Tura de sambata: Moise

Se anunța a fi o tură clasică de sâmbătă, cu absolut nimic ieșită din comun. O clasică de Snagov extinsă până prin Periș, Lucianca și Buftea, un prânz copios la terasa bike-friendly din Ghermănești, un grup de oameni veseli și o seară liniștită, urmată de pregătirea echipamentelor pentru tura de a doua zi. Situație valabilă pentru orice weekend normal, când nu pleci prin cine știe ce zone îndepărtate.
Nu și când mama natură se proțăpește ca Țața Floarea în mijlocul drumului, cu mâinile-n șold și poalele-n cap, și-ți trimite cadou o drăguțică de torențială de rupere de nori, cu vânt zdravăn și furtună electrică, cât să-ți ajungă pentru tot sezonul!
Dar să-ți povestesc.
Atenție! Această postare conține pe alocuri aluzii eretice. 😈
*
Ne-am întâlnit cu toții în jur de vreo 10 jumate trecute fix, la avion în Colentina, loc obișnuit de întâlnire pentru clasica de Snagov. Eram printre cunoscuți: Simona, Daniel. Doar Andrei era figură nouă, dar ne-am înțeles chiar bine.
Am stat până la termenul limită în caz că mai apărea cineva neanunțat și după manevrele de traversare, duși am fost cu toții pe calea noastră. Ca de obicei Claudiu a pornit primul, el știe traseul așa că el duce grupul preț de vreo câțiva kilometri.
S-a mers foarte bine și pentru o primă porțiune consistentă de drum ne-am bucurat de acel binecuvântat vânt din spate, despre care mulți aud dar puțini trăiesc să-l experimenteze!
Asta până a început să bată din față - puternic și în rafale, cât să ne fie efortul susținut tocmai până la pauza de hidratare de la benzinăria din Lipia, apoi încă un pic până în Ghermănești la terasă.
Locul ăsta pe unde tot trecem noi în zilele de sâmbătă în care nu putem/vrem/avem disponibilitatea să mergem în alte locuri, este un local extrem de prietenos cu bicicliștii. Proprietarul este înțelegător și ne-a lăsat de fiecare dată să ne strecurăm la odihnă bicicletele pe terasă, fără să ne zică nimic sau să se uite urât la noi.

Când am fost sâmbăta asta pe acolo, mare mi-a fost surprinderea și bucuria să văd că s-a construit pentru noi o parcare spațioasă de biciclete, un rastel lung ce se întinde pe toată lățimea terasei. Din vorbă în vorbă, am aflat că se dorește inclusiv dotarea rastelului cu un sistem de prindere, astfel încât oamenii sensibili când vine vorba de bicicletele lor (ca noi), să și le poată lăsa în siguranță în parcare și să se bucure în liniște de bucatele gustoase.

Am stat aici pentru alimentare și hidratare mai bine de o oră și jumătate, timp suficient ca cerul să se aglomereze de nori și soarele să devină cam scump la vedere. Doar câte vreo rază două, în locurile esențiale. Fusese noros și mai spre dimineață cand plecaserăm noi din București, dar parcă acum era ceva mai îndesat cerul.. În sfârșit! Fie ce-o fi! Poate scăpăm totuși de ploaie!

Am plecat la un moment dat când vocea burților a fost liniștită și ne-am îndreptat spre Periș, drum tare prost după ce treci DN-ul dacă mă întrebi pe mine. Tare - tare prost. 😕
Și pe când ne găseam noi dincolo de Periș, aproape de Lucianca, ce să vezi! a început să cadă din loc în loc câte un strop. Întâi timid. S-a mai oprit, s-a repornit, parcă stătea cerul în cumpănă - măi! să ploi sau să nu ploi! Nu încă.

Ne-am rostogolit cu bine până în Buftea, tot drumul ocolit până înapoi în DN1.
Dar și când am văzut DN-ul cu amândoi ochii....
Se vedeau negri, bucălați și încărcați serios de departe, drumul fiind aproximativ drept. Faptul că nu treceam prin nicio pădure ne permitea să ne mirăm de cer și frumusețea aia aparte a lui când urmează să-și reverse băierile inimii peste muritori. O furtună electrică serioasă ne aștepta mai în față și fulgerele puternice brăzdau cerul aproape neîncetat.

Cred ca ăsta a fost momentul când i-am zis lui Claudiu că nu cred că este o idee bună să mergem spre București prin spatele aeroportului, pe unde era traseul, segment de drum unde nu prinzi pe o distanță serioasă picior de copac, sat sau orice alt obiect mai înalt și mai bun conductor de electricitate ca tine.

Nu a fost muncă de lămurire cu niciunul din grup, ajutată fiind de faptul că începuse să plouă cu stropi mari iar noi ne aflam deja pe DN, cel mai scurt drum spre casă era pe acolo. Și am purces!

Și dă-i și luptă, și dă-i și luptă! Abia ne urnisem din loc și stropii cei mari care începuseră să cadă din cer cu nemiluita s-au transformat în ploaie serioasă. Mergem cale de vreun kilometru cred, până în apropiere de Otopeni that is, când văd eu aer neguros în fața, parcă mișunând pe la nivelul solului. Măi ce naiba...
Ne mai apropiem nițel de oraș...
"Aaaa.. Uite ce plouă in față!"
Atât am apucat să-i mai zic lui Claudiu până când norul binevoitor m-a blagoslovit cu apă câtă pot duce, mai ceva ca Dumnezeu și Sfântul Petru lanul de păpușoi din poveste!
Cum se vedea, dar cum se simțea să treci prin perete de apă curgătoare ce vine tocmai din ceruri, fără frână, direct pe pielea ta.
Mi-au trebuit două secunde numărate pentru a mă asigura că NU mai posed un loc uscat asupra mea, timp în care am acumulat apă și în sosonii cei noi și botezați de acum, mulțumită conditiilor meteo nefavorabile.
Și ploua cu ură și cu pizmă! Și noi tot nu ne opream!
Curgea apa în neștire, iar eu mă bucuram de noroiul de pe șosea aflat acum în totalitate pe bicicletă, haine sau pe față, brațe și ochelari.

Iar când ești ud ca un pui de bogdaproste și nu vezi nimic în jur din pricina ploii și a mizeriei îndestulătoare, parcă mai ostoiești nițel așa avântul, să fii tu sigur că ajungi cu bine la destinație. Nu de alta dar în doar câteva minute, apa se strânsese pe șosea de cel puțin o palmă înălțime, cât să nu mai ai posibilitatea să distingi drum de groapă sau canal. Cum nu ne puteam opri tocmai acolo în mijlocul drumului, a trebuit să ne adaptăm condițiilor și să mergem oarecum potrivit ca viteză și localizare pe carosabil, astfel încât nici să nu ne punem frână în vreun gropan, dar nici să nu-i incomodam pe șoferii care încetiniseră serios.

A mai tunat de câteva ori să nu care cumva să uităm de locul în care ne aflam și în vreo câteva zeci de minute ne-am găsit cuminți și întregi la intrarea în București, locul în care drumurile noastre începeau să se despartă și să meargă fiecare care încotro.

Rămăsesem cu Claudiu și Simona și abia ce făcusem stânga de pe DN când mi-am dat seama că nu mai am cum să opresc bicicleta.. Cantitatea de apa căzută a fost atât de mare încât a luat cu dezinvoltură și bruma de frână pe care o mai aveam.

Iată un motiv bun sa încetinești de tot!
Ne-am oprit la un moment dat în prima benzinărie întâlnită pe drum, nu de alta dar pielea începea să usture din pricina ploii, care părea să fie și cu puțină grindină în acest moment. Ne-am oprit, am început să ne scurgem mănușile 💧 am mai schimbat două vorbe din care trei de minunare la adresa situației noastre și am plecat ușor mai departe.

Frânele își reveniseră iar ploaia se relaxase mult, așa că totul părea o plimbare prin parc.
Parc scufundat în torente, dar totuși un parc.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Prima de 150 din an!

Brevetul de 200 de kilometri