Curtea de Arges - Transfagarasan - Cartisoara

Sorbeam din ceaiul de fructe neîndulcit și o priveam pe cea care-mi aducea micul dejun în niște "farfurioare de cafea".
I'm too hungry for this shit.

Claudiu își fuma cafeaua de dimineață în răcoarea de afară, iar eu o contemplam pe duduia care se mișca alene cu ceea ce urma să fie digerat fără urmă înainte de a-mi atinge stomacul. Dar nu mai conta. Mă simțeam bine. Ieri urcasem Transfăgărășanul, iar azi aventura continua spre Bușteni.
 *  
Trezitul de dimineață o să mă doboare într-o zi.
Nu cred că e departe ziua aia în care o să trebuiască să plecăm într-un extraordinar tur al Europei, Asiei și Africii la un loc, iar eu o să zic pas, mulțumesc, tot ce-mi doresc acum de la viață este să dorm.
Sunt trei ore extrem de importante în viața unui biciclist, cicloturist practicant - trezirea, plecarea de acasă și ora trenului.
La noi au fost rapide - trezitul la patru, plecatul la cinci și sosirea în gară la șase. Am ajuns bine în Gara de Nord, cu vreo zece minute înainte de plecarea trenului. Ora și locul sunt propice întâlnirilor cu amicii și cunoscuții din lumea asta a celor cu două roți. Erau vreo șapte - opt bicicliști la locul clasic de întâlnire, din fața tabelei de plecări/sosiri: Remus, Daniel, Dan, Albert, printre cei pe care i-am recunoscut.. aici am aflat că în trenul care pleca spre Pitești/ Curtea de Argeș urma să mergem cu Daniel și Dan. Era de bine! Timpul se scurge mult mai repede când ai companie.
Cred că tot ăsta a fost momentul când m-am enervat din nou pe CFR că nu are sisteme informatice centralizate, actualizate, coerente și user friendly pentru emiterea biletelor de călătorie. Daniel și Dan își luaseră bilet de tren/bicicletă cu o zi înainte și găsiseră loc de bicicletă. Online. Noi ne-am luat cu trei zile înainte și nu am găsit. De la casă. Cu toate că, cel puțin teoretic, este același sistem care emite locurile. Dar ce știu eu.

Ne-am îndreptat rapid spre peronul nostru, ne-am pregătit bicicletele pentru transport că na! nu aveam bilet și pentru ele - le-am scos roțile și așa le-am învârtit și aranjat că nu deranjau pe nimeni și stăteau cumințele pe suportul de bagaje din săgeata ce urma să ne ducă până departe în Curtea de Argeș.
Drumul a fost extraordinar de rapid. Ne-am hăhăit, am povestit câte în lună și-n stele și am pus deoparte faptul că inițial, când am plecat de acasă, porniserăm cu gândul să mai tragem un pui de somn prin tren, măcar de vreo oră jumate, două. N-a fost să fie, dar nu-i cu supărare.
Toți patru aveam să urcăm pe Transfăgărășan, iar pe undeva prin Cărțișoara, traseele urmau să ni se despartă. Dan și Daniel erau mai porniți pe viteză, având la dispoziție doar vreo douăzeci și patru de ore libere pentru practicarea pasiunii ce-i mânase din casă la ora aceea matinală. Noi aveam un weekend întreg în care trebuia să ajungem în Bușteni.  
Prin urmare după sosirea în Curtea de Argeș, pozele de rigoare și pregătirea pentru drum, ne-am despărțit așa două grupulețe cum ne aflam, băieții plecând spre urcare, iar noi oprindu-ne în primul birt (era chiar un super restaurant, dar exagerez eu) cu porțile deschise ce l-am întâlnit în cale, pentru un mic dejun consistent, să începi ziua bine.
Bruschete cu un sos bine închegat de fasole, mirodenii și diverse alte verdețuri, ouă ochiuri, cârnăcior, șunculiță, cam tot ce conține un english-breakfast adaptat la meleagurile mioritice - savurat pe îndelete. Am stat pe aici în jur de o oră și jumătate, cât să ne lingem pe degete și să fim siguri că se digeră mâncarea înainte de plecare.  😜

