Femeie kamikaze (cu sau fara roti)
Am citit de curand un articol postat pe blogul Simonei Tache, despre femei care se dau cu capul de cada. Contrar titlului, care te-ar duce cu gandul mai degraba spre violenta in familie, soti care isi bat nevestele, oameni care-si bat copii, etc etc, articolul este dedicat femeilor care se autolovesc de pereti, stalpi, isi trag coate si genunchi in gura singure si situatii care se finalizeaza de cele mai multe ori cu julituri, vanatai si in cazuri mai grave cu o atentie medicala subtila.
Am ramas fara aer, m-am hahait pana la cer si inapoi, ochii mi-au inotat in lacrimi si nu-mi puteam dezlipi ochii de ecran. Mi-am dat seama ca nu sunt singura care pateste astfel de lucruri si pana la urma este o chestie de-a dreptul normala printre femei (si barbati, fara discriminare!) de toate varstele. Dar sa incepem cu inceputul.
Usa! - este tot timpul acolo, in fiecare zi trec prin ea, chit ca e vorba de usa de la camera, usa de la bucatarie, usa de la baie sau usa de la birou. Mereu prezenta, mereu cu aceeasi dimensiune si nici nu se misca de colo-colo atunci cand vreau sa fac pasul sa trec pragul.
Nu-ti pot spune cate intrari ratate am avut. Vin vijelioasa, ma infig in ea cu sete. Cap, ochi, burta - fara mila! Tin la fel de mult la toate partile mele componente. De multe ori lasa urme mai mult sau mai putin verzui pe suprafata corpului.
Dar cea mai apriga lovitura cred ca a fost acum vreo 3-4 ani, cand stateam prin Brancoveanu in chirie. Abia venisem de la cumparaturile sapta-lunare. Bax de apa, conserve, diverse alimente care isi aveau locul in camara de pe balcon, toate grele si in cantitati industriale, cat sa ajunga pentru mai mult timp. Ce mi-am zis eu.. hai sa imi scutesc picioarele de un efort suplimentar si sa ma protapesc cu un picior in casa si unul in balcon si doar sa ma aplec intr-o parte si-n cealalta sa iau din casa si sa pun in balcon cutiile cu pricina. Dar pe principiul ibricului care nu merge de multe ori la apa, nici miscarea mea nu a fost blagoslovita cu noroc. A mers o data, de doua ori, iar a treia oara, cand am ridicat baxul de apa cu 6 sticle de 2l, m-am infipt cu fata cu toata viteza posibila fix in tocul usii. Fix cu fata, pe diagonala asa. Sfredel de durere pana in varful degetelor de la picioare. Mai ca nu am aruncat cu baxul, plina de nervi! Durerea era puternica si ascutita iar eu ma agitam bezmetica prin casa cu mainile cand la gura, cand la nas, cand la ochi, inaltand vorbe de duh la adresa cui stiu eu. Rezultatul a fost colorat. Buza de jos usor sparta in partea dreapta si o vanataie usor vizibila sub ochiul stang.
Bicicleta este un izvor nesecat de durere. Fiecare iesire trebuie sa se finalizeze apoteotic cu o vanataie sau o julitura. Este stiut. Dar si aici se evidentiaza cateva ramase de pomina.
*Primul concurs Geiger la care am participat a fost si primul la care am folosit SPD-urile (clipsurile acelea din pedale de care ma prind cu pantofii). Foarte incantata, toata un zambet, multumita si mandra de mine, am pedalat mult si bine pe dealul cel mai lung care caracterizeaza una din curse. Am depasit cativa concurenti, am trecut peste gropite, peste pietricele si crengi de copac pana la un moment dat, cand, eram in plin avant si voiam sa depasesc un baiat care mergea cuminte pe partea dreapta a cararii si nu stiu ce fac sau cum fac ca ma dezechilibrez si cad gramada, nu pe drum ci langa drum, la baza unor copaci care se aflau acolo din pronia cereasca, special pusi in drum sa nu se pravaleasca Oana de pe carare pana jos la baza muntelui pe care ne aflam. Cum lucrurile nu puteau sta asa pe roze, peste Oana a venit si bicicleta pentru a nu ma lasa singura in aceasta incercare in care, iata, ma aflam. Toate minunate, nu am rupt si nu am lovit (tragic) nimic, singura mea problema era ca nu mai puteam sa ma ridic, pentru ca vezi tu, eu eram pe radacinile de copac, bicicleta deasupra iar picioarele imi erau inca prinse de pedale cumva si orice manevra as fi incercat, probabil ca nu mi-ar fi iesit prea curand. Noroc cu baiatul pe care am vrut sa-l depasesc ca s-a oprit si m-a cules de pe acolo.
