Predeal - Sacele - Muntele Rosu - Cheia - Valenii de Munte - Ploiesti

Degetele erau înnegrite complet de ulei și mizerie, iar eu mă chinuiam de vreo zece minute să descâlcesc lanțul căzut cumva între pinioane și spițele roții din spate. Eram ca țiganul la mal!
Mersesem atâta timp și urcasem sănătos spre Muntele Roșu cale de vreo trei-patru kilometri, pentru ca la vreo zece metri de cabană să se întâmple grozăvia. Tocmai aici.
Am luat bicicleta în spate, noroc că-i ușoară, mi-am pus tacticos protecțiile pentru plăcuțe și am urcat pornită spre curtea din fața cabanei, să nu stau acolo chiar așa, proțăpită în mijlocul drumului și să încurc traficul.
Mă chinuiam de minute bune, cu degetele afundate în masa mizerabilă de ulei, praf, pinioane și lanțul alunecos, fără să văd luminița de la capătul tunelului și mă tot întrebam - cum am ajuns eu aici?
*
Ne-am trezit cu noaptea în cap. Era sâmbătă dimineață, foarte de dimineață, în ceea ce se anunțase timp de o săptămână că va fi cea mai călduroasă zi a anului, cu potențial de a sparge vechile recorduri de temperatură. Clar nu puteam sta în București.
Aveam de ales între o tură pe Transbucegi, făcută și cu o săptămână în urmă, cu ocol generos în jurul lacul Bolboci, sau un traseu nou din Predeal, pe Cheia și până în Ploiești, cât să fugim pe timpul zilei de căldura infernală anunțată cu surle și trâmbițe.

Grupul s-a strâns repede. Claudiu organizator, eu - acea beautiful significant other, Bogdan, Andrei - alături de Viorel, Mircea și Cristina. Toți căutam motiv să ieșim azi din oraș. Planetele s-au aliniat surprinzător și ne-au pus pe toți grămadă în trenul personal, pardon regio, de 6:23 spre Brașov (aproape toți, pentru că Andrei și Viorel au plecat cu următorul. Și au ajuns și înaintea noastră. S-au chinuit, a fost greu. Au avut loc de biclă și de stat pe scaun, aer condiționat și o călătorie mai scurtă ca noi cu o oră. Un adevărat chin. 😋)

În sfârșit! Iată-ne la ora stabilită pe peronul Gării de Nord, în fața tabelei de plecări/ sosiri. Nu am zăbovit pentru că știm cu toții cât de căutate sunt locurile de bicicletă vara pe vreme frumoasă. Doar CFR nu știe încă și pare că nu funcționează pe o statistică cu ajutorul căreia să se ghideze la alcătuirea trenurilor.. 😳
Am pregăti una pentru dânșii cu dragă inimă, dar nu acest lucru face subiectul de azi. 
Am plecat spre tren, unde surpriză, ne-am întâlnit cu mulți cunoscuți, toți luaseră pentru minim o zi - calea muntelui.

Trenul a fost plin ochi, semn că avertismentele lui Busu au fost luate în serios de cea mai mare parte a omenirii Bucureștilor, astfel: oameni, biciclete, bagaje, bunici cu copii mici care-și lăsau puradeii să facă un pipi pur și nevinovat în plin mijloc al vagonului, printre călători, alte bagaje, toate se găseau claie peste grămadă în puținele vagoane ale lui Regio 3001, care lopăta cu viteza melcului isteric spre culmile răcoroase ale Carpaților.
Nu prea găseai loc să stai, iar dacă găseai, lipsa aerului condiționat și soarele generos te lucrau repede și-ți trecea de odihnă.
Am stat fiecare cum a prins (cel puțin la început), cum a avut noroc și disponibilitatea: în picioare, pe scară, pe jos, iar cei mai curajoși au luat și o porție de scaun călduros.
Dar și când am ajuns în Predeal!

Am dat cele vreo treizeci de grade câte se găseau de dimineață în Gara de Nord cu cele vreo 19-20 grade din Gara Predeal, cu o ușoară umbră de nor subțire, cât să-ți dea avânt. Stare de bine, răcoare și aer, de toate ne-am bucurat din momentul în care am pășit pe acest "tărâm al făgăduinței".
Apoi au început pozele :))
Întâi prin pasajele gării.
Și nu una, ci mai multe, cu inscripțiile amuzante lăsate pentru posteritate cu spray de vopsea.
Ne-am adunat cu toții fix lângă gară și după un covrig cu mac și o cafea rapidă, fiecare după preferințe, ne-am pus în mișcare spre Brașov. Și ce molcom se merge când vântul bate cu pizmă din față, fluturându-ți toate cele în toate cele patru zări.
Cu toate astea, imediat ce am intrat în zona de pădure, vântul s-a oprit aproape în totalitate, iar noi ne-am dezlănțuit pe coborârea frumoasă, cale de vreo cincisprezece kilometri. Am avut de toate, asfalt găurit, rafale laterale izolate, curbe bruște în ac de par, dar și frumusețe de întoarceri, line și netede ca în palmă, numai bune de abordat cu toată viteza înainte.

De fiecare dată când organizează o tură, Claudiu menționează explicit - pe urcare și pe coborâre fiecare merge în ritmul său, din simplul motiv că unii sunt mai iepuri pe coborâri, iar alții mai țestoase pe urcări, iar așa nu se supără nimeni, nu apar frustrări și toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți.
Așa am facut și de data asta, am coborât în toata viteza până la intersecția dintre drumul spre Brașov și cel spre Săcele.
L-am ales pe cel spre Săcele, căci pe acolo era traseul din cea zi. Am orbecait puțin din pricina lucrărilor ce se desfășurau pe un segment de drum, drept pentru care am ocolit nițel pe o bretea laterală, dar ne-am reîntors rapid pe calea noastră.
Cum am ieșit din Săcele vântul a căpătat proporții. Iar cand zic proporții mă refer la faptul că mergeam pe plat, pedalam în pluton, în forță (câtă se putea la așa oră matinală) și nu depășeam douăzeci și doi kilometri la oră. Adică puțin. Foarte puțin.

Imediat după Săcele ne-a terminat vântul. Pe partea asta, grupul nostru s-a spart în trei, cu regrupări periodice și așa ne-am deplasat aproape tot drumul până sus în vârf de munte, în apropiere de bifurcația spre Muntele Roșu.

Primul grup, format din Viorel, Andrei și Bogdan, s-a bătut cu vântul din față tot drumul, încercând să păstreze o viteză decentă și un ritm cât de cât susținut pe urcare.
Din pricina concentrării și a efortului, au trecut ca vântul și ca gândul pe lângă singura sursă de apă disponibilă pe o rază de mulți kilometri și nu au găsit alta până hăt departe și sus de tot la Muntele Roșu. 
În al doilea grup, format din mine și Claudiu, s-a mers ceva mai molcom. Am stat întrucâtva în coasta primilor, dar cu grijă mai mult spre făcutul pozelor decât spre concentrarea la drum. Ceea ce n-a fost deloc rău, pentru că am apucat să ne bucurăm de vântul tare prin plete, răcoarea muntelui și apa rece de izvor, bine ascuns în spatele unor tiruri parcate strategic. 
Ba chiar ne-am oprit și mai că ne-am îmbăiat în apa rece, îmbibându-ne hainele cu cât de multă apă s-a putut. Ideea e că făcând asta, atunci când te pui în mișcare, te racorești instantaneu, iar ăsta este un truc bun pentru perioadele în care temperatura de afară depășește orice limită posibilă. I-am prins repede din urmă pe primii și am stat nițel la povești biciclești.
Cel de-al treilea grup, cel format din Mircea și Cristina, a închis povestea, mergând agale și bucurându-se de drum. Mai puțin pentru vreo două momente când șoferi neatenți au avut grijă să le strice dispoziția cu apropierea absurdă de ei. Primul a provocat o ieșire în decor pe pietriș a Cristinei, celalalt o lovitură în cot lui Mircea, urmată de valuri de sudalme spuse din suflet în vârf de munte și cu ecou în tăcerea pădurii. 
Să fie!
Momentul regruparii a fost așteptat de toți. Dupa un scurt respiro am concluzionat că cel mai bine ne odihnim pe coborâre spre Cheia și cine mai poate, n-are decât să facă și o drăguță de urcare spre Muntele Roșu, loc frumos și nevizitat până în prezent.
Cât îmi plac coborârile! De ce nu pot fi toate drumurile o coborâre continuă?
Cea mai mare parte a drumului a fost caracterizată de o pantă accentuată, curbe în ac de păr și asfalt destul de neprietenos, cu multe denivelari pricinuite de combinația nefericită a trei elemente: material prost, trafic greu și soare arzător.
Toate astea nu ne-au oprit totuși să gonim ca vântul și ca gândul, până la bifurcatia așteptată, unde drumul a croit-o frumușel la deal.

Deal..
Dacă-i musai.

Am început să urcăm din nou susținut, cale de vreo patru kilometri, asfalt ca în palmă și liniște deplină. Doar câte o mașină răzleață mai tăia calmitatea pădurii sau câte un grup de turiști cu rucsacul în spate, care ne priveau cu ușoară admirație, poate și invidie? Că noi urcăm mai repede cu bidivii cu roți decât ei cu piciorul. 😜
Transpirația curgea șiroaie pe ochi, iar panta accentuată și căldura ridicată își spuneau cuvântul din plin. Doar că toate locurile astea frumoase în care ne aflam, precum și gândul la coborârea de după îți dădeau imboldul necesar să continui. Având în vedere că nu era vreo cursă și nici nu ne aflam la antrenament, ritmul păstrat era mai mult decât lejer pentru ziua sufocantă în care ne găseam.
Mergeam încet la deal și ocazional, când bătea vântul în direcția potrivită, mai auzeam câte un comentariu legat de bicicletă, de roți, de cadru, nimic răutăcios ci doar discuții simple, naturale.
În momentul în care am ajuns aproape de vârf, m-am apropiat de marginea pădurii și am început să văd și capătul - Cabana Muntele Roșu.
Se vedea acolo sus, undeva în stânga drumului, iar distanța care ne mai despărțea era tare scurtă.
Am prins curaj și am dat mai departe la pedale cu gândul că în curând vine ea și coborârea aceea izbăvitoare. Vreo zece metri să mai fi fost până la intrarea în curtea cabanei și cam tot pe atât mă despărțeau și de Claudiu și Viorel care erau ceva mai vitezomani, cand neîntâmplabilul s-a întâmplat! Țac!

Roata din spate s-a blocat brusc, mai să mă răstorn cu totul pe-o parte. M-am declipsat în ultimul moment și piciorul salvator a atins pământul în exact momentul de cumpănă, care făcea deosebirea între căzătură și o frumusețe de nas julit care să troneze pe mijlocul feței ca o pătlăgică.
Mă uit mirată la roata din spate și ce să vezi! Surpriză!

Lanțul căzuse cuminte între pinioane și spițe (cum? CUM?!) și mă privea obraznic de acolo.
"Scoate-mă!"
M-am umplut instantaneu de nervi! 😐
M-am dat jos și am luat bicla în spate, noroc că-i ușoară și m-am oprit în curtea cabanei.
Procedura clasică - roțile în sus și dă-i și luptă cu lanțul îndărătnic care prinsese mare drag de locul cu pricina și nu se lăsa scos neam.

"Scoate-mă!" Îmi tot șoptea lanțul, uitându-se la mine arogant.
Era blocat de-a binelea și nu se urnea. De-al naibii! Lucrurile urmau să devină mizerabile. Dar când trebuie, trebuie, așa că mi-am suflecat ipotetic mânecile inexistente și am început să trag de el în toate direcțiile. Nimic.
Nimic în afară de o maree de ulei de lanț, îmbibat cu mizerie de pe drum și ce mai culesesem de prin boscheții pe care îi mai ciufulisem pe parcurs.
Degetele erau negre negre iar eu tot acolo băgată pe jumatate în spațiul ăla strâmt din zona schimbatorului. Fir-ar el să fie de lanț!
Am tras, am împins, ba chiar a mai venit o pereche de mâini, sosite din partea unui necunoscut de la cabană care s-a oferit să mă ajute. M-am murdarit eu, s-a murdărit și el și pe principiul mama împinge și eu trag, am reușit să dezțelenim minunea dintre spițe.

Nu mă întreba cum a ajuns acolo că nu aș putea să-ți răspund.
În sfârșit! După o muncă infernală am înfrânt, i-am mulțumit salvatorului și după curățirea minimală a mâinilor, am întors bidiviul și m-am pregătit să urc cei câțiva metri care mă mai despărțeau de punctul final al urcării, pentru ca apoi să întorc molcom și să cobor în trombă. Urcare pe care până la urmă n-am mai făcut-o, de nervi și ciudă pe momentul de mai devreme. În schimb am avut grijă să umplu bidoanele cu apă rece de izvor și după regrupare, am pornit cu toții la vale.

Și ce vale!
😁

Momentul ăla când râde sufletul în tine de bucurie!
Am coborât în viteză (cu atenție la întoarcerile bruște și nisipul de pe margine) și ne-am oprit abia în locul unde se înțeapă drumul de la Muntele Roșu în șoseaua dinspre Cheia.

Nu ne-am fi oprit sincer, dar un rucsacel trona colorat în mijlocul drumului, lăsat în urmă de cineva. Ne-am oprit, am luat rucsacul și ne-am strâns buluc grămadă lângă dânsul. Noi și încă vreo patru - cinci câți se mai găseau în zonă în momentul respectiv. Am desfăcut, nu erau acte. De fapt, nu era nimic din care să îl poți identifica pe proprietar. Se găseau în schimb o grămadă de sandviciuri pregătite de călătorie. Cineva o să plângă cu siguranță după astea...
L-am predat echipajului de jandarmerie montană ce cobora de pe munte, conștienți fiind că proprietarul nu va avea cum să fie găsit vreodată. Și am plecat spre Cheia.

Coborâre întinsă cale de mulți kilometri, timp perfect de relaxare.
Ne-am oprit cumva la ieșirea din localitate, unde abia se zărea ascuns pe stânga drumului un butic. Cristina ajunsese deja aici și ne făcea semn din drum.
Oprirea a fost o alegere tare bună. Gazda, femeia care ținea magazinul, ne-a propus sa ne odihnim puțin oasele obosite pe iarbă, la umbra mărului din curte, singurul spațiu umbros care ne putea cuprinde pe toți. Și ce bine merg aici sucurile carbogazoase,😜ciocolata, înghețata, eugeniile, porumbul fiert, fiecare după preferințe.
Eu am fost printre norocoșii care s-au bucurat de porumb, grație lui Mircea care nu a stat mult pe gânduri și i-a răpit încă de când i-a zărit sus la Muntele Roșu la cabană.
Am mâncat cu poftă și cred că am pierdut aici fără grijă, minim o oră. Se stătea cam bine pe moale și cu greu te puteai lăsa dus de acolo.

Adevărul e că din punctul ăsta nici n-au mai fost așa multe de povestit. Am mai avut o pauză de regrupare după baraj, pe care l-am ratat cu dezinvoltură, bucurându-ne de o altă coborâre perfectă. Nu ne-a părut chiar rău. La ce foame aveam cu toții, numai baraj nu voia vreunul să mai vadă în fața ochilor :)).
Ne-am apropiat într-un final de Ploiesti, pe lângă Bucov, loc unde ne-am și oprit să mâncăm. Nu am fost noi foarte încântați, dar nici așa rău nu a fost. Câte o porție zdravană de mici cu cartofi prajiți (mâncarea campionului) ne-a dat suficientă energie cât să mai pedalam până la tren și de acolo să purcedem în povești spre casă.
A fost o zi bună pentru știință! :)



Pentru harta traseului, da un click aici.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Prima de 150 din an!