Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Și da, la vreo cinci zile de la fericitul eveniment eu tot imi simteam corpul ca bine fragezit cu maiul de un meșter pietrar.
Adevarul e că saptamana trecuta nu am găsit lucru mai potrivit dimineața decât să ma plâng de spate, fund si sale, de parca varsta mea fiziologică ar fi fost cu mult dublul celei pe care o posed de fapt.
Dar cum randonneur-ului îi sta bine cu bicicleta, așa si mie cu povestitul, ca multe s-au intamplat in excursia noastra cea de doua zile. 
Doua zile intregi in care am fost complet rupti de lumea din exterior, fara știrile de la ora 5 si vremea neprietenoasă a lui Busu, fara electricitate, apa curenta, somn si pat moale si confortabil. În schimb noi am avut altele, d-alea de-ti rămân să le povestești si sa le înflorești minim un an de acu' înainte.
Am avut doua zile pline de soarele arzător al Dobrogei, vânt din fata si lateral si niciodata, dar niciodată din spate, sete, foame, uitare de foame, locuri noi si extraordinare, oameni buni si primitori, pepene, Fanta, litri intregi, cele mai bune doua ore de somn de pe gazonul stadionului din Cobadin, o plimbare cu bacul, senzatii tari cu un șmecher de Călărași, vaci în mijlocul drumului (da chiar, am o noua calificare, cea de manatoare de vaci :p), sete iar, oameni curioși, timp care se dilata, ploaie răcoroasă, sauna eterna si multa crema de galbenele. Fiecare element cu rostul lui bun în aventura noastră.
Se facea ca acum vreo noua zile, la orele 4:00 dimineata, ne gaseam, eu si Claudiu, alaturi de vreo alti 54 de biciclisti si organizatori, pe la Arcul de Triumf, pregatiti cu rucsacul in spate, pentru ceea ce avea sa devina una din cele mai mari aventuri prin care trecuserăm de când purtam urechi.
Am plecat pe traseu după cum ne e obiceiul, la douăzeci de minute după start. Ne-am obișnuit să plecam așa pentru că nu mai trebuie să stai să depăsesti alți bicicliști și nici să nu-i incomodezi pe alții cu deplasarea ta mai molcomă. Plus că ne place grupulețul nostru de doi.:)
Deci, am plecat tarziu, in uralele organizatorilor, cu poza facuta si cu speranta ca o sa iasa totul bine. Ziua se prefigura a fi frumoasa doar ca noi parca parca ne treziseram amandoi cu fata la cearceaf.(adica cu fundu-n sus :p). Dupa nici 500 de metri ne-am oprit pe dreapta ca nu se aprinsese gps-ul. Yup, this is not going to end well..
Am plecat in sfarsit. Dadeam din pedale, dar parca nu dadeam asa tare. Ne stabiliseram deja trena, sa o schimbam la 5 kilometri, dar parca nici asta nu ajuta prea tare. Viteza era bunicica pentru niste oameni treziti la 4 dimineata si dupa vreo tot atatea ore de somn (eu, ca Claudiu a dormit mai putine. Lui nu-i place somnul :P), doar ca toata treaba nu se simtea extraordinar, asa ca daca la start am zis ca hai ca s-a intamplat, am uitat sa apasam pe butoane, de data asta mi-am dat seama ca.. da, azi nu va fi o zi grozava pentru stiinta. Si adevarul este ca ne-am chinuit putin pentru brevetul asta.
Dupa nici 100 de kilometri parcursi, evident intr-un termen mult mai lung decat imi doream eu, aud prima strigare pentru o pauza de alimentare. Si cum atunci cand e vorba de alimentare nu zic nu, am tras si eu pe dreapta si ne-am oprit la benzinaria de la intrarea in Urziceni. Sucuri, sandviciuri, ciocolati, a venit Claudiu cu bratele pline de ele si ne-am asezat mestesugareste pe bordura, intr-un colt. Ba chiar era sa dea si un nene peste noi cand a venit val-vartej sa-si parcheze masina stramb pe doua locuri, cocalareste asa si chiar voiam sa-i spunem vreo doua de dulce pana cand ne-am dat seama ca omul parcase câș într-o rână  tocmai sa nu dea peste noi, dar musai acolo pentru ca avea nevoie de niste aer la roti. Bine ca nu am deschis gura :P
Am stat aici pentru alimentare vreo 30-40 de minute ca popa, plus plecati cu 20 de minute in urma plutonului, deja aveam intarziere fata de ceilalti de-o ora si. Dar cine sta sa numere :) Am plecat mai departe si am intrat in Urziceni.
Agomerat oras, acum stiu de ce nu am mai mers cu bicicleta pe aici si nici nu o sa mai merg prea curand. Aglomerat si cu asfalt tare prost.

