Ploaia lui Dumnezeu

Am plecat pe bicicletă luni spre serviciu și m-am bucurat pe drumul de dus de un trafic mai mult decât lejer, de o atmosferă calmă și răcoroasă și de o multitudine de semafoare pe verde. Rare dimineți sunt așa. Nu știu cum se aliniază planetele de toți participanții la trafic devin mai binevoitori, mai blânzi și cu dare de inimă, semafoarele par chiar corelate și până și gropile din asfalt par mai puține și mai superficiale.

Până când vine amiaza and all hell breaks loose. Mașini bară la bară, fum mult și înecăcios de la autovehicule turate inutil, șoferi verzi de supărare, cu o falcă-n ceriu și una-n pământu', semafoare care țin 3 secunde, claxoane și istericale. Tablou cunoscut, de oră de vârf, din Bucureștii anilor 2016.

Chiar și în aceste condiții, bicicleta rămâne mijlocul de locomoție cel mai util și eficient în traficul infernal de la ora de vârf 6 seara. Astfel m-am găsit și eu la început de săptămână, călare pe bicicletă, printre nervii șoferilor, pe drum până într-un loc de relaxare și recompoziție după serviciu - la Fabrica. Bike friendly până la extrem, trebuie să menționez că au o pizza excelentă și o limonadă de să tot bei cu cinci pahare. M-am bucurat de relaxare și anturajul drag mie și am băut cu toții până la orele 21 trecute fix, când! ce să vezi. Spusele neprietenoase ale lui Busu s-au adeverit și un cod galben de ploi extreme a luat în stăpânire capitala. Sau să fi fost portocaliu.. În sfârșit! Ideea e că turna măre cu găleata din ceruri, ploua cu nemiluita, fără să îi pese providenței că noi mai trebuia să ajungem și acasă, cu tot cu bicicletele respective.

Ne-a luat nițel timp să ne facem curaj.

Când roțile mele au atins strada, apa era trecută bine de un lat de palmă. Deci simpla idee de a vedea ceva gropile din caldarâm era exclusa din start. Am mers încet unul în spatele celuilalt, eu și Claudiu, că doar noi și nu alții ne găseam în situația "favorabilă", Claudiu înainte să testeze terenul, eu aproximativ în spatele lui, la o oaresce distanță, nu de alta, dar nu am vrut zău să înghit toată apa lumii revărsată pe șosele.

Nu-ți pot spune cum am ajuns acasă. Pe lângă faptul că ne-a luat de 2-3 ori timpul pe care l-am fi făcut în mod obișnuit, eram și uzi leoarcă, cu apă în șoșoni cât pentru o armată și niciun loc curat și plăcut uscat pe suprafața corpului. O plăcere. Ne-am inundat și holul cu ocazia asta.

Partea buna a lucrurilor a fost că traficul era chiar lejer, iar cei care se găseau totuși pe strazi la orele acelea, mergeau încet, călare pe volan și cu ochii numai buni de rașchetat de pe parbriz.

Și mai erau și chiftelele cu roți. Ăia treceau repede și ne mai blagosloveau cu niște apă. În caz că n-avem. Să fie primit!

Și mai erau și minunații. Inofensivi, ei doar se minunau când treceau pe lângă noi.

Să ne fericim!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2