Bicicleta

A gasit mama acum ceva timp o minunăție printre instantaneele mele distractive din copilărie. 

Destul de ștearsă și albită de timp, poza subliniază încă "dârzenia" din privire și "duritatea" posturii, gata să mă iau la întrecere cu toți puradeii din fața blocului, probabil în zâmbetele părinților și ale trecătorilor care ne vedeau acolo grămadă, guguloaie cu ochi care abia stau în picioare.

Aveam vreo patru ani cred și rupeam tricicleta în două de fiecare dată când aveam ocazia, fără teamă și fără ca părinții mei să mă împiedice în vreun fel să mă manifest. În familia mea nu existau "nu alerga că transpiri și răcești" sau "stai locului" sau "tricicletele nu sunt pentru domnișoare".

Sunt o norocoasă.

Încă îmi aduc aminte de roata mare din față care mă fascina în mișcare, bine.. mare pentru mine atunci, că eram o unghie de om. Era metalică, de culoare gălbuie și cu buline mari și roșii, distribuite la distanțe egale și avea un joc oribil în pseudo-butuc. Tricicleta mea avea și un portbagaj mic în spate, după șa, în care-mi căram diferite lucruri, ba o păpușă, ba o piatră, pământ, un con de brad sau ce-mi mai făcea mie plăcere. 

Scârțâia din toate încheieturile și e posibil ca nervii alor mei să se fi obișnuit în timp cu sunetul strident de cretă pe tablă, pentru că nu mi-au zis nimic niciodată.

*

Multe lucruri nu s-au schimbat de atunci și până acum. 

Timpul liber tot pe bicicletă-l petrec, cu sau fără bagaj după mine, părul tot prins în coadă îl am, iar obrajii încă îmi pleznesc de sănătate.

Saturday - bike day!