacă stai să despici un pic firul în patru cu privire la simbolistică, ajungi la concluzia că sunt ceva practici păgâne pe acolo, plus "ochiul dracului" în biserică. Deci iar nu pică bine.
Mă refer la o pată pe un monument, un ansamblu rupestru totuși, un loc interesant făcut jumătate de mână omenească și jumătate de natură, care este constant agasat de oameni care pliază hârtie colorată roz sau galbenă de post it și îndeasă ghemotoacele rezultate în diverse crăpături în rocă. Degradând-o evident. Plus că arată ca dracu!
În sfârșit!

Ne-am plimbat prin curtea așezământului bisericesc, am intrat în ansamblul rupestru, am stat la coadă pentru puțină apă de izvor, nu de alta, dar rămăseserăm fără apă și am plecat apoi mai departe, cu buza dezumflată după vizita făcută.

Ei bine - din punctul asta și până aproape de Pârâul Rece am avut parte de cel mai prost asfalt cu putință. Aproape la fel de prost că pe unele porțiuni anoste de pe Transfăgărășan.
Căldură mare, soare arzător, viteză mică de deplasare, cât să nu-ți sucești ceva grație gropilor și denivelărilor serioase. Numai lui nu-i stătea nimic în cale și înainta monoton cu viteză constantă. Ceasul.
Începeam să ne punem întrebări existențiale. Oare ce tren o să prindem?
În Râșnov ne-am oprit pentru alimentare la prima benzinărie cu terasă care ne-a ieșit în cale. Au sandviciuri bune ăștia de la OMV și dacă dregi și cu un iaurt de băut, te simți că nou născut după.
Am început să căutăm trenuri spre București din Bușteni, în timp ce cu o mână țineam un sandvici iar cu cealaltă alternativ navigam pe internet pe siteul CFR și mai ridicam borcanul cu iaurt rece. Aici certitudinea a luat locul întrebărilor și nesiguranței.

Nu vom prinde niciun tren spre București. Vom ajunge mult prea târziu.

Fir-ar să fie de treabă! Trebuie să ne luăm cazare!
Am început să ne grăbim nițel fălcile. Am căutat o cazare la preț decent și primul tren de luni către București, nu de alta, dar amândoi trebuia să ne prezentăm dis de dimineață la serviciu și era un pic cam târziu să ne anunțăm absența tocmai acum.

Am găsit imediat tren, am găsit și cazare, o ultimă ronțăială și ne-am pus pe drum. Ceasul era trecut de opt, mai aveam vreo oră de lumină și ne mai așteptau vreo 16-17 kilometri până în Pârâul Rece, pentru că apoi să coborâm aproape tot drumul până în Bușteni.

Ne-am pus pe treabă și am plecat molcom cu soarele-n spate.
Prost drum, zău așa!
Până aproape sus de Pârâul Rece, am experimentat un drum tare prost. Da știu, nu poate fi ca-n palmă, dar parcă din când în când o betonare a craterelor născute parcă în urma ultimului război mondial mai ajută - zonă devine mai frecventată de turiști, se investește mai mult și parcă mai crește nițel și economia locală.
A fost prima mea urcare la Pârâul Rece. Mi-a plăcut și a mers destul de bine pentru cantitatea de lene pe care o dețineam la orele acelea. Măcinam încet fiecare metru de urcare, dâmb după dâmb și buclă după buclă, tot uitându-mă în sus și întrebându-mă dacă după cotul acela am ajuns deja sus. Am ajuns eventual sus, dar nu așa de repede cum am crezut noi că o să ajungem.
O buclă și câteva sute de metri mai aveam până în vârf, când stomacul lui Claudiu s-a pus în cur și a început să dea din picioare că un plod răzgâiat. Insolație? Oboseală cu siguranță, hidratarea defectuoasă, alimentație nu foarte strălucită, mai mulți factori s-au coalizat și au lucrat în defavoarea lui. Era a doua (sau a treia?) tură când o pățea din nou.
A hrănit consistent toți bobocii pe care i-a găsit în jur, s-a relaxat și în scurt timp am plecat. Deja era noapte.

Nu-ți spun cum a mers coborârea până jos în DN1. Sublim și lin. Doar să stai în șa și să ții ghidonul drept. Nici nu trebuie să depui prea mare efort, gravitația face cu bucurie totul pentru tine. Iar din DN drumul a mers întins până în Bușteni. Era târziu când am ajuns la șosea. Să tot fi fost vreo zece fără câteva minute seara, iar drumul era încă plin ochi cu turiștii de Valea Prahovei, bine stivuiți în carcasele metalice, scăpați acum de dogoarea zilei. Cât vedeai cu ochii cuprindeai un șir nesfârșit de luminițe roșii, statice, cum erau toți aliniați în drum spre capitală, cu speranțele probabil spulberate de a mai ajunge acasă la o oră decentă. Am zburat pe lângă ei și exact înainte de ora zece fix eram și noi în oraș.

Am orbecăit puțin în căutarea cazării dar totul a fost în regulă până la urmă. Lipsa semnului de la intrare, un gard foarte înalt și un cățel mai ceva că porcușorul isteric, ne-au făcut să trecem pe lângă pensiune de vreo două ori fără să o băgam de seamă.

Ne-am cazat și după o baie rapidă și o schimbare în haine civile, am încercat să găsim ceva de mâncat. Nicio șansa. Duminică seară, după căderea nopții și plecarea turiștilor, Bușteni este un oraș mort. Nu există magazin, restaurant, terasă sau chioșc non-stop, sau măcar cu un program peste orele  10:00. Ai ajuns târziu acasă? Țeapa ta.

Am găsit salvarea la bistro Tango, în forma unor sandviciuri delicioase. Dar cum am ajuns acolo și cum de ne-au dat sandviciuri, asta rămâne să-ți povestesc altă dată.

Șuncă, brânză brie, pâine feliată, un pahar de ceai și altul de bere și o muzică excelentă în fundal. Cea mai bună cină după o astfel de zi!

Dacă vrei să vezi traseul zilei, încearcă aici, iar pentru prima zi - aici.

Comentarii

  1. Chiar saptamana trecuta am fost pe traseul Transfagarasan - Cartisoara - Victoria - Sambata - Lisa - Fagaras. Minunata zona, perfecta pentru biciclit :).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daaa!! Priveliste frumoasa, asfaltul bun! :) E o relaxare.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Impresii:

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Prima de 150 din an!

Brevetul de 200 de kilometri