Tura 11 - Pitesti - Curtea de Arges - Balea, Transfagarasanul pe bicicleta

Şi iată că următoarea tură bate la uşă, iar eu nu v-am povestit aventurile de acum două weekenduri, când m-am rostogolit pe două roţi pe ruta Piteşti - Curtea de Argeş - Transfăgărăşan - Bâlea.
Ne-am găsit gata de drum eu, Claudiu şi Florin, toţi trei proaspat bulbucaţi de dimineaţă, când abia se crăpase de ziuă. Punctul de întâlnire - la tabela de sosiri/plecări din Gara de Nord. Ne-am strâns repede, repede, semn că ne şade bine cu drumul, am identificat locurile în tren şi ne-am poziţionat strategic lângă uşă. Evident că trenul NU era dotat cu spaţiu pentru biciclete, aşa că am stat într-o zonă cu scaune rabatabile, dedicată în special carucioarelor şi bagajelor voluminoase. Dar! de ce să ne plângem... Trenul era goluţ, loc în el cât cuprinde, iar prezenţa noastră acolo nu încurca pe nimeni, ba mai anima un pic atmosfera.
stăteau confortabil, bine sprijinite şi gata să o ia la vale la o eventuală frână bruscă a trenului..
Cât de brusc poate frâna un tren acum...
Fiecare călatorie cu trenul este o minunăţie pentru mine. Nu se ostoiesc apariţiile inedite, precum un nene ceva mai în vârstă care stătea în faţa noastră, cu un troler gigantic lângă el, cu revista şi cafeaua de dimineaţă, servită în ceşcuţă de ceramică. Tabietul e tabiet şi trebuie respectat :)
Am ajuns destul de repede în Piteşti şi după ce ne-am adunat puţin pe peron dupa amorţeala şi somnul din tren, ne-am pregătit de drum. Ne-a abordat şi şeful de gară, ne-a descusut de unde venim şi încotro ne ducem, cât o sa mergem cu bicicleta, câte ore facem, foarte de treabă şi vorbea pe un ton admirativ şi parcă puţin nostalgic. Privea cu puţin jind şi părea că îşi doreşte să lase totul în momentul ăla şi să vină şi el cu noi în excursie.
:)
Şi-am plecat!
primul selfie - în Piteşti, pregătirea de drum.
Ca la orice drum lung care se respectă, iată cum primele probleme au început să prindă contur şi să se arate la ieşirea din Piteşti, în drumul spre Curtea de Argeş. Ba o roată înfrânată, ba un drum dezastruos, ba un câine bezmetic ieşind în alergare dintr-o curte neîngrădită. Şi uite aşa nu te plictiseşti niciodată pe şoselele patriei, ba mai mult, faci muşchi serioşi la picioare, cel puţin eu, pentru că atunci când văd un câine lătrător alergând voios spre mine, devin cea mai bună prietenă a sprintului şi o dau naibii de ordine la ţinut trena şi mă duc tare în faţă, cu vânt din pupa, până scap de căţel. Astfel, drumul de vreo 40 km a fost relativ condimentat, presarat cu câteva claxoane, niscaiva vorbe de duh aruncate din maşini, câine nebun, asfalt cam ciuruit şi un pui de trafic ceva mai intens la ieşirea din Piteşti.
reglaje
Nu a trecut mult şi am ajuns în Curtea de Argeş, unde am făcut prima oprire, pentru hidratare şi alimentare intensivă. Nu apucasem să mănânc de dimineaţă, pentru ca am plecat pe fugă, drept urmare stocmacul meu urla ca din gură de şarpe să îi servesc niscaiva nutrienţi. Asta dacă vreau să ne mai înţelegem bine.
Ne-am oprit astfel la Restaurantul Domnesc, fix lângă Biserica Domnească. Nu s-a gasit loc mai potrivit -  afară, cald, soare, loc pentru biciclete şi mâncare bună.
Şi să nu uităm hidratarea. O picătură de Grolsch, un ceai negru cu lapte şi miere şi apă plată. Dacă n-am păţit nimic de la bere cu cireşe (din tura Braşov - Buzău), nu o să mă omoare berea cu ceai şi lapte. Stomac de struţ!
Ne-am pus relativ repede în mişcare. Mă rog, cât de repede te poţi pune în mişcare după ce te-ai îndopat cu bunătăţi şi am plecat molcomi spre Transfăgărăşan.
Drum întins, asfalt bunicel, traficul nu foarte intens.
Îmi place ca la turele la care particip, dacă sunt pe distanţe lungi, să mă opresc din loc în loc, să mă bucur puţin de ceea ce văd. Îmi place mult să fac poze şi să fac colecţie de experienţe. Ţi-am mai zis eu, material pentru zile ploioase.
Am facut un popas, două, până să înceapă urcarea efectivă. Timp aveam berechet, vremea era frumoasă, nu ne grăbea nimeni şi nici nu năvăleau tătarii. Aşa că ne-am oprit în primul cireşo-vişin pe care l-am întâlnit în cale şi l-am ciufulit bine. Eh, vorba vine. Eu efectiv nu m-am atins de minunatul copac, dar Claudiu şi Florin l-au burzuluit bine, sub privirile îngăduitoare şi uşor sfredelitoare ale proprietarilor care se aflau în grădină. Şi se uitau la noi. Fix la noi. Şi la copac. Nu cred că ne priveau cu drag. Iar noi ne îndopam cu vişine. (iar imi aduc aminte bancul cu vişine :)))))... )
Iar după o masă sănătoasă, e bine să stai niţel să te relaxezi, să-ţi întinzi spatele and just be!
Iar apoi, p-aci ţi-e drumul!
Chiar am fost norocoşi sâmbătă, pe 27 iunie, când am făcut traