Tura 18 - Diham

Știi zilele alea calde de vară când timpul nu are răbdare? Când vrei să faci o grămadă de lucruri și să pleci într-o mulțime de locuri, încotro vezi cu ochii, cu o mână de prieteni și zece lei în buzunar. Îți zic de zilele alea cu vreme frumoasă, când mergi spre locuri în care nu ai mai fost și pe care le-ai așteptat cu nerăbdare, de momentele în care nu-ți pasă că nu ai conexiune la internet și nici că nu ai televizor și de clipele în care te bucuri că aproape ai căzut de pe bicicletă și ai prins momentul pe cameră, să poți să te lauzi prietenilor cu aventurile tale pe tărâmuri accidentate :)
Așa a fost weekendul ce tocmai a trecut, care m-a găsit, ca de obicei, lelea, departe de casa și de dl. Iepure, pe la cabana Diham, ca să pun degetul pe hartă.
A fost greu cu trezitul de dimineață, foarte, foarte greu. După 2 ore și jumătate de somn, când a sunat ceasul (a.k.a. telefon teribil și enervător) am zis că nu-i adevărat. Prima reacție a fost să-l iau și să-l arunc pe geam, departe de mine cu soneria infernala!. (am o melodie groaznica, cred ca de-aia ma trezesc eu asa repede..)

Și nu am fost singura cu probleme legate de bulbucatul ochilor de dimineață.. Dar să nu arătăm cu degetul :)
Aveam rucsacul pregătit de cu seară (măcar atât), m-am echipat repede și am zbughit-o pe ușă afară, repede repede să prind trenul, că nu mă așteaptă. Surprinzător, am ajuns foarte bine în Gara de Nord (după ce am tăiat despletită, cu bicicleta, mai bine de jumătate din București) și ne-am întâlnit toți patru (eu, Claudiu, Alex si Florin pentru cititorii care nu dețin forțe paranormale care să le permită ghicitul in stele) la locul clasic, din fața tabelei de plecări-sosiri. Bine, Claudiu a ajuns când tocmai ne vâram cu forța și cu avânt muncitoresc bicicletele în tren. La fix, mai ales că la el erau și biletele noastre :)
Spre deosebire de tura Buzău-Brașov, când am avut parte de o aglomerație de nedescris, oameni, biciclete și bagaje, toate claie peste grămadă, îndesate și supraîndesate într-un spațiu mic și înghesuit, de data asta trenul a fost plin, dar am mai putut respira din când în când și chiar am avut cum să ne mutăm dintr-o parte în alta a vagonului, să ne dezmorțim oasele de drum lung.

Și iată-ne ajunși în Predeal, vreme perfectă, soarele rotund pe cer și poza clasică înainte de plecare, în gară.
Traseul a fost foarte scurt, dar cu sare și piper. Puțină diferență de nivel, pietriș cât cuprinde și fiecare dintre noi cu câte o problemă care-l împiedica, mai mult sau mai puțin, să urce. Picioare, furcă sau cauciucurile necorespunzătoare (foarte subțiri și tocite! BATAIE!!) s-au numarat printre principalele cauze :)) Dar ne-a oprit pe noi asta? Aș!
Am pedalat cu spor și am făcut regrupări în vârf de deal, nu de alta, dar a fost o tură de relaxare, iar pozele trebuiau să curgă valuri! Ceea ce au și făcut :)
Am fost paparazzi alături de Claudiu și i-am pozat pe Florin și pe Alex de să le meargă fulgii.
Și iată că am avut un deal bunuț și potrivit pentru push bike aici..
...un zâmbet larg dincoace..
...și am ajuns pe negândite la destinație, la Cabana Diham, unde aveam să stăm peste noapte, pentru relaxarea nervilor și a oaselor obosite de drumul cel "lung".
N-am mai fost până acum la cabana Diham, sau daca am fost, nu-mi mai aduc aminte. Am fost plăcut surprinsă de acest loc. Locul era plin ochi, bicicliști, muntomani, motocicliști, un cârd mare de copii care erau la finalul unei frumoase excursii de 1 lună, sportivi și personalul cabanei, toți grămadă, un zumzăit continuu.
și hop și noi cu zâmbete :)
și culori frumoase!
Ne-am relaxat și am trăncănit până noaptea care, surprinzător, nu ne-a prins cântând, dar nu pot băga mâna în foc că n-am fi făcut asta la un moment dat. Nu de alta, dar era musai să respectăm măcar o parte din regulile cabanei.

A doua zi de dimineață, ne-am ținut ședința tehnică pe terasă. Ceaiurile cu rom au curs fără întrerupere și mai mai că aș fi putut jura că acele căni se umpleau singure. Ne-am bucurat de vremea răcoroasă..
..și de peisajul grozav. Atmosfera a fost mai limpede față de ziua precedentă și am putut vedea clar vârful Bucșoiul Mare (2492m)
Șiiiii am început pregătirile pentru drumul înapoi. Aveam să coborâm pe același traseu până în Predeal și să mergem mai departe spre București, pe traseul Azuga, Bușteni, Sinaia, Posada și ultima stație Comarnic, unde ne îmbarcam în tren.
Și în dulcele stil în care ne-am obișnuit, am început bine, cu o pană potrivită la Claudiu, grație #piazarea, reglată rapid și fără griji, cu un zambet frumos pe buze.
Apoi ne-a vizitat o lăcusta.. I dont do bugs..
Și mai apoi ne-am hotarat să ne luăm tălpășița, nu de alta, dar începea să ni se facă foame, iar planul rămăsese să ne delectăm cu o ciorbă gustoasă de fasole în pâine, la restaurant Hanul Ancuței din Bușteni. Băluță!
Poză cu cabana înainte de toate!
A zis cineva ciorbă?
Parcă am prins aripi la gândul că fi-va de mâncare bună și îndestulătoare acolo înapoi în civilizație, drept pentru care am început coborârea. Nu-ți spun câte cuvinte de adorație mi-am autoadresat, ca urmare a faptului că nu am schimbat cauciucurile cu o noapte înainte. După ce au depășit 100, am încetat să le mai număr (pe ele, cuvintele..). Au devenit o statistică. În statistica asta, în peste 95% din cazuri m-am "autopupat" pentru lenea din ziua precedentă. Restul, înjuram pietre.
:|
A fost teribil!
Roata din spate derapa la orice bolovanel, la orice zonă cu pietriș mai îndestulător. Am coborât toată distanța cu un morcov acolo unde nu bate niciodata soarele..
Da, dar uite ce peisaje!
și o bucățică de zâmbet ofuscat și chinuit de cauciucurile buclucașe!
:) laitmotivul turelor noastre - zâmbetul! mai mult sau mai puțin crispat de soare sau de alte chestiuni nesemnificative :))
Nu după mult timp am ajuns la șosea, iar de aici totul e istorie, pentru că drumul a curs întins până în Bușteni unde ne-am oprit la ciorba sănătoasă pe care am proslăvit-o anterior mai mult decât suficient și apoi mai departe până în Comarnic. Ne-am regrupat și am plecat împreună.
Am ajuns în Comarnic mai devreme față de ora preconizată, astfel încât am avut timp să savurăm și o bere la birtul local. Cine prinsese apoi energie? :)
Stai fără grijă, mi-a trecut pe tren. Am ajuns inapoi in Bucuresti fără întârzieri sau incidente ciudate pe drum.

La ora asta, sunt ușor melancolică, cu ochii pe trei sferturi închiși și abia nimeresc butoanele. Și abia aștept următoarea tură!!
Pot spune că-mi doresc ca săptămâna să aibă 7 zile, dintre care numai 2 să fie lucrătoare și restul weekend.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Prima de 150 din an!