Undeva prin Urziceni ne-am dat seama ca bicicletele noastre merg cam prost. Mai ales a lui Claudiu.. si nu neaparat ca troncanea ceva ci tragea parca foarte greu. Si se auzea totusi si un huruit suspect. Am tot zis ca la urmatoarea pauza o sa vedem in ce stare se prezinta lanturile, dar tot timpul faceam pauza, ne hidratam, ne dezmorteam, plecam mai departe si pe drum ne aduceam aminte ce trebuia sa facem si iar ziceam de pauza urmatoare..si-am tot dus-o asa, timp berechet sa mearga greoi.

Inca de dimineata ne-au intampinat pustietatile intinse si fara prea multe surse de apa. Am avut cateva opriri la fantani, cu apa rece si buna, dar pe masura ce ne apropiam de mare, acestea deveneau din ce in ce mai rare, pana cand au disparut de tot.

In primul punct de control ne-au asteptat Iulian si Mihai cu cate o cutie de cola, banane si batoane de rontait. Le-am luat pe toate si le-am infulecat de ziceai ca n-am mai vazut mancare.
Soarele era deja sus pe cer iar caldura devenise insuportabila asa ca orice strop de lichid prindeam, il radeam fara sa ma mai gandesc. Plus ca era cola. Nu suport cola, dar la efort intra tare bine.
Tot drumul am avut grija sa ma hidratez abundent, mai ales ca Busu avusese grija sa anunte vreme extraordinar de calda pentru tot weekendul si chiar se prefigurase un cod galben de canicula. Cola + multa apa = love pentru Oana.
Aici am aflat ca de fapt nu suntem chiar ultimii. Mai erau doi pe traseu, dintre care unul pierduse nitel drumul si nu mai raspundea la telefon. Emotii in plus pentru organizatori, daca nu erau suficiente cele pe care le aveau deja.
Sa revenim.
Am stat si cu ei vreo 20-30 de minute, timp in care ne-am relaxat, ne-am hidratat si am mancat usor si ne-am adus aminte de lanturi. Dupa o scurta inspectie ne-am dat seama ca sunt cam uscate si cu putin noroc, ne-a dat Mihai niste ulei de lant, numai bun sa le ungem. Nu-ti zic ce viteza am prins dupa ce-am plecat..
Am prins aripi si am pedalat vanjos pana cand am dat de camp.
Camp perfect in dreapta si-n stanga, inainte si inapoi, fara urma de copac sau tufa ceva mai mare, loc perfect in care rinichii tai sa-ti aduca aminte ca ai baut multe lichide.
Si stii momentul ala de dimineata, cand cu o seara inainte ai mancat pepene tarziu de tot, chiar inainte sa te duci la culcare? Momentul ala de maxima stringenta.
Ei bine l-am cunoscut si eu, dar nu dimineata, ci chiar in varful campului, pe un drum unde s-a intensificat circulatia exact cand ma apuca pe mine si fix langa un cioban cu turma lui de oi. Si precum bine zice vorba - when you gotta go, you gotta go, m-am dus! In stanga ciobanul, in dreapta Oana, pe strada masinile, dupa buna oranduiala a lucrurilor.. Multumesc si acum spicelor de grau, buruienilor si terasamentului oarecum inalt al soselei.
Eliberata de griji, am prins din nou aripi si-am biciclit mai departe spre urmatorul punct de control.
Chiar am avut si timp sa admiram o barza care mergea nestingherita pe mijlocul drumului, unde traficul se oprise brusc (ca doar terminasem eu de facut ce aveam de facut..) si care si-a luat zborul la apropierea noastra.
si o scurta sedinta foto, sub soarele dogoritor, cat inca mai aveam energie sa facem asta.
 si zambetul inca nu era crispat pe fata :)
Al doilea punct de control al zilei a fost chiar langa Slobozia.
Sincera sa fiu, picioru-mi minunat mai calcase prin Slobozia de cateva ori, de cele mai multe ori cu masina si anul trecut, pentru prima data, cu bicicleta, in tura lui Mandruta la mare. M-am bucurat ca nu a trebuit sa trecem prin oras si ca traseul ne-a condus pe un drum ocolitor. Nu am fi vazut punctul daca Andreia, una din organizatoarele punctului, nu ar fi iesit in strada sa ne faca semne. Asa am vazut-o, ne-am oprit si dupa o sesiune scurta de poze, ne-am asezat frumos pe scaun, fetele ne-au pus o jumatate de pepene in brate, iar noi am inceput sa facem ce stim mai bine. :) Sa mancam.
Vreau sa-ti zic ca am mancat pe nerespirate tot pepenele ala care era in tava. Nu de alta, dar fiind ultimii de pe traseu (despre ceilalti doi umbla vorba ca abandonasera..) era si pacat sa-l lasam acolo asa de izbeliste.. sa se strice :P. Dar parca nu mai vazusem pepene sau mancare de cel putin o saptamana. Bagam cu doua maini, fara sa iau aminte la samburi. Pepenele era caldut, dar extraordinar de zemos si dulce si nu ma puteam opri. Bagam inainte sa termin de mancat bucata precedenta, ma indesam cu o bucata noua si suculenta si nu puteam vorbi. Vorbitul e pentru mai incolo. Acum mancam. Cand intr-un final am terminat bucatile, timp in care fetele tot adunasera ce mai era acolo, cat sa ne fie toate la indemana, am mai reusit sa schimbam cateva vorbe si asa am aflat si unde ne puteam opri sa mancam de pranz. Nu in Slobozia. :P

ci cativa kilometri mai departe, chiar la intrarea in orasul Tandarei. Prima terasa din localitate, cum intri pe stanga. Nu cred sa fi avut vreun nume si nici chelnerite extraordinar de ospitaliere. Doar ca ceafa aceea si cu cartofii si salata alaturate au fost de vis.
Sa tot fi stat o ora si pe aici, in deplina relaxare si multumire :)
Tot aici a fost si o intamplare dragutica, se facea ca stateam cuminte la masa si-mi vedeam de rontaielile mele, cand la un moment dat ma pâsâie si ma cheama un tip de la o masa vecina. Nu am dat importanta, crezand ca pasaie pe altcineva, iar Claudiu abia se ridicase pentru vreo 2 minute.Omul insista si cum curiozitatea omului e mare, ma uit sa vad cui ii era adresat pasaitul. Culmea facea ca mie.
"-Nu va suparati, dar de unde veniti cu bicicleta?"
Era un barbat, cam pe la 27-35 de ani, bine bronzat :) care statea cu prietenii la o bere.
"-Veniti de departe asa-i?
-Da, venim din Bucuresti.
-Wow! tocmai din Bucuresti! (mirarea omului era neprefacuta si ma privea cu un soi de admiratie impletita cu curiozitate) Dar ati plecat devreme asa-i?
-Da, la 5 dimineata.
-Wow!! Si unde vreti sa ajungeti?
-Pai in Constanta si de acolo mai departe.
-Si cand vreti sa ajungeti in Constanta? Maine dimineata? 
-Ah nu, asta seara trebuie sa ajungem, iar de acolo mai avem putin.
-Wow!! Asta seara? Pai mai aveti ceva de mers.. E greu ce faceti dumneavoastra?
-Nu e greu, te obisnuiesti in timp.
-Foarte frumos, foarte frumos. Drum bun sa aveti."
Au mai fost cateva schimburi de vorbe, dar nu mi le mai aduc aminte pe toate. Esenta cam asta a fost iar impresia pe care mi-a lasat-o omul curios a fost buna.
Terasa la care ne asezasem devenise in scurt timp neincapatoare. Tineri, batrani, bulibase, pirande, puradei, ocupau toate mesele, cu energia si galagia lor caracteristice.
Un alt lucru care mi-a atras atentia a fost un fragment de discutie de la o masa vecina. Erau trei barbati dintre care doi trecuti bine de prima tinerete, vorbeau. Iar unul se auzea permanent cu aceeasi vorba, sfatoasa:
" Tu esti tanar acum, trebuie sa-ti iei gandurile de la astfel de lucruri. Tu trebuie acum sa mergi acasa, sa te rogi, sa tii post si sa citesti."
Ma jur ca a fost prima data cand am auzit pe cineva care sa sfatuiasca pe altcineva sa citeasca in afara scolii.. :|
"Du-te sa te rogi, sa tii post si sa citesti si astfel o sa te curatesti"
De data asta, a fost randul meu sa ma minunez. Interesant oras Tandarei.
Am plecat apoi mai departe, pentru ca timpul petrecut aici era destul de lungut, iar seara se apropia pe nesimtite.
Am mai facut doar vreo cateva opriri, pentru ca distanta parcursa deja isi cam spunea cuvantul si saua devenise deodata neprietenoasa.
Nu am putut sa nu ne oprim si sa ne pozam la orasul cu cel mai nostim nume (localitate disparuta din Tara Romaneasca, dar ale carei urme inca se mai vad, afla aici ceva mai multe detalii)
Sau pe podul de la Harsova pentru o poza la un an si un pic distanta fata de precedenta :)
Inca putin soare si vreme buna, ne-am bucurat de scurta sedinta foto si am plecat mai departe.
Drumul devenea din ce in ce mai bun, gandindu-ne acum la calitatea asfaltului, un mic detaliu deosebit de important pentru bicilistii pe cursiera.
Timpul s-a scurs foarte repede si noaptea s-a lasat curand. Am intrat in Navodari pe focuri de artificii si asa am strabatut toata localitatea pana aproape de benzinaria Voll, unde era punct de control. Multe artificii si dintre cele mai colorate au razbit pe cerul noptii, cat sa ne creasca noua moralul sa prindem putin curaj sa mergem unde aveam treaba. Ne-am oprit curand la punctul de control, in speranta ca o sa gasim si cateva sandviciuri. Nu mai aveau astfel de lucruri sfinte.. Astfel am decis ca nu are rost sa stam prea mult aici, chiar daca ne-am luat niste rontanele sa ne umplem de energie. Cand am ajuns, in fata noastra tocmai pleca un grup de biciclisti iar cand am plecat, tocmai sosise un alt grup de biciclisti.
Undeva pe parcursul drumului, recuperaseram din decalajul fata de ceilalti. Nu stiam unde, dar nu conta. Bine ca ne gasim cu totii aici, la jumatatea distantei.
In zona asta incepusera sa ma bantuie ganduri de somn si abandon, dar faptul ca am reusit sa ajungem intregi pana aici tot ma tragea de maneca sa merg mai departe.
Ne-am pregatit de plecare; mai aveam vreo 50 de kilometri pana in Cobadin, locul unde puteam sa inoptam.
Drumul ne-a condus prin Mamaia cea colorata unde am cautat pe partea noastra de drum o saormerie sau ceva de mancare (astfel incat sa nu pierdem timpul cu traversatul, etc etc).Nu prea am avut noroc, astfel incat am mers inainte pana in Constanta. Ne-am luptat cu drumuri neiluminate in mijlocul localitatii, multe sensuri giratorii, cei de pe litoral par sa dezvolte o manie pentru ele si multe, foarte multe masini. Extraordinar de multe. Parca eram in Bucuresti intr-o zi de luni, ora de mers la serviciu. Groaznic de multe.
Ne-am oprit la iesirea din Constanta, la o benzinarie ceva mai mare, unde ne-am facut o alimentare sumara si am fugit mai departe unde aveam treaba.
Evident ca acesti ultimi kilometri au fost cei mai neprietenosi si cei mai obositori. Abia asteptam sa ajungem si sa ne varam in sacul de dormit pentru cele cateva ore de somn dulce.
Din pacate, in zona localitatii Valu lui Traian, ne-am intalnit cu un grup foarte mare de biciclisti de-ai nostri. Si nu ca nu ne-am fi bucurat sa-i vedem, doar ca aici a avut un accident un biciclist din grupul nostru. S-a soldat cu politia chemata la fata locului, salvare, bicicleta facuta bucatele si o glezna scrantita cu simt de raspundere, dar bine ca nu s-au intamplat altele mai grave.
Initial nu mi-am dat seama ca sunt de-ai nostri, pana cand am trecut de zona in care erau cantonati si i-am zis lui Claudiu. Ne-am intors sa vedem despre ce este vorba si unul din participanti ne-a dat cateva detalii, alaturi de sfatul ca e ok sa mergem mai departe sa dormim ca oricum nu am vazut evenimentul si nu avem cum sa ajutam. Ne-am asigurat ca nu e nimeni ranit si am plecat usor spre Murfatlar.

Murfatlarul a fost ultima oprire inainte de Cobadin. Eram rupti de oboseala, eterna sticla de Fanta nu-si mai atingea scopul, acela de a ne "revergora" nitel. Ne-am oprit in mijlocul localitatii pentru vreo 10 minute si am plecat mai apoi, spre taramul fagaduintei.

Am ajuns repede in Cobadin (viteza crescuse considerabil fata de ultimii kilometri, ce face somnul din om), chiar in mijlocul localitatii, unde, un politist de treaba ne-a indrumat spre stadion. Evident ca am gresit intrarea si am cam dat ocolul stadionului, dar nu prea mai conta. Eram aici iar somnul era aproape.
Era vreo patru dimineata si deja ziua doi. :)

O scurta statistica:
Traseul a avut 600 de kilometri.
S-au inscris 61 persoane, dar au luat efectiv startul 56 de ciclisti, dintre care 6 fete si 3 minori.
Au terminat brevetul in termenul limita de 40 de ore doar 48 de persoane, dintre care 4 fete (3 din Romania) si 3 minori.
La inceputul anului, cea mai lunga tura pe bicicleta pe care o parcursesem nu depasise 190 de kilometri, apoi am parcurs succesiv brevetele de 200, 300, 400 si acum 600 de kilometri.

For all the haters out there :P

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Atentie! Ma dau cu parerea:

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur