Ruse - Slivo Pole - Bazan - Randonneurs de octombrie

Urma să ne strângem mulți.
Își anunțaseră prezența peste zece persoane la tura pe care voiam să o facem duminică, în ultima zi de toamnă cu suficient de mult soare cât să te lase să pedalezi la tricou și pantaloni scurți. Evident că nu puteam să stăm în casă și să privim cerul pe geam. A trebuit să pregătim ceva și cum nimic nu ne făcea neapărat cu ochiul, am zis că un Ruse și împrejurimi o să funcționeze de minune în ziua asta caldă de duminică. Se făcea că era vreo 22 ai lui octombrie.
Zis și făcut.
A desenat Claudiu tura, a postat-o pe Facebook pentru ca cei interesați să se alăture daca vor și a pregătit bicicletele pentru prima lor ieșire în public de trei săptămâni încoace.

Ne anunțaserăm vreo patru dintre cei cunoscuți, plus un grup de șase persoane dintre care nu știam pe niciunul și nici nu aveam habar dacă or să vină sigur sau ba. Până la urmă a fost ba, așa că iată-ne duminică la orele 8:30 trecute fix cum ne-am strâns la ieșirea din București eu cu Claudiu, Viorel, Daniel și Andrei, cel din urmă doar parțial, într-o tură matinală până la Uzunu.

Matinală matinală, dar nu-ți zic ce ne-a alergat până la sensul giratoriu din localitatea respectivă.

S-a mers frumos în pluton în șir indian. Este obișnuința lui Claudiu și una din regulile de bază la turele organizate de el. Asta, casca obligatorie și fără muzică în urechi. Nu de alta, dar mergând pe drumuri atât de circulate este important să auzi traficul și să fii cât mai "prezent" și conștient de ceea ce te înconjoară. Nu de alta, dar neatenți sunt mulți și nu are rost să plătească pielea ta pentru nesimțirea sau nepăsarea altuia.

Am mers tare bine până la Uzunu unde ne-am despărțit cuminți de Andrei și am continuat pe drumul cunoscut spre vama Giurgiu.

După scurtul popas obișnuit la benzinăria Mol aflată chiar la una din intersecțiile principale din oraș, am purces voioși spre vamă.

Toată lumea își luase buletinul, deci din punctul ăsta de vedere nu urma să avem probleme. Singurul inconvenient avea să fie cu siguranță traficul.
Nici de asta nu a fost cazul.
Ne-am trezit totuși sărind pârleazul vămii cu bicicletele în spate printr-o gaură din gard. "De ce?" probabil că te întrebi și pe bună dreptate. Păi simplu. Folosim de obicei o rută de acces mai "prietenoasă" cu biciliștii și mult mai scurtă față de drumul clasic, tăind bucla făcută de șosea, prin curtea poliției de frontieră. Accesul nu este interzis și nu vezi la loc vizibil semne care să indice acest lucru. Și cum ce nu este interzis este permis.. well 😀 ne-am obișnuit să o tăiem pe acolo. Doar că de data asta un gard metalic și-a făcut apariția în mijlocul drumului și este astfel poziționat încât îți este cu neputință să îl ocolești. Păi, dacă nu poți să-l ocolești, sari peste el. Am sărit prin el.. cei cu cursierele mai ușor, iar Daniel cu puțină muncă de lămurire cu coarnele lui de MTB.

Și am plecat spre trecerea frontierei.

Nu am avut de ce să stăm la coada. Era foarte liber și toate procedurile de verificare a buletinelor s-au desfășurat cu rapiditate. "La plimbare?" Ne-a întrebat râzând unul dintre vameși. "Păi e păcat să stăm acasă." Adevărul e că soarele ne făcea deja cu ochiul și vremea se încălzise considerabil față de dimineață. În curând aveam să mai dăm jos unul dintre straturile noastre de ceapă.

De fiecare dată când trec frontiera la bulgari și ies din zona vămii, intens circulată de altfel, mă bucur ca un copil de traficul lejer și de asfaltul preponderent bun al vecinilor de peste Dunăre. Serios că savurez fiecare kilometru.

Traseul de duminică a avut o buclă de vreo șaizeci și ceva de kilometri, cale pe care nu o mai străbătusem în trecut.

Drumul a mers întins până în Slivo Pole, unde am făcut dreapta și-apoi le-am luat la rând: Borisovo, Udelnik, Hotantsa, Novo Selo, Semerdjievo, Iastrebovo. La Bazan am făcut iar o dreaptă, ce ne-a dus hăăăt mult și bine până înapoi în Ruse.
Pe scurt, ne-am bucurat împreună de soare și drum.

Programul era să oprim din treizeci în treizeci de kilometri ca de obicei, cât să ne întindem oasele obosite. Planul s-a schimbat fără să vrem din pricina vântului care a început să sufle viclean din față de cum am pus picior pe pământ bulgăresc. Până atunci nu scosese nici pâs. 😞

În sfârșit. Prima oprire a fost în camp, înainte de Slivo Pole, lângă un copac ceva mai falnic, unde am reușit să scăpăm de o serie neinvitată de cârcei.

Al doilea popas a fost după ce am trecut de Borisovo, într-o localitate care se prea poate să fi fost chiar Udelnik, la un butic local, unde am găsit să luăm câteva produse de patiserie, cât să ne ostoim foamea alături de care mergeam de vreo sută de kilometri deja.

O merdenea cu brânză a rezolvat rapid problema stomacului și am început să visez mai departe la bunătățile de la terasa Happy. Am mai avut de visat cale de vreo două ore și vreo cincizeci de kilometri plus, colac peste pupăză, cea mai mare parte a diferenței noastre de nivel, probabil vreo șase sau șapte sute de metri.

În jurul prânzului deja ajunseserăm să ne punem în mișcare doar prin forța gândului că nu foarte departe ne aștepta minunăție de porție de mâncare, gata să fie înfulecată cu amândouă mâinile.
Dar și când am ajuns la Happy - supe, fripturi și salățuri, mâncarea ciclistului înfometat. Ca de obicei bunătățile au venit foarte repede la comandă, în schimb cu bonul și plata am avut ceva mai mult de furcă. Dar dat fiind faptul că poți plăti oricând cash în lei, euro sau leva, cât și cu cardul, trecem mereu cu vederea peste asta.
Ah! Și au o limonadă excelentă.
Pauza noastră de prânz ne-a luat cam două ore cumulată și cu pauza de cafea din Giurgiu, timp suficient cât să aibă timp soarele să alunece bine de tot spre apus.

Știam că nu vom ajunge în București pe lumină, dar cumva nu ne deranja asta așa tare. Aveam toți becuri sănătoase, cu mulți lumeni la purtator, veste reflectorizante, elemente reflectorizante, plus că mergeam unul în spatele celuilalt, luminându-ne abundent, încât probabil că șoferii ne-ar fi putut vedea cu ușurință și din spațiu. Better safe than sorry.

Din Ruse s-a pornit greu înapoi spre casă. Cantitatea de mâncare îngurgitată și somnul acela dulce care se insinuează pe nesimțire după dejun, ne-au făcut să mergem tare molcom pe ultima porțiune de traseu, până aproape de Uzunu.

Cu toate astea, sincer, drumul spre casă din Giurgiu și până la intrarea în București, îmi pare mult mai ușor de parcurs și mult mai sigur față de drumul de la intrarea în București și până acasă. Asta pentru că toată porțiunea București-Giurgiu are o porțiune de asfalt în afara benzilor de mers pe care se poziționează de obicei bicicliștii. Plus că drumul în sine este foarte bun, lipsit de gropi și hurducăieli, astfel încât deplasarea se face cu ușurință.

Am intrat în București la vreo șapte și ceva cât să fi fost ceasul atunci când am pus roata pe pământ municipal, cu toate astea era întuneric afară ca noaptea. Cel mai mare dezavantaj al sezonului de toamnă -iarnă - zilele scurte și soare puțin.

Am încheiat tura la piața Progresul, după ce ultima porțiune de prin Uzunu și până când am spus Stop joc! am mărit puțin viteza, cât să avem apoi timp suficient să ne relaxam după tură și să schimbăm numeroasele impresii, ca de fiecare dată.

A fost o plăcere. Un grup vesel. Am râs, ne-am încruntat, ne-a suflat vântul și ne-a încălzit soarele. Și-am încălecat pe-o șa și am spus povestea aşa.

Dacă ți se pare interesant drumul nostru, îl poți găsi aici.