Cu bicicleta la mare, ziua 1 sau povestea Turei 3

Si uite cum am reusit in weekendul asta sa ajung sa vad marea cea mare, calare pe bicicleta draguta. Aproape 300 de km pedalati in doua zile frumoase, cu soare rotund si vesel, cu vant sanatos din fata, cu momente memorabile petrecute alaturi de peste 450 de oameni minunati.



Toata experienta legata de cu bicicleta la mare a fost grozava. Am vazut locuri noi si am cunoscut multi oameni, oameni normali, buni la suflet, veseli. Oameni care muncesc mult, nu sunt galagiosi si au bun simt.
Au fost cateva momente care pentru altii poate ca nu inseamna mare lucru, dar care pe mine m-au impresionat, astfel incat o sa-mi ramana mult timp in memorie si pe care o sa le tot povestesc cu fiecare ocazie pe care o sa o am.
Dar sa incepem cu inceputul.
*
Ne-am trezit la 6 dimineata, sa putem ajunge la 7 la punctul de intalnire din parcarea Lidl din Titan. De aici avea sa se dea in jur de 8:30 marele start si pornirea tuturor catre mare. Prin urmare ne-am mobilizat, bagajele erau facute de seara, hop - tzop gata toate bine indesate in si pe masina si noi indreptandu-ne usor entuziasmati catre punct. Am ajuns repede, o aruncatura de bat. Parcarea era aproape pustie. Mircea si Ana erau deja pe baricade, la fel si echipa de la Lidl care incepuse sa monteze cortul pentru inscrieri. 
Ne-am amplasat strategic, nu de alta, dar masina noastra, un Renault Captur rosu, era masina oficiala care avea sa deschida plutonul pe durata intregului weekend. Eram tare mandra de Alex. Inarmat cu rabdare de canibal (pentru ca iti trebuie multa rabdare sa mergi cu maxim 20km/h timp de 2 zile, vreo 10 ore pe zi, iar bancul cu canibalul ti l-oi spune eu la un moment dat), baiatul asta a studiat cu mare mare atentie traseul pentru a nu avea surprize in timpul evenimentului.Si i-a iesit chiar bine, pentru ca imi povestea de multi dintre biciclistii pe care i-a condus la mare, care au venit si au vorbit cu el, i-au multumit pentru drum si pentru experienta.

Ne intoarcem in prima zi, dimineata, cand, ajunsi la punctul de start, am inceput sa ne mobilizam, sa dam si noi o mana de ajutor la montat steaguri, carat kituri de participare, inscrieri si pregatit vreo cativa saculeti, sa fie, sa se gaseasca.
A fost prima experienta de acest gen - sa distribui kituri de participare.Acum am invatat sa apreciez cu adevarat munca pe care o depun de obicei voluntarii la acest tip de activitati. Nu este foarte complicat, dar toti isi doresc sa primeasca punguta cu bunatati cat de curand posibil, sa nu stea foarte mult la coada, sa aiba parte de o birocratie minima. Probabil sunt somnorosi, avand in vedere ora la care ne-am intalnit, au avut o saptamana grea sau cine stie ce probleme au mai experimentat pana sa ajunga la tine, voluntarul. Fiind o activitate pentru care ei platesc, din punctul meu de vedere este necesar sa aiba parte de o experienta cat se poate de placuta. Iar experienta buna poate incepe cu un zambet si o vorba buna, intr-o dimineata devreme. 


Noi ne incruntam din cauza soarelui sa stii, dar cea mai mare parte a timpului am ras :))
Am stat impreuna cu Ana la pachete, unde ea ii cauta pe participanti pe liste, ii inscria si le dadea declaratia pe proprie raspundere de completat, iar eu le pregateam pachetul, tricoul, numarul de bicicleta, numarul de tombola, vouchere si bride, toate impachetate in energie si urari de drum bun si sa ne vedem pe traseu.
S-au impartit o multime de zambete in dreapta si-n stanga, catre cunoscuti si catre oameni noi, pe care nu ii cunosteam, proaspat treziti de dimineata, cu somnul inca umbland molcom printre gene.
In sfarsit, acea ora si putin, cat am stat noi acolo sa impartim in dreapta si-n stanga bunatatile si buna dispozitie, a zburat de-a dreptul, timp in care Mircea se agita in toate directiile cu organizarea, Alex si Bogdan reuseau sa respire din cand in cand, fiecare incercand sa aduca o mana de ajutor, cum putea mai bine. Asa tiptil s-a apropiat si ora de plecare. Masina oficiala si-a luat locul cuvenit, oamenii au tras aer in piept si s-au pregatit si s-a dat startul. 
Urma sa stau cu grupul pana se iese din Bucuresti, sa nu care cumva sa existe posibilitatea sa ma pierd de 450 si ceva de oameni, cum bine am reusit eu sa ma sustrag, fara vointa mea, in urma cu doar cateva saptamani la tura 2. Ana era si ea de acord. Bun! deci am eliminat acest risc. 


Mers molcom prin oras, cu strigat de groapa, tramvai sau masina, care se propaga in grup ca un val, mers ordonat in buluc si un spirit bun si vesel care ne insotea. 


Am iesit repede din Bucuresti si nu mult a trecut pana cand am luat-o cu Ana in fata masinii oficiale, cumintele pe dreapta soselei, cu un inceput de vanticel timid din fata.


Vantul a fost laitmotivul intregii excursii, usor pronuntat, mai ales in a doua zi.
In prima zi insa, a batut din fata, vant numai bun cat sa te enerveze nitel si sa nu te lase sa te supraincalzesti. 


Traseul a fost aproape in drum drept pana la Amara. Am iesit prin Pantelimon si au urmat: Branesti, Islaz, Tamadau Mare, Calareti, Ileana, Stefanesti, Lehliu si Lehliu Gara, Dor Marunt, Dalga-Gara, Dragos Voda, Dragalina si la calea ferata de la Drajna am facut stanga spre Slobozia, drum bun pana la Slobozia si directia Amara.
Diferenta de nivel a fost nesemnificativa - 129 m la 136,6 km cat am inregistrat eu cu ceasul minune, in 5 ore si 22 minute pedalate. Iar pedalatul a fost intins. Ne gaseam din cand in cand cate un grupulet de care ne lipeam pentru trena :) si se mergea bine. Astfel, in prima zi i-am cunoscut pe Claudiu (alaturi de care am mers pana la mare aproape), Bogdan si l-am reintalnit pe Dan B. si pe Adrian si prietenul lui, dupa ce ne-am cunoscut anul trecut cand am urcat cu bicicleta pe Omu.

Dar sa nu zici ca totul a fost lapte si miere. Departe de mine acest gand!. Patru lucruri mari si late m-au deranjat tot drumul pana la Amara:
1.     Faptul ca mi-am uitat manusile in masina si am realizat asta mult prea tarziu, cand o luasem de ceva timp in fata, facusem cativa km buni si nu mai vroiam sa stau si sa astept sa ne ajunga masina oficiala. 
2.     Saua mea minunata. Cuvintele sunt de prisos, poza spune totul.
3.     Soarele care m-a ars bine de tot
4.     Vantul care a batut in disperare

Ne-am oprit de mai multe ori, sa mancam si sa bem apa suficienta cat sa hidratezi o mica armata, dar una din cele mai bune opriri a fost pentru mine cea de la km 100, unde, m-am intins vreo 3 minute pe caldaramul fierbinte, sa-mi indrept oasele obosite. Acolo, ala era raiul. Sa stai intins, sa-ti relaxezi spatele si sa te uiti in sus spre cer, printre ramurile copacilor. 

Un alt moment in care am zis ca am atins nirvana a fost cand am cotit stanga spre Slobozia. Pentru o bunuta bucata de drum, NU A MAI BATUT VANTUL. Nu stiam de ce merg atat de usor..

O oprire notabila a fost in schimb la Slobozia in oras, unde ne-am infipt in primul Lidl iesit in cale si ne-am refacut stocurile de energie cu mini pizza, croissant cu unt, banana si apa din abundenta. Le-am savurat pe indelete, timp in care au mai venit cativa biciclisti, la fel ca noi, usor uscati de foame. Partea frumoasa la bicicleta este ca imediat iti faci amici, oriunde mergi. Subiectele de discutie pe tema asta sunt nenumarate - de la bicicleta in sine, accesorii, echipament, pana la mancare, hidratare, modalitati de antrenament, diverse ture si intamplarile aferente.
Dupa acest pranz indestulator, am plecat incet spre Amara si nu mica ne-a fost mirarea cand am ajuns imediat la destinatie. Nu stiu de ce traiam toti cu impresia ca mai avem cel putin vreo 20 de km. Nu. Mai erau doar vreo 7.

Aici la linia de finish aveam sa ne relaxam pe bancute pana avea sa ajunga si marea de biciclisti ce pornise cu noi la drum din Bucuresti. Printre primele persoane care au ajuns a fost Dan, obosit de drum si mai ales de kilogramele de rucsac din spate, cu aparatul de fotografiat pregatit, gata sa-i surprinda la linia de finish pe cei care aveau sa soseasca din calatoria verii. Un miliard de poze a curs apoi, printre care si cate un selfie timid, cum ii sade bine oricarei persoane cu smartphone in dotare.


Nu mult a trecut cand a sosit masina unuia dintre sponsorii evenimentului, farmacia Florafarm, ale carei fete cucuiete, care ne-au insotit pe traseu, au facut o treaba grozava. Au impartit in dreapta si-n stanga, cu multa darnicie, puf-puf-uri de spray si crema pentru linistirea pielii. Arsurile cred ca au fost la ordinea zilei. Nu am putut sa ma exclud din aceasta categorie fericita, drept urmare niste brate aproape mov m-au manat sa intru in vorba cu ele si sa le rog sa-mi aplice si mie acest tratament miraculos. A dat roade si pana a doua zi nu mi-au cazut mainile, cum ma asteptam sa mi se intample, ba din contra, arsura s-a vindecat binisor, facand loc unei noi portii sanatoase de soare. Dar asta e deja povestea urmatoare, asa ca ma reintorc la prima zi.

Cei 136 de km reprezentau cel mai lung traseu facut de mine vreodata, pe MTB sau cursiera. Eram prin urmare destul de obosita, asa ca m-am protapit frumos langa poarta de sosire, delimitata de steagurile evenimentului, alaturi de alti gura casca si am inceput sa aplaud si sa felicit tot ce vedeam ca soseste - fete, baieti, tineri, batrani, copii. Mi s-au mai alaturat si altii si usor usor, s-a construit o adevarata mini galerie, comitet de primire pentru aventurieri. Eforturile ne-au fost rasplatite cu foarte multe zambete. Nu credeai ca pe unele din figurile acelea obosite mai incape loc de un zambet dar iata ca se gaseau resurse.Cateodata si un multumim mai mult sau mai putin timid sau un bine v-am gasit.
Apogeul a fost atins cand a ajuns masina oficiala, alaturi de cea mai mare parte din pluton. Au intrat toti in curtea hotelului in strigate si urale de bun venit, cu zambetele largi pe chip, fericiti ca au trecut cu bine de prima incercare.

Au urmat pe rand cazarile, masa festiva, tombola si un somn strasnic. 
Si nu mi-o scot inca din minte pe tipa aceea care ajunsese la final si avea probleme cu unul dintre genunchi. Putea sa stea in picioare si putea sa mearga, dar o durea genunchiul teribil cand trebuia sa apese pedala. Cei de la salvare au venit si au consultat-o, iar ea se gandea si intreba numai daca a doua zi o sa poata merge pe bicicleta la mare. Ca isi doreste tare sa mearga pe bicicleta la mare, ca se simte bine si sa faca doctorii ce pot ca ea sa poata merge a doua zi. Nu stiu ce s-a mai intamplat cu ea, daca s-a refacut sau nu, pentru ca nu am mai intalnit-o in marea de oameni, dar un lucru il pot spune cu siguranta: 

Ah! The future is bright! :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2