Dar și când am plecat.
Nu am pornit la drum cu viteză foarte mare. Am încercat să păstrăm un ritm cât de constant s-a putut, am făcut pauzele obișnuite din treizeci în treizeci de kilometri sau la orice atracție turistică întâlnită în cale, să ne clătim abundent ochii cu locuri pe care le-am mai văzut, dar care sunt la fel de frumoase și plăcute sufletului de fiecare dată. Fără să mai tărăgănez, am făcut foarte multe opriri, pentru că peisajul extraordinar te îmbie să stai locului și să-l admiri la fiecare pas. 
 Iar eu tot nu mă apropii de marginea prăpastiei..
Aici e doar iluzie, cum e făcută poza.
Cred că la barajul Vidraru am făcut prima pauză adevărată unde, pe lângă poze, am tras și o sesiune de alimentare cu porumb copt, că doar nu era să trecem pe lângă el și să nu-l băgam în seamă. 
Dacă vrei să știi.. mai bine luam fiert. Nu a fost extraordinar. Ba din contră. În sfârșit! Ne-am făcut damblaua.
Aici, o aglomerație de nedescris! Un singur polițist încerca să dirijeze traficul și să-i determine pe șoferi să nu-și lase mașinile chiar în cele mai înguste porțiuni cu putință sau pe mijlocul drumului. Era inutil. Omul nostru făcea muncă de Sisif, o chestie fără de sfârșit, fără odihnă, fără pauză, mereu în mișcare. Se plimba încoace și încolo, fluiera, dădea din mâini, oferea indicații și răspunsuri celor care-l întrebau diverse.
Iar călătorii continuau să fie nepăsători și să nu se gândească și la cei din jur când opreau în continuare în cele mai nepotrivite locuri cu putință. Omul nostru îi privea cu obidă, sufla a greu și se reapuca de treabă.
În apropiere de baraj a început să se simtă și vântul. Bătea cu ceva putere și-l simțeai dacă aveai ceva viteză mai mare. De la baraj, vântul ăsta ne-a însoțit până sus la Bâlea, cu mici pauze de respiro.
Din nou, am stat în jur de o oră și pe la Vidraru. Aglomerație mare, până când am mâncat porumbul, până ne-am făcut pozele, până ne-am mai dezmorțit, dă-i apă, dă-i suc, mai faci o poză, două și timpul zboară înainte să-ți dai seama, fără putință de a-l mai prinde apoi.
Am pornit din nou, pe traseul șerpuit prin pădure. 

Nu am putut să nu observ cât de mult s-a stricat asfaltul pe Transfăgărășan față de anul trecut (sau acu` doi ani am fost ultima oară pe aici? Este totul în ceață..). Denivelări, crăpături sau gropi serioase și-au făcut apariția și se pun stavilă în calea împlinirii tale sufletești, mai ales când vrei să-ți iei avânt și să te duci cu viteză la vale.
Am plecat cu spor de la Vidraru și ne îndreptam voioși spre Bâlea când, ce să vezi! Crampe. Primele de când am plecat de acasă.
Nu mă apucă pe mine foarte des, dar și când mă apucă, mă țin vreo jumătate de oră.
Degetele de la picioare se contorsionaseră suspect în pantoful de ciclism. Am zis că trece dacă-l forțez puțin. N-a trecut. Mai mult stresată de senzația neplăcută decât de cine știe ce durere incomensurabilă, ne-am oprit la un moment dat, fix lângă o cascadă mică. Dacă tot e moment de recuperare a simțurilor din picior, măcar să ne delectăm și ochii cu ceva frumos.
Aici călători nenumărați se opriseră puțin mai jos în curbă, își parcaseră mașinile și urcau încet spre cascadă, pentru selfie-ul de rigoare. Dacă nu încurcă pe nimeni și nu stresează pe cineva, n-au decât. Fără număr.
Ne-am găsit și noi pe acolo în timp ce ne făceam poze unul altuia, iar degetele încă încercau să se îndrepte în pantof.
În sfârșit - am venit, am auzit clipocitul apei, am imortalizat momentul și duși am fost, căci călătorului îi șade bine cu drumul.
Bine, dar tot n-am mers mult pentru că apa s-a terminat destul de repede. Am băut foarte mulți litri și mă găseam mai mereu cu bidonul pe sfert plin cu apă, astfel încât opririle frecvente la fiecare izvor întâlnit în cale erau mai mult decât necesare. Așa că ne-am oprit (din nou) la fântâna lui George. Mulțumim George!
Iar vis-a-vis loc perfect de stat pe iarbă, aruncat bicicletele într-o parte și ronțăit tot ce mai ai gustos prin rucsac și atârnă greu.
Din nou, nu am stat mult. Sau poate am stat. Depinde. Nu ne grăbeam, așa că nu am stat mult. Vreo jumătate de oră, sau poate chiar vreo patruzeci și cinci de minute de relaxare, ronțăială și făcut poze cu un fluturaș ce-i dădea târcoale lui Claudiu. I-a iubit puțin casca.
Aici am ajuns eu la concluzia că unul dintre cele mai obscene lucruri pe care le poți face când pleci în excursie - pe jos, cu mașina sau cu bicicleta, este să dai drumul tare la muzică într-un loc unde liniștea este la ea acasă.

