Tura 14 - Bucuresti - Giurgiu - Ruse si retur


O zi frumoasă de weekend ăst 11 iulie care tocmai a trecut şi o plimbare către un loc pe unde nu mi-au mai călcat roţile - Ruse, la vecinii bulgari, pe un drum lung şi bun de 153km. 
*
Am plecat cu Claudiu în jur de 10 şi ceva din Bucureşti. De ce să ne grăbim? Ziua e lungă, vremea frumoasă şi soarele sus pe cer. Urma să mergem constant până în Ruse, fără opriri foarte multe, doar de băut apă şi făcut o poză, două. Evident că opririle nu foarte multe s-au tot făcut vreo câteva şi de dimensiuni considerabile. Cum adică să treci ca vântul şi ca gândul pe lângă frumosul câmp plin ochi cu floarea soarelui? Trebuie să faci poză cu floarea soarelui!
Floarea soarelui râzând la soare...
..şi tu râzând la floarea soarelui!. Makes perfectly sense!
Şi dacă tot ne-am oprit la pozat, am putut să îi observăm şi pe cei 20 şi ceva de ciclişti care veneau dinspre Giurgiu din tură. Asta aşa, referitor la vorba aia cu cine se scoală de dimineaţă. Goneau micuţii, grămadă sau înşiraţi pe laterala drumului, scoteau untul unii din alţii. :)
Asta vorbind de prima pauză. A doua pauză a fost mai scurtă, cu vreo 15-20km înainte de Giurgiu, nu de alta, dar mă chinuia puţin setea şi poate si câte un cârcel/doi.
Am crezut că o sa fie mai greu drumul pe şosea până în Giurgiu-Ruse. Nu ştiu de ce dar mă aşteptam la un trafic intens, şoferi nu foarte prietenoşi, şosea bombardată... ma rog, toate lucrurile rele pe care le poate întâlni un ciclist. Realitatea a fost cu totul altfel. Da, şoseaua este destul de circulată, dar nu ATÂÂÂTT de circulată.. Şi în plus, ai spaţiu suficient cât să poţi merge pe bicicletă pe laterala drumului, unul in spatele celuilalt. Şi da sunt şi camioane o gârlă, care tranzitează zona. Şi unii şoferi sunt mai de treabă, de te ocolesc pe banda cealaltă astfel încât să nu te "tragă" atunci când trec pe lângă tine, alţii, mai bovini din fire, care trec fix la 30-40 cm de tine, de te dezechilibrează sau te sperie, ceva clasic oricum, tipuri de şoferi cum se găsesc şi pe meleaguri bucureştene. Iar asfaltul e chiar bun. Mai puţin în vreo 2-3 zone unde era de-a dreptul ciuruit, dar în rest - foarte, foarte bun. Aşa că am mers întins, cu puţine opriri şi alea pentru hidratare şi făcut poze :D Şi am făcut la poze o mie!
Am ajuns destul de repede în zona vămii, unde ne aştepta o aglomeraţie de nedescris.. Pe podul Giurgiu-Ruse se lucrează intens pe un sens de mers, asta înseamnă că tot traficul se desfăşoară pe o singură bandă, intermitent, când unii, când alţii, să nu se supere nimeni. Noroc cu bicicletele cu ghidon îngust, suficient cât să te poţi strecura abil printre maşini şi utilaje, fără să fie nevoie să aştepţi molcom să se urnească din loc coloana.
:)) Poza asta a fost făcută în timp ce încercam să fac un transfer de aparat pentru obţinerea unor instantanee distractive şi cu propria persoană, doar nu în fiecare zi mă găsesc umblând pe aici.. Încercam este cuvântul cheie, întrucât echilibristica pe cursieră nu mi ţine încă partea.
Tadaaa! Am reuşit.
Dar n-a fost de ajuns! Am facut şi un selfie zâmbitor şi în mijlocul podului. Ah, nu cred ca am menţionat un aspect.. m-am bronzat pe frunte cu urme de la cască :| zici că am coarne. :| wtf!
Dar să revenim la drum..  dacă nu erau găuri şi denivelari crunte în asfalt, atunci era aşa ceva, schele până sus la structura metalică şi locuri cât de cât izolate (prin diferite mijloace), în care se lucra intens. Cel puţin când am trecut eu, se cam lucra :) nu ştiu de restul timpului.
Nu doar pe pod, ci şi pe Dunare era o zumzăială continua.. numeroase bărci cu motor, bărci normale, barje, vapoare şi o grămadă de alte variaţiuni pe aceeaşi temă, străbăteau apele tulburi.
Am trecut de câteva ori cu maşina la bulgari şi de fiecare dată mă gândeam cât de tare ar fi dacă aş putea să mă opresc măcar pentru vreo două minute să pot să stau şi să privesc în dreapta şi-n stânga, să mă zgâiesc la câte un vapor, barjă sau bărcuţă cu motor care se plimbă pe Dunăre sau să fac niscaiva poze..
Close-up cu bărcuţa.
și cu barja.

De data asta mi-a reuşit pasenţa, prin urmare am făcut o şedinţă foto în adevăratul sens al cuvântului şi am căscat ochii cât am putut de bine, cu grijă şi distanţă faţă de balustradă, întrucât îmi e cam frică de înălţimi. În rest totul bun.
Evident că am avut şi o ultimă oprire la semnul cu Bulgaria pentru că na! poză :)
Şi iată-ne pe tărâm bulgăresc. Îmi place scrierea lor :) şi tot drumul până în Ruse şi chiar şi în Ruse când ajunsesem şi stăteam la hidratare, m-am chinuit să descifrez ce scrie mai peste tot: în meniuri, numele diverselor magazine, afişe, etc etc. Pe unele am reuşit a le desluşi, pe altele însă nu, pentru că timpul a făcut să se piardă anumite litere din minţile mele :)
Ce părere mi-a făcut Ruse? Una bună. Ca orice loc nou pe care abia îl zăresc pentru prima dată, e plăcerea aia a descoperirii. aaa uite ce clădire frumoasă, aa uite ce detaliu arhitectonic, uite ce alee, uite ce copac, uite ce terasă cu multe biciclete care mai de care mai colorată şi mai bine aranjată :D
Ne-am strecurat pe străduţe cu sens unic şi am stat cuminţi la semafor, pentru că regulile de circulaţie se respectă de fiecare dată, oriunde te-ai afla şi ne-am găsit, iată, în Piaţa Libertăţii, trecând vitezomani pe lângă cele câteva puncte de atracţie locale.
Stai fără grijă că am revenit să le şi pozăm dupa ce am terminat de mâncat/hidratat.
Cum se putea pierde un astfel de prilej..
Selfie din piaţa Libertăţii, cu 10m înainte de punctul de oprire.
Terasa!
Iată-ne în sfârşit instalaţi şi bine poziţionaţi la terasă. Loc bun şi aproape pentru biciclete, masă liberă, umbră. Să vină hidratarea! Şi dacă tot eşti în Bulgaria, musai trebuie să guşti din delicatesele locale, nu?
Kamenitza e una din ele (pentru mine toate berile sunt la fel, FIX la fel, le deosebesc prin gradul de amăreală, unele sunt mai amare, altele mai puţin amare şi mai există categoria celor care sunt mai mult sau mai puţin colorate. Atât.)
Avem lichid miraculos? Avem. Deja altfel vezi lucrurile şi parcă începi să-ţi dai seama că şi foamea s-a instalat tiptil şi-ţi dă ghiont.
Ne-am uitat încântaţi la meniul în bulgară şi-n română, ne-am ales felul preferat dupa îndelungi tratative, când să dam comanda.. vine fatala, ştiţi.. că nu merge bucătăria (deja vu cu Ana de la Stadio :)))) nu cred!!! :)))..), că avem o problema cu curentul şi că deocamdată se pot comanda doar salate. Hmmm.. Cum doar salate când stomacul ţipă după ceva mai consistent... gen.. nu ştiu.. carne? Ne-am mai uitat în meniu, ne-am perpelit.. Hai cu salata! Foamea-i mare!
În primă instanţă, nu mi-a ajuns nici pe-o masea. :)) Apoi, dupa ce a mai trecut puţin timpul, parcă parcă am revenit la sentimente mai bune şi foamea s-a ostoit de la sine. A trecut o ora şi ceva până când ne-am dat seama că bucătăria nu se va deschide foarte curând, aşa că ne-am orientat spre alte zone mai prietenoase.
Ne-am oprit în Piaţa Libertăţii pentru o altă sesiune nenumărată de poze. Monumentul Libertăţii (sau Паметник на свободата pentru cei care mai ştiu o boabă, două în această limbă), lângă care mă aflam, a fost construit de către sculptorul Arnoldo Zocchi pe la începutul secolului XX. Statuia întruchipează o femeie cu o sabie în mâna stângă şi arată cu dreapta locul din care au venit eliberatorii. Întreaga construcţie este străjuită de doi lei de bronz, care ţin lanţuri de fier în gură. Unul din lei rupe lanţul de fier, iar celălalt apără scutul libertăţii. Dar poţi să citeşti mai multe despre monument aici.
Tot în Piaţa Libertăţii, fântâna arteziană m-a fericit cu prezenta ei.. în momentul ăla, soarele era atât de fierbinte, că-mi doream să ţopăi în apă şi să nu-mi mai pese. M-am săturat însă cu o poză.
O poză aici, o poză dincolo şi iată că am ajuns la cea de-a doua terasă, unde aveam să ne îndestulăm cu alte bunătăţi. A fost astfel degustată şi Zagorka pentru hidratare şi notată în check list. A mers grozav alături de o îngheţată cu fructe, cât mine de mare :D şi o furculiţă întinsă într-o bucată de carne cu sos super dulce. Mâncarea fuse mâncare, vorba vorbă, vine omul, stă dar mai şi pleacă. Şi iată că dupa vreo 3 sau 4 ore câte am stat pe aici şi care au trecut pe nesimţite, ne-am gândit că e momentul (greu, trist şi crud) să ne urnim spre casă.
Pe drumul de întoarcere, ne-am oprit şi la Panteonul Eroilor Reînvierii Naţiunii. Clădirea este monument naţional şi osuar, ridicată în 1977, pe locul unei foste biserici. Dacă vrei să-l vizitezi, monumentul se află poziţionat în parcul Renaşterii. Vezi aici ceva mai multe detalii.
Eu şi bicicletuţa ne-am fotografiat cu monumentul.
Să nu se simta singur
Plus ca e şi fotogenic. Ne-am scos unul pe celalalt în evidenţă.
Nu am stat foarte mult timp aici. Sesiunea foto a durat mai puţin de 15 minute.... cred. Asta cu tot cu cocoţatul până acolo.
..şi cu coborârea lină pe offroad, cu inima strânsă şi cu o singură dorinţă arzătoare - de a nu face pană.
Cred ca ai observat că întotdeauna drumul de întoarcere este mult mai scurt. Chiar daca e aceeaşi distanţă pe care o parcurgi, poate chiar în acelaşi timp, dar modul în care percepi trecerea timpului este  accelerata. Am ajuns foarte repede la graniţă, apoi pe pod, unde evident că m-am oprit, să mai fac şi poza de intrare în ţară şi duşi am fost mai departe.
Dacă toate mi s-au părut aproape minunate la dus, ei bine la întors, pe bucata Giurgiu - București (cu burta plină şi lenea în picioare, cu pielea care mă ustura din cauza soarelui de-mi venea să mă ascund, dar nu aveam unde) toate erau molcome. Mai câte un sprint din când în când pentru trezire, câte o coborâre sau o urcare, dar raruţe, parcă toate complotau pentru crearea unei atmosfere leneşe..
And then pană happend! Şi nu, nu la mine, cum ai fi putut crede :) ci la Claudiu. #piazarea
Ne-am oprit în prima zonă cu umbră pe care am găsit-o. Şi dacă tot e rost de oprit şi de pierdut ceva timp, am zis să mă şi uit de jur împrejur să văd unde am ajuns. La prima vedere, un fost popas dezafectat...
...cu flori multe şi colorate peste tot.
Vegetaţia era destul de dezvoltată, semn că mână omenească nu se mai atinsese de ea de ceva timp. Am făcut câţiva paşi spre zona unde se întrezărea o construcţie şi parcă o intrare sau un drum, ceva. Nu-ţi pot spune ce sentiment de "IatăCumMăAfluÎntr-unFilmDeGroază" am avut! Din poze nu prea îţi dai seama..
Dar daca erai acolo.... :) Să-ţi zic! Vegetaţia "luxuriantă"cotropise aproape tot spaţiul verde şi se revărsa uşor în exterior, pe aleile betonate. Era o zi fierbinte şi chiar dacă soarele se îndrepta spre apus, tot bătea puternic, cât să turtească orice viețuitoare care îi stătea în cale. Am făcut câţiva paşi spre zona în care părea să fie o alee de acces. Plantele agăţătoare mai că acoperiseră semnul de restaurant, scris cu litere metalice, ruginite. Nu se auzea nimic. Nimic în afară de vântul care mai adia din când în când şi un sunet de alarmă veche, gata să moară, lasată parcă de demult în funcţiune.
Era o mașină parcată în dreptul aleii de acces spre ce părea să fie restaurantul și cu o ușa deschisă, dată de perete, o alta întredeschisă, balamuc înăuntru. Și nicăieri nici țipenie de om. Mi-am dat seama că de la mașină se auzea alarma.
Și totuși unde sunt oamenii? Și de ce să lași totul așa, de parca abia ai plecat și nu te mai întorci vreodată?
Creepy!
Meanwhile, în timp ce eu îmi puneam întrebări existențiale și îmi băgam nasul probabil pe unde nu-mi fierbea oala, pana (motivul pentru care ne oprisem aici) era în lucru, cu (mă gândesc :)) ) bombanelile de rigoare.
Adevarul e ca îți ia ceva mai mult să faci o pană la cursieră, față de MTB.
Între timp, am mai explorat puțin zona și l-am găsit pe dânsul, cu nasul acela uriaș și pufos nevoie mare, numai bun de zmotocit :)
M-am gandit la dl. Iepure..
Nu am stat prin zonă mai mult decât trebuia, nu de alta dar seara bătea iute la ușa și drumul spre casă era încă lung. Partea mai urâtă era că trebuia să mai facem o oprire musai pentru alimentarea cu apă. Ce vrei - zi călduroasă, soare rotund și sus pe cer, efort susținut pe o durată bună de timp - toate au contribuit la setilă.
Primul birt ieșit în cale ne-a fost și popas, cu tot cu multele lui cuiburi de rândunică, cu un nas de rândunică ce se ițește dintr-unul din ele..
.. și un câine puturos, leneș nevoie mare, care caută un pic de atenție și mângâiere.
Si iată-ne la multe ore de când am plecat de acasă cum am prins un apus frumos, pe cer senin fără umbră de nor cât vezi cu ochii.
Bucureștiul era încă departe, dar ne-am rupt un minut din timpul prețios și am făcut câteva poze. Nu că nu aș mai fi văzut soare ducându-se la culcare, doar că din când în când îmi place să-mi păstrez amintiri din turele frumoase pe care le fac. Că eu tind să îmi fac și să păstrez un pic mai multe amintiri decât ar trebui :)) ei bine asta este altă mâncare de pește. :))

Comentarii

  1. Cam penibil, suntem atatia care facem de 7-8-10 acest traseu de 2 bani si altii il iau ca pe nu stiu ce realizare a vietii ! GROW UP, lady !!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Wow. Pai felicitari atunci :) Iti propun sa te lasi de traseul de 2 bani si sa te apuci de avioane, poate o sa-ti imbunatateasca buna dispozitie si atitudinea fata de cei care nu au avut cand/cum sa faca aceste drumuri de 7-8-10 ori/ani sau ce ai vrut sa zici tu acolo. :)

      Ștergere
  2. "Domnule" (a se observa ghilimelele de rigoare) huhuruz77, daca sinapsele dumitale nu sunt capabile sa faca diferenta intre o simpla relatare a unei ture de relaxare si lauda (realizarea vietii) de a fi facut aceasta tura, atunci ne pare rau pentru dumneavoastra si va dorim multe "succesuri" in continuare.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Impresii:

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Prima de 150 din an!