Poveste de pe drum

Căldura mai că ne doborâse. Eram foarte aproape de Dobrich, locul unde ne oprim de fiecare dată în parcul din centrul orășelului pentru o masă cum se cuvine, însă de astă dată nu am mai așteptat până acolo. Cu nu mai mult de vreo zece kilometri până la locul preferat de ronțăneli, pe unul din multiplele dealuri pe care le ai de urcat până să ajungi la ceea ce arată ca pământul făgăduinței cu belșug de locuri de unde poți lua apă și de-ale gurii, undeva pe stânga drumului, există un loc de popas și o tarabă mare cu fructe. E acolo de cel puțin patru ani, de când tot facem noi tura de Balcic și probabil o să mai tot fie încă pe atât de acum încolo. 
Speram la niște piersici gustoase, mari și coapte bine. Ce mai! Le aveam în gând de când am plecat din Silistra, dar soarele arzător și deshidratarea mă făceau să le văd parcă înaintea-mi și să le poftesc mai abitir.
Am văzut locul de la baza dealului, așa că urcarea a fost cât se poate de lină și rapidă. Am tras de ghidon și ne-am oprit cuminți la umbra copacilor.
Tanti care vindea la tarabă nu avea nicio treabă cu limba engleză. Așa cum se intersectează cercurile concentrice, tot așa făceau și ele (engleza și cu tanti)... Și la fel erau și ceilalți care o înconjurau. Partea bună a lucrurilor este că limbajul semnelor a ajutat întotdeauna așa că am ieșit victorioși din întâlnire, cu patru piersici mari și frumoase în plasă.
Am mulțumit pentru fructe și ne-am retras ușor într-o parte, pe partea cealaltă a străzii. Văzusem o bordură perfectă pentru pauză și le pusesem gând rău și fructelor.
Adevarul e că nicăieri nu e mai bună mâncarea ca pe marginea bordurii, după un drum lung și obositor.
Am scos bidonul cu apă, m-am așezat tacticos pe bordura cu pricina și tocmai desfăceam punga cu piersici. Atunci l-am văzut.
Era un nene de vreo patruzeci și ceva de ani. Trăiți intens. Strânsese în obraji toată culoarea soarelui, iar vântul și grijile începuseră să lase semne adânci. Era îmbrăcat modest. Un tricou ce lăsase aproape să se șteargă desenul de pe dânsul și nici culoarea nu mai era ce a fost odată.
S-a uitat în dreapta și în stânga. A trecut o mașină dintr-o parte și un tir din alta. A traversat în pas grăbit, mai ales că undeva în spate se vedea că mai vine ceva cu viteză, iar șlapii cu care era încălțat îl cam încurcau la mers.
Mă munceam să desfac unul din bidoanele de apă. Cel care nu ține bine la căldură. Abia izbândisem în trebușoara asta când se apropie.

"Ne, ne" ne-a zis blajin și a desfăcut sticla de apă pe care o avea în brațe.
Ne-am înțeles din cuvinte puține și multe semne, dar am vorbit o grămadă.

"Păstrați apa că o să aveți nevoie. De unde veniți?"
"Silistra. Dar venim tocmai din București, am trecut prin Silistra.
"Aham. Și mergeți mai departe până în Balcic?"
"Da! Da!"
"Mai aveți ceva. Să mai tot fie vreo cincizeci de kilometri. Păstrați apa că vă torn de aici. Așa. Drum bun să aveți!"
"Mulțumim! La revedere!"
"La revedere!"

Blagodarya!



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Bike 2 work

Gerar - povestea cursei de 10k