*Sau sa nu uitam in alt an, tot la Geiger cand, mai aveam probabil vreo 5 km pana la finalul cursei si mergeam frumos pe carare. Incepusera sa soseasca dintre cei de la cursa lunga, eu imi vedeam de treaba constiincioasa. Cand, nu stiu cum, mi se pune ghidonul invers si iata cum vine Oana cu directie fix peste ghidon, se da oarecum peste cap in aer mai ceva ca Greuceanu si asa loveste de tare degetul mare de la mana dreapta ca nu a mai simtit nimic altceva in jur. Se impaienjenisera ochii de durerea de deget si-l tineam in brate si-l pupam mai ceva ca pe sfintele moaste. Am fost la spital dupa intamplarea vesela, nimic rupt, doar orgoliul ranit ca am cazut in fata baietilor de la cursa lunga :-s
*Sau sa nu uitam minunatia de concurs Neuzer Bike Fest, despre care nu mai stiu nimic, nici macar daca se mai organizeaza. Se facea ca acum vreo cativa ani buni, scapasem de ploaie cu vreo doua-trei zile inainte de cursa. Traseul isi avea drumul si prin paduri si locuri ascunse unde, chiar daca era vara si o mie de grade la soare, totusi la umbra lucrurile nu se zvantau asa repede cum ne doream noi biciclistii. Iata-ma in ziua cursei, la un moment dat, pe la mijlocul traseului, pe o portiune la vale, vin vijelioasa, cu pletele in vant si casca infipta pe urechi, bine de tot la vale. Savuram coborarea, pentru ca venea dupa o urcare relativ lunga si obositoare pentru muschiuletii mei in formare de pe atunci (nu ca acum ar fi straluciti, dar parca e ceva mai bine). Vantul imi falfaia prin plete si mai ca radeam cu gura pana la urechi de fericire pentru intalnirea cu valea aceea. Aveam ceva kilometri bunicei la ora pe portiunea respectiva. Si iata ca, de unde, de neunde, isi face aparitia in mijlocul drumului, o minunata pata de noroi. "Ah trec peste ea! Levitez!" mi-am zis eu increzatoare in sinea-mi. "Levitezi zici? As!" parca mi-a suras inapoi soarta. Nu stiu cand m-am trezit jumatate infipta in noroi. Pata aceea de noroi era de fapt o bartai groapa, adanca de vreo 40-50 de cm, noroi bun si afanat la suprafata si destul de consistent ceva mai spre baza, suficient cat sa-mi opreasca rotile in el, iar eu sa ma infig, nu stiu cum, lungita, cu toata jumatatea stanga a corpului, fix in groapa noroioasa. Talpi, picioare, trunchi, pana la subrat, stateam toata acolo si ma uitam in juru-mi, nevenindu-mi sa cred ochilor. Bine ca nu s-a itit nimeni in jur sa ma vada.
Skateboardul - Putine interactiuni cu obiectul acesta, poate spre binele meu, nu de alta, dar stiindu-ma cum ma stiu eu, probabil n-ar fi iesit foarte bine unele lucruri.
O singura poveste am sa-ti zic despre relatia mea cu skateboardul. Se facea ca eram destul de mica, undeva pe la mamaie si tataie, pe vremea cand stateau in Bucuresti. Frati-miu avea un skateboard mic si urat si tin minte ca la un moment dat l-am rugat sa mi-l dea si mie sa vad cum functioneaza obiectul acesta interesant. Nu ma mai urcasem pe unul pana atunci, curiozitatea era mare, entuziasmul pana la cer si pasul apasat. Cockteilul a fost suficient, pentru ca nu mi-au trebuit mai mult de cateva miimi de secunda pentru ca obiectul cu pricina sa-mi fuga de sub picioare in directia opusa pasirii mele, fortandu-ma sa ma pravalesc cat eram de lunga fix in cotul drept, pe care si acum ma mir ca nu mi l-am spart in proces.
Statul pe loc - Pentru unii este o activitate recreativa, datatoare de relaxare si momente de neuitat. Pentru mine poate sa fie izvor de accidentare, uneori suficient de grava. In cele mai multe momente sunt implicate gleznele care, nu stiu cum se face, ca se scrantesc singure, stand pe loc, pe teren bun si plat, de cele mai multe ori - parchetul din casa.
