Cu bicicleta la mare, ziua 2 sau povestea Turei 4

Ziua a doua din aventura pana la mare a trecut ca prin farmec. M-am trezit înaintea ceasului, cum bine imi șade și mi-am făcut de lucru pana la ora sortită ridicării din pat. Echipamentul era pregătit, brațele încă îmi ardeau de la soarele puternic de ieri, somnoroasa eram - prin urmare erau îndeplinite cele mai bune condiții pentru întrecerea tuturor recordurilor personale posibile și pedalatul pe o distanță de peste 150km, cu puțină diferență de nivel și vânt bun si molcom din fata.
Timpul a zburat, m-am indurat si m-am urnit din loc, pregătirile s-au încheiat și micul dejun a fost mâncat rapid și cu poftă. Și ce puteam face cu totii după micul dejun? Nimic mai bun decât sa ne strângem frumos în spatele mașinii oficiale, sa ne pozam și să facem obisnuitele valuri, care la peste 450 de persoane câte ne aflam acolo, au ieșit chiar bine.
Voie buna cat cuprinde!
Vorbisem cu Ana sa ne poziționam din nou la începutul plutonului și să mergem în spatele mașinii până aveam să iesim din Slobozia. Ne simțeam bine. Fără febra musculara sau alte dureri pricinuite de statul îndelung în șa, asa ca aveam să mergem bine.
Nu ne-am abținut și în câteva minute după startul oficial, am luat-o frumos in fața, de-a latul șoselei, noi și încă vreo câțiva, zmei toți, cu gândul sa ajungem din timp pe plajă, sa ne bucurăm de câteva clipe de liniște, mare, soare și alte asemenea.
Ne-am oprit puțin în Slobozia și după câteva parlamentări legate de direcțiile posibile de apucat, alături de experiența celor care mai fuseseră în excursia asta, ne-am decis cu toții să alegem un drum și să-l ținem conștiincioși până la mare. Alegerea a fost corectă, cum bine am aflat pe traseu :)
Toate au mers snur până am ajuns la Hârșova. Vremea bună cu soare rotund și mare pe cer, vânt potrivit, musai din față și poftă nesfârșită de pedalat. Ba ne-am delectat ochii si cu frumoase peisaje, zone mai mult sau mai puțin sălbatice, brazdate de șosea, unul-două sătucuri interesante, stâlpi nenumărați cu berze cuibărite in vârf, cărora li se vedea ciuful din cuib și din când in când nasul enervant :).
Drum fără probleme, cum ziceam, alături de oamenii cu care mersesem și cu o zi în urmă. Ba ne nimerisem iar alături de Claudiu și fiind numai noi trei pentru o bună bucată de drum, ne-am antrenat și pentru tinut trena :). Am stabilit prin urmare ca fiecare avea să ducă trena pentru 5 km și o schimbam apoi cu următorul. Cel care lăsa trena ieșea ușor in exterior și încetinea ritmul, iar cel din spatele lui îi lua locul în mod natural. Primele două- trei schimbări nu ne-au ieșit nouă ca la carte, dar următoarele au fost chiar reusite.
Drumul a fost foarte bun, fără diferența de nivel semnificativă iar timpul a trecut repede. Și iată-ne ajunși la Dunăre, ce alt prilej mai bun să te oprești? Am fotografiat toată apa Dunării, ne-am fotografiat noi pe noi și apoi pe alții care se tot strangeau încet și ei, despărțiți de plutonul oficial.

Miliarde de poze!

Poze cu bicicleta, poze cu balustrada, poze cu o bucatica de Dunare linistita.
Si da, m-am întins și la o poza doar cu Dunărea ca doar nu de multe ori am ocazia sa trec pe acolo, sa o salut și să o întreb de sănătate.

Cum am trecut de Dunare, conditiile s-au schimbat.. Vantul s-a transformat intr-unul sanatos, fix din fata, numai bun sa te opreasca sa-ti duci la capat ceea ce te apucasei sa faci de dimineata. Iar in jur - campii intinse galbene si frumoase, pline ochi de rapita si albine care se izbeau fericite de ochelarii, casca si bluza mea.

Tot de pe aici au inceput sa-si faca aparitia si dealurile, o diferenta de nivel nu foarte mare, de vreo 600m, rotunjit, dar care adaugata la lungimea traseului, ingreuna considerabil tura. Dar cand am lasat eu asta sa ma opreasca! Au fost vreo cateva momente in care imi mai doream doar sa scot pantofii de bicicleta din picioare si sa merg pe asfalt asa. Ceea ce am si facut la un moment dat, cand, o crampa numai buna s-a instalat pe nepregatite. Cred ca am stat vreo 10 minute sa merg desculta incoace si incolo, doar doar s-o potoli durerea afurisita.

Cum puteam sa uit in zona asta de combinatia intre cele doua - vant + dealuri = love. Mai putin la vale cand vroiam sa ma relaxez si-mi dadeam seama de fiecare data ca nu pot sa ma las in voia gravitatiei sa ma duc frumos in jos, ci trebuie sa dau din picioare mai departe pentru ca altfel vantul m-ar fi oprit. Vela! Barca cu panze! Priceless. Prin urmare am pedalat permanent, chiar si atunci cand nu vroiam sa pedalez, antrenament bun pentru muschii pusi pe lancezeala si mai degraba tragatori la somn.

Poza cu rapitaaaa!!!!
Pe aici vroiam sa arunc bicicleta cu tot cu pantofi in rapita.
M-am abtinut..
Pe urma iar mi-a dat tarcoale gandul. " O arunc!!!" . Nu i-am urmat. :P Cum as fi putut? :)


Traseul din ziua a doua a plecat din Amara si a trecut succesiv prin Slobozia, Bucu, Ograda, Tandarei, Harsova,  Stupina, Crucea, Galbiori, Dorobantu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Ovidiu (unde am crezut ca l-am prins pe Dumnezeu de picior cand am zarit pe o borna kilometrica faptul ca mai sunt vreo 7-8 km pana in Navodari), Lumina si in sfarsit Navodari.
Pe la jumatatea distantei intre Harsova si mare l-am pierdut pe Claudiu la o pauza de hidratare, dar ne-am intalnit cu Adi la un moment dat, alaturi de care am mers pana pe plaja, printre dealurile cu eoliene si campii intinse de rapita.


In Nicolae Balcescu sau Mihail Kogalniceanu am facut o ultima oprire pentru alimentare la primul magazin pe care l-am intalnit in cale. O portocala si cola, reteta campionilor..
Mi-a ramas in minte o femeie din una din localitatile traversate. Mergea pe drum cand ne-a vazut pe mine si pe Ana si ne-a felicitat si imbarbatat sa ajungem cu bine la destinatie. Nu ma asteptam si momentul mi-a crescut moralul, mai ales ca in prealabil blagoslovisem in gand cu amandoua mainile o serie de soferi de tir si masini mici care au tinut musai sa ne testeze abilitatile de a ne tine pe bicicleta in trafic.


Iar finalul apoteotic ne-a prins destul de bine compusi, dupa un lung drum care la un moment dat parea sa nu se mai termine. :)
Dintre toate, cea mai lunga si mai grea portiune mi s-a parut cea intre localitatea Lumina si Navodari. Soseaua era de-a dreptul ciuruita, ca dupa un bombardament strasnic, iar traficul a fost destul de pronuntat. Plus, colac peste pupaza, ca-mi parea ca nu se mai termina. Ma tot uitam dupa borne sa vad cat mai avem pana in Navodari, iar acei cativa km se scurgeau ca minutele din ultima ora de scoala inainte de vacanta mare. Dar am infrant si am ajuns la destinatie! dupa ce era sa ma ciocnesc de Ana.:))

Asa ca la o aruncatura de bat de locul unde se oprisera si ceilalti trei participanti care ajunsesera inaintea noastra, nu stiu cum am schimbat vitezele, ce am facut si daca am pedalat sau nu, dar mi-a sarit lantul. Si de bine ce-a sarit, s-a si infipt sanatos intre cadru si foi, cat sa nu-l pot scoate si sa ma umplu de nervi ca nu pot sa merg calare pana exact acolo unde se strangea toata lumea sa socializeze.
Pe de alta parte am multumit in gand providentei ca m-a ferit de astfel de necaz pe traseu, nu de alta dar as fi vazut nitel cum creste firul ierbii pana sa ma prinda din urma vreo masina de prim ajutor pentru biciclete in distress.
Iar cand au inceput sa vina cei multi, a sosit si pizza cea gustoasa...
....alaturi de berea cea mai buna de la linia de sosire :P
Am regasit-o si pe cea care mi-a salvat mainile sa nu se usuce si sa cada dupa arsura solara grozava de care am avut parte.
Si m-am imortalizat si alaturi de marea cea mare, pentru ca nu se stie cand o sa o mai vad din nou :)
Iar cand toata lumea a fost gata de plecare, atunci am putut cu totii sufla mai linistiti...
.. si au inceput povestile!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur