Zambet

Se întâmplă ca în unele dimineți să mă trezesc suficient de devreme cât să ies la alergat. O jumătate de oră de dezmorțire prin IOR, cât să-mi pun sângele în mișcare și să mă pregătesc pentru o nouă zi. Spre surprinderea mea, astăzi s-a nimerit să fie una din acele zile în care somnul nu mă trage înapoi sub pătura caldă, așa că m-am trezit odihnită și cu mai multă energie ca de obicei.
„Perfect!” mi-am zis.

*

Este un nene pe la vreo șaizeci și ceva de ani. Îl văd în fiecare dimineață în care mă trezesc suficient de pornită să ies din casă și să merg până în parc la zburdat în jurul lacului. Îl știu din vedere din urmă cu mai bine de doi-trei ani, când mă mai găseam ocazional la câte o alergătură, cât să nu uit cum se face și trebușoara asta. Dar na, știi cum e! L-am văzut azi o dată, peste o săptămână încă o dată, peste vreo alte câteva zile iar o dată și iată că mă obișnuisem cu prezența dânsului. Nu știu să fi făcut vreodată vreun gest de recunoaștere vreunul dintre noi, sau să schițăm vreun zâmbet sau un salut. Dânsul dădea impresia de om ceva mai morocănos. Eu aveam privirea lungă de om obosit. Nu păream foarte „compatibili” la socializat.

Îl vedeam de departe cum merge cu pas pornit și ușor apăsat, și-l urmăream cu privirea până când treceam prin dreptul lui mai departe, încotro alergam eu. Și nenea de care vă zic la fel.

În sfârșit!

Anul acesta am alergat ceva mai mult ca în alți ani, iar majoritatea sesiunilor au fost dimineața. Am început să mă reîntâlnesc cu nenea despre care vă spun. Tot așa merge, cu pas vioi și ușor apăsat, iar mina este aceeași, și-a păstrat-o. Nu pare un om foarte vesel. Dar de data asta am schimbat ceva.

Într-una din lunile de vară, după ce m-am întâlnit din nou cu dânsul la una din alergările matinale, am dat din cap în semn de salut. Eram aproape fără aer, plămânii parcă îmi ocupaseră tot spațiul din cutia toracică și s-ar mai fi umflat ceva dacă ar mai fi avut unde. Nu prea puteam să vorbesc în momentul acela, dar am dat din cap, de binețe. Nici nu știu ce m-a apucat. Am simțit că așa e bine și frumos să fac.

Întâlnirea din prima jumătate de lac a fost doar cu semnul meu. A doua jumătate de lac, a venit cu un semn de salut din cealaltă parte. Și a fost bine. Iar de aici lucrurile au tot evoluat. Au crescut și s-au rostogolit, zi după zi, astfel încât în prezent, de fiecare dată când ne întâlnim în parc, ne aruncăm câte un semn de salut din cap, un zâmbet și batem cupa. Îi mai zic bună dimineața printre pufăiturile alergării. Și zâmbește de fiecare dată.

*

M-am simțit plină de energie de la prima oră! Așa că am dat mâțele pe rând la o parte, în timp ce scotoceam de zor în zona de dulap unde stau de obicei hainele sportive, toate la un loc, claie peste grămadă, într-o brambureală de nedescris. Mi-am ales ce aveam nevoie, chiar prea multe dacă stau să mă gândesc bine, m-am echipat repede și după o hidratare cum se cuvine și o smotoceală scurtă aplicată uneia dintre pufoase, pe-aci ți-e drumul!
Am eu un traseu clasic perfect pentru alergările matinale. Mai retras, mai mult prin parc și printre blocuri, interacționez destul de puțin cu animația străzii de dimineață.
M-am întâlnit cu nenea din poveste. Astăzi, după ce am bătut cupa, mi-a urat o zi bună și mi-a trimis un zâmbet din ăla de bunic cumsecade, zâmbet d-ăla de-ți umple inima de bucurie.

Am alergat mai departe spre casă cu un zâmbet mare pe față.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Traseu Brasov - Sf. Gheorghe - Baile Tusnad

Traseu Baile Tusnad - Tg. Secuiesc