Pfiii... daca ar fi sa le iau pe toate la socoteala, probabil ca momentul asta al meu de ras hohotitor nu s-ar mai termina vreodata.. strada, copacii, cablurile de prin casa, Iepurele, mobila, cada, iarba verde si starea mea clasica de impiedicata, toate contribuie la zile de neuitat si momente de pus in rama. Pentru ceilalti :)
Am ramas fara aer, m-am hahait pana la cer si inapoi, ochii mi-au inotat in lacrimi si nu-mi puteam dezlipi ochii de ecran. Mi-am dat seama ca nu sunt singura care pateste astfel de lucruri si pana la urma este o chestie de-a dreptul normala printre femei (si barbati, fara discriminare!) de toate varstele. Dar sa incepem cu inceputul.
Usa! - este tot timpul acolo, in fiecare zi trec prin ea, chit ca e vorba de usa de la camera, usa de la bucatarie, usa de la baie sau usa de la birou. Mereu prezenta, mereu cu aceeasi dimensiune si nici nu se misca de colo-colo atunci cand vreau sa fac pasul sa trec pragul.
Nu-ti pot spune cate intrari ratate am avut. Vin vijelioasa, ma infig in ea cu sete. Cap, ochi, burta - fara mila! Tin la fel de mult la toate partile mele componente. De multe ori lasa urme mai mult sau mai putin verzui pe suprafata corpului.
Dar cea mai apriga lovitura cred ca a fost acum vreo 3-4 ani, cand stateam prin Brancoveanu in chirie. Abia venisem de la cumparaturile sapta-lunare. Bax de apa, conserve, diverse alimente care isi aveau locul in camara de pe balcon, toate grele si in cantitati industriale, cat sa ajunga pentru mai mult timp. Ce mi-am zis eu.. hai sa imi scutesc picioarele de un efort suplimentar si sa ma protapesc cu un picior in casa si unul in balcon si doar sa ma aplec intr-o parte si-n cealalta sa iau din casa si sa pun in balcon cutiile cu pricina. Dar pe principiul ibricului care nu merge de multe ori la apa, nici miscarea mea nu a fost blagoslovita cu noroc. A mers o data, de doua ori, iar a treia oara, cand am ridicat baxul de apa cu 6 sticle de 2l, m-am infipt cu fata cu toata viteza posibila fix in tocul usii. Fix cu fata, pe diagonala asa. Sfredel de durere pana in varful degetelor de la picioare. Mai ca nu am aruncat cu baxul, plina de nervi! Durerea era puternica si ascutita iar eu ma agitam bezmetica prin casa cu mainile cand la gura, cand la nas, cand la ochi, inaltand vorbe de duh la adresa cui stiu eu. Rezultatul a fost colorat. Buza de jos usor sparta in partea dreapta si o vanataie usor vizibila sub ochiul stang.
 |
| Imagine preluata de pe relatably.com |
Bicicleta este un izvor nesecat de durere. Fiecare iesire trebuie sa se finalizeze apoteotic cu o vanataie sau o julitura. Este stiut. Dar si aici se evidentiaza cateva ramase de pomina.
*Primul concurs Geiger la care am participat a fost si primul la care am folosit SPD-urile (clipsurile acelea din pedale de care ma prind cu pantofii). Foarte incantata, toata un zambet, multumita si mandra de mine, am pedalat mult si bine pe dealul cel mai lung care caracterizeaza una din curse. Am depasit cativa concurenti, am trecut peste gropite, peste pietricele si crengi de copac pana la un moment dat, cand, eram in plin avant si voiam sa depasesc un baiat care mergea cuminte pe partea dreapta a cararii si nu stiu ce fac sau cum fac ca ma dezechilibrez si cad gramada, nu pe drum ci langa drum, la baza unor copaci care se aflau acolo din pronia cereasca, special pusi in drum sa nu se pravaleasca Oana de pe carare pana jos la baza muntelui pe care ne aflam. Cum lucrurile nu puteau sta asa pe roze, peste Oana a venit si bicicleta pentru a nu ma lasa singura in aceasta incercare in care, iata, ma aflam. Toate minunate, nu am rupt si nu am lovit (tragic) nimic, singura mea problema era ca nu mai puteam sa ma ridic, pentru ca vezi tu, eu eram pe radacinile de copac, bicicleta deasupra iar picioarele imi erau inca prinse de pedale cumva si orice manevra as fi incercat, probabil ca nu mi-ar fi iesit prea curand. Noroc cu baiatul pe care am vrut sa-l depasesc ca s-a oprit si m-a cules de pe acolo.
*Sau sa nu uitam in alt an, tot la Geiger cand, mai aveam probabil vreo 5 km pana la finalul cursei si mergeam frumos pe carare. Incepusera sa soseasca dintre cei de la cursa lunga, eu imi vedeam de treaba constiincioasa. Cand, nu stiu cum, mi se pune ghidonul invers si iata cum vine Oana cu directie fix peste ghidon, se da oarecum peste cap in aer mai ceva ca Greuceanu si asa loveste de tare degetul mare de la mana dreapta ca nu a mai simtit nimic altceva in jur. Se impaienjenisera ochii de durerea de deget si-l tineam in brate si-l pupam mai ceva ca pe sfintele moaste. Am fost la spital dupa intamplarea vesela, nimic rupt, doar orgoliul ranit ca am cazut in fata baietilor de la cursa lunga :-s
*Sau sa nu uitam minunatia de concurs Neuzer Bike Fest, despre care nu mai stiu nimic, nici macar daca se mai organizeaza. Se facea ca acum vreo cativa ani buni, scapasem de ploaie cu vreo doua-trei zile inainte de cursa. Traseul isi avea drumul si prin paduri si locuri ascunse unde, chiar daca era vara si o mie de grade la soare, totusi la umbra lucrurile nu se zvantau asa repede cum ne doream noi biciclistii. Iata-ma in ziua cursei, la un moment dat, pe la mijlocul traseului, pe o portiune la vale, vin vijelioasa, cu pletele in vant si casca infipta pe urechi, bine de tot la vale. Savuram coborarea, pentru ca venea dupa o urcare relativ lunga si obositoare pentru muschiuletii mei in formare de pe atunci (nu ca acum ar fi straluciti, dar parca e ceva mai bine). Vantul imi falfaia prin plete si mai ca radeam cu gura pana la urechi de fericire pentru intalnirea cu valea aceea. Aveam ceva kilometri bunicei la ora pe portiunea respectiva. Si iata ca, de unde, de neunde, isi face aparitia in mijlocul drumului, o minunata pata de noroi. "Ah trec peste ea! Levitez!" mi-am zis eu increzatoare in sinea-mi. "Levitezi zici? As!" parca mi-a suras inapoi soarta. Nu stiu cand m-am trezit jumatate infipta in noroi. Pata aceea de noroi era de fapt o bartai groapa, adanca de vreo 40-50 de cm, noroi bun si afanat la suprafata si destul de consistent ceva mai spre baza, suficient cat sa-mi opreasca rotile in el, iar eu sa ma infig, nu stiu cum, lungita, cu toata jumatatea stanga a corpului, fix in groapa noroioasa. Talpi, picioare, trunchi, pana la subrat, stateam toata acolo si ma uitam in juru-mi, nevenindu-mi sa cred ochilor. Bine ca nu s-a itit nimeni in jur sa ma vada.
Skateboardul - Putine interactiuni cu obiectul acesta, poate spre binele meu, nu de alta, dar stiindu-ma cum ma stiu eu, probabil n-ar fi iesit foarte bine unele lucruri.
O singura poveste am sa-ti zic despre relatia mea cu skateboardul. Se facea ca eram destul de mica, undeva pe la mamaie si tataie, pe vremea cand stateau in Bucuresti. Frati-miu avea un skateboard mic si urat si tin minte ca la un moment dat l-am rugat sa mi-l dea si mie sa vad cum functioneaza obiectul acesta interesant. Nu ma mai urcasem pe unul pana atunci, curiozitatea era mare, entuziasmul pana la cer si pasul apasat. Cockteilul a fost suficient, pentru ca nu mi-au trebuit mai mult de cateva miimi de secunda pentru ca obiectul cu pricina sa-mi fuga de sub picioare in directia opusa pasirii mele, fortandu-ma sa ma pravalesc cat eram de lunga fix in cotul drept, pe care si acum ma mir ca nu mi l-am spart in proces.
Statul pe loc - Pentru unii este o activitate recreativa, datatoare de relaxare si momente de neuitat. Pentru mine poate sa fie izvor de accidentare, uneori suficient de grava. In cele mai multe momente sunt implicate gleznele care, nu stiu cum se face, ca se scrantesc singure, stand pe loc, pe teren bun si plat, de cele mai multe ori - parchetul din casa.
 |
| Imagine preluata de la altii. Probabil 9GAG :) |
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Atentie! Ma dau cu parerea: