Si am scos nasul din casa - Drumetie pana la Diham

A fost cea mai "voluminoasă" excursie făcută după terminarea facultății (pe vremea când plecam cu sutele, multe grupe câte ne găseam în an, să cercetăm diverse zone cu mare însemnătate geologică) - 101 de suflete mânate afară de vremea frumoasă și dorința de mișcare, pe cărare de munte, bine troienită și cu soare rotund pe cer. A fost un drum ca sandviciul nostru preferat, o șaorma cu de toate, două grupuri mari, trei drumuri de acces diferite, căței hrăniți, zăpadă până la brâu, căzături, mâncare multă, ceaiuri fierbinți, cântece de chitară, o cabană întreagă ce se legăna cu noi de dans și chiote, animale, geci de firmă :)), tochitură delicioasă și două vagoane pline ochi de oameni gălăgioși și veseli.

Dar să-ți povestec cu de-amănuntul.
Ne-am trezit dis de dimineață în ziua asta de sâmbătă (adică un frumos 28 ianuarie), pe care o așteptam și eu și Claudiu mai ceva ca pe o zi de salariu. Cu bagajele făcute de cu seară, sandviciuri mai mult decât suficiente (chiar am hrănit o gură înfometată tare, o să vezi mai încolo) și bocancii bine lustruiți de drum, ne-am urnit din casă atunci când încă nici nu răsărise soarele și ne-am întâlnit cu toții la locul stabilit - Gara de Nord, linia 7, la R-3001, cum bine este el trenul cunoscut de amatorii de drumeție. Organizatorul, Bunicu, ne strânsese pe toți 100 și câți ne găseam pentru un weekend de neuitat la munte, pe un traseu lejer, de relaxare, bulgăreală sau doar la făcut aerosoli, fiecăruia ce îi făcea plăcere. Am ocupat vreo două vagoane de tren în încercarea noastră de a rămâne cât mai grupați cu putință. Biletele fiind luate de un singur om, era mai ușor pentru acesta să fim cu toții în același loc, să aibă omul timp să ne facă tuturor inventarul și să ne predea pe răboj controlorului din tren.

Lucru ce s-a întâmplat cu puțin efort și multă răbdare.
Îi știam pe câțiva dintre participanți de la multele ture cu bicicleta făcute anul trecut, iar figurile cunoscute ne-au făcut să ne simțim în largul nostru tot drumul până în Bușteni. Timpul a trecut pe nesimțite.

Dupa vreo două numărători diferite, să ne asigurăm că suntem tot atâția câți am plecat de dimineață, ne-am împărțit în două grupuri mari - cam 70/30, fiecare urmând să parcurgă alt traseu până la punctul terminus - cabana Diham. Unii pe la Gura Diham, ceilalți pe la Căminul Alpin. Și cum varianta pe la Gura Diham era deja bătută și răs-bătută, am ales evident varianta pe la Căminul Alpin, pe unde nu mai fusesem.

30 de oameni câți ne găseam în grupul mai mic, toți 30 am plecat cu pas mai mult sau mai puțin zglobiu, dar musai cu un zâmbet larg pe chip, de parcă ieșiserăm afară să râdem la soare, poate s-o îmbuna vremea după râsul nostru. :P
Și adevărul este că vreme bună am avut tot weekend-ul, dar mai ales sâmbătă, cu un soare rotund și gras pe un cer de un albastru azur fără pată.

Am fost mulți tare, cu pas mai săltăreț sau mai molcom, după posibilități, dar toți mânați de frumosul ce-l întâlneam în cale. Și ce frumusețe în jur și ce liniște deplină am avut în cale!

Traseul pe care l-am urmat noi a fost Bușteni - Căminul Alpin - Poiana Coștilei - Pichetul Roșu apoi dreapta spre Cabana Poiana Izvoarelor și Diham. Ceilalți până la 30 au luat-o înainte la Pichetul Roșu și tot la Diham au ajuns.

Despre drum îți pot spune că este teribil de ușor, accesibil și iarna și vara și nu-ți trebuie o pregătire deosebită să-l parcurgi. Iar ca spectacol și frumusețe... ei bine, o să las astea aici:

Cu puțin timp înainte de Căminul Alpin.

Prima pauză cu grupul.

Am luat-o înainte la picior.

Frumusețeeee!!! Așa dor mi-a fost de pădure, de liniștea aia atât de asurzitoare!

Uită-te la cerul ăla albastru și la copacii ăia așa de frumoși, de jur împrejur.

Totul în jur te făcea să zâmbești pe sub mustață.

Iar la coborârile mai pronunțate, să te așezi în fund și să te rostogolești la vale. Tot te oprești la un moment dat.

Am mers pe sub copaci prăbușiți în zăpadă.

Și ne-am mai rostogolit nițel prin zăpadă..

Iar prima noastră pauză a fost la Poiana Coștilei.


Iar când copacii te cheamă la drum..

Apăi te duci. Și-așa am făcut și noi până când am ajuns la Pichetul Roșu.

Încă puțin țup-țup prin zăpadă.

Și iată-ne la cea de-a doua pauză, la cabana Poiana Izvoarelor, unde speram să degustăm un ceai cald și un vin fiert. Nu a fost să fie. Cabana era închisă mai ceva ca băierile pungii unui avar notoriu.
Doar un cuțulainen grăsan, cu picioare scurte și blana stufoasă, ne-a urmărit de când am intrat în curtea cabanei și până când am ieșit pe poartă afară.
L-am răsplătit cu două sandviciuri mari pentru atenție și drăgălășenie.

Și-am plecat mai departe.

Încet la deal, nu ne grăbea nimeni, mai aveam sub jumătate de oră de mers și timp berechet să savurăm.

Sau să picăm gălușcă în zăpadă.


Dar și când am ajuns la Diham! Claudiu s-a făcut repede comod și am ieșit împreună la degustat ceai cu rom și vin fiert.

Iar seara s-a făcut un foc de tabără unde și-au adus aproape toți aportul.

Până când a început să ardă cu forță și scântei.

În jur de 3 sau 4 după amiaza să fi fost când ne-am strâns toți acolo, grup gigantic ce a cuprins întreagă cabana cu urlete, râsete, cântece de munte cu zăngănit de chitară și glasuri pe cinci voci și trosnet de falci ce mestecă de zor.
Noaptea fu scurtă iar camera unde am stat noi a fost teribil de călduroasă. Vorba aceea, decât frig, mai bine cald, dar parcă mă sfârșeam acolo lângă calorifer unde mă aflam. Plus că paturile de câte două persoane erau încăpătoare ele de felul lor, dar scârțâitoare din cale afară și o saltea mai degrabă incomodă, i-a cam tulburat somnul lui Claudiu, dar la naiba! Nu era Ritz!
În sfârșit.
Am avut noroc de colege de apartament dintr-o bucată și am râs cu spor atât cu Evelyn cât și cu Speranța.
*
Seara a fost incendiară cu cântece de chitară, trilurile noastre și dansuri mai mult sau mai puțin populare, toate în spațiul acela mic reprezentat de sala de mese și holul de la intrarea în cabană. Băncile și scaunele deveniseră neîncăpătoare și ne înghesuiam toți unul în celalalt, astfel încât fiecare să se bucure de câte un petec de scaun pe care să se sprijine. Discografia Phoenix, Vama Veche (chiar dacă ne aflam în mijlocul iernii la munte), muzică patriotică cunoscută și multe multe altele pe care nu le mai auzisem până atunci. Au fost câteva ore frumoase.

Noaptea s-a scurs încet pentru mine. Ți-am zis că am stat lângă calorifer care a dogorit mai ceva ca soarele într-o zi caniculară de august. Iar eu stăteam lipită de dânsul. M-am împăcat cu ideea și cum-necum, am reușit să adorm și să sforai vreo câteva ore bune.
A doua zi s-a crăpat pe nesimțite și în primele câteva ore ale zilei, vremea frumoasă de care avuseserăm parte cu o zi înainte, a fost înlocuită de un cer mai morocănos cu ceva burniță. Ca de iarnă. Oricum.. n-a durat mult și pâna în 12:00 cerul s-a curățat frumos, lăsând să se reverse frumusețe de culoare și lumină în jur.

Cred că vreo 11 să fi fost când am plecat cu toții spre Predeal, după o scurtă sesiune foto evident. Era un traseu nou, pe care nu-l mai încercasem și care am văzut că pare potrivit pentru bicicletă. Numai bun de explorat în primăvară-vară cu bunuțele de MTB-uri din dotare.
Ne-am făcut șir lung și am început traseul, întâi cu zăpada pân' la gleznișoare, apoi pân' la pulpișoare și ușor ușor ne-am croit drumul necesar pe ruta de întoarcere.

Am avut câteva pauze de regrupare, iar cea mai lungă a fost la Cabana Forban, unde au fost și poze că na! călătorului îi șade bine cu drumul, iar turistului cu pozele. Că tot vine vorba de poze, să tot fi facut vreo 300 de instantanee și de data asta. Nu ne-am putut abține. Așa ca o să las aici și câteva amprente frumoase de pe drumul de întoarcere.

Primele poze sunt de când se mijea de ziuă.

Mai exact de la țigara de dimineață a lui Claudiu. Pe principiul - cine se trezește de dimineață, multe poze adună.

Deja ne strângeam să plecăm spre Predeal.

Și era chiar să greșim drumul.

Dar ne-am prins la timp și am făcut cale întoarsă.

Greu la deal..

Dar și când faci prima pauză cu nămeții din spate :D

:D

Repede am ajuns la șosea.

Dar nu înainte să traversăm o ultimă poiană.

Partea mai neprietenoasă a traseului din ziua asta e faptul că aproape jumătate din drum se face pe marginea șoselei, pe unde nu există trotuar.

Dar și finalul e glorios.
Da, suntem mâncăcioși!

Foarte!
Drumul înapoi pare întotdeauna mult mai scurt. Nu mă prind de ce. Chiar dacă parcurgi aproape aceeași distanță. Am ajuns fuguța fuguța în Predeal și am început sa ne regrupăm la restaurant, unde aveam să mâncăm niscaiva bunătăți, ca dupa un drum lung ce făcusem.

Iar după o masă copioasă, un scurt drum spre casă.

Trenul a venit repede iar timpul s-a scurs repede și fără incidente.
Bine... mai puțin când ne-a făcut o tanti animale și ne-a atras atenția să ne așezăm cu grijă pe scaunele de vis-a-vis, pentru că haina ei agățată acolo e de firmă.

Dar am râs mult. S-a dansat și ne-am făcut planuri pentru weekend-urile ce urmează.
Am început bine!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2