O alta oprire pentru o minima echipare si savurarea unor bauturi a fost la Varful Negru, unde un cățeluș mititel se plimba cuminte printre meseni.
Drumul a început să urce susținut cu vreo doisprezece kilometri înainte de Bâlea. Și până atunci urcase, dar de acum părea ceva mai abruptă panta și parcă și vântul era mai pătrunzător.
Am menționat că ne-a bătut vântul de ne-a luat mama naibii, da?
Borna cu kilometrul zece este o tradiție. Ne oprim la ea de fiecare dată, pe fiecare urcare și ne facem câte o poză sănătoasă cu dânsa. Nu am pierdut momentul nici de data asta și am sărbătorit cu o oprire scurtă, poze rapide și un strat, două de haine pe mine, că începuse să se lase cam răcoare.
Și dă-i la deal.
Kilometrii ăștia par interminabili!!!
Interminabili, dar și cei mai frumoși de pe tot traseul. Cât să te facă să pui un zâmbet mic în colțul gurii.


Ne-am mai întâlnit cu cunoscuți aproape de vârf. Noi urcam agale, iar ei coborau în viteză, spre căldura de la bază. Salutări Claudiu A.!  :)
Cred că pe ultimii cinci kilometri a început să bată vântul cu ură.
Din față!
În orice direcție ne îndreptam tot din față bătea, dar nu ne-am lăsat și ne-am îndreptat ușurel spre tunel. Luminile pornite, vestele de noapte puse (pentru că țineau cald și protejau împotriva vântului și nu neapărat că se întunecase afară) și multă grijă la eventualele gropi.
Spre surpriza noastră (mai mult a lui Claudiu, nu a mea. La mine era prima trecere prin tunelul vieții), tunelul este bine luminat și asfaltul chiar bun. Am avut noroc și de un moment în care nu am prins mașini în coadă, doar vreo două-trei care circulau alene dintr-un capăt în altul astfel încât și nivelul noxelor a fost acceptabil.
Și când am ieșit...
Norul se afla la mică distanță de vârfurile ce înconjurau lacul și cabana. Nu bătea urmă de soare, dar măcar nici vântul nu-și mai făcea simțită prezența. Totul era atât de static, ușor ireal.
Oamenii se împuținaseră, dar locul dădea semne că rezistase cu destoinicie unui adevărat asalt în cursul zilei.
Să tot fi fost vreo șase - șapte după amiaza când am ajuns sus?
Am pierdut și pe aici timp. Poze cu lacul, kurtos kalacz, plimbat încoace și încolo, iar niște poze, toate cer timp și nu poți chiar să fii pe fugă tot timpul. Nu este o cursă. Totul este despre savurat momentul.
Și l-am savurat suficient, atât de mult până când ne-am dat seama că toate cele cinci straturi de haine, veste, mantale de ploaie și tot ce am găsit prin rucsac nu sunt suficiente pentru coborârea ce o aveam până în Cărțișoara și că oricum o să ni se facă frig. Erau vreo opt grade.

Nu-ți voi spune mare lucru despre coborâre, decât că asfaltul este execrabil și doar anumite porțiuni fac ca lucrurile să pară mai fericite. Dar și porțiunile astea se termină când ți-e lumea mai dragă.
Am dârdâit pe coborâre de m-au luat toate alea, iar brațele îmi tremurau pe ghidon, mai să-l mute dreapta stânga, după cum le venea mâinilor să se agite în încercarea de a se încălzi. Așa că am coborât încet. Foarte încet.
Teribil de încet!
Cât să vedem cum soarele aproape apune.
Dar până la urmă am ajuns la cazare, lângă Cărțișoara, unde urma sa ne întâlnim și cu Doru și Monica.
Pensiunea Bungalow Bâlea Transfăgărășan ne aștepta, iar gândul la o ciorbă caldă încălzea sufletul în mine.

Salutări Monica, salutări Doru! 😁
Și fălcile au început să trosnească de poftă.


Dacă vrei să vezi traseul zilei, încearcă aici

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Prima de 150 din an!

Brevetul de 200 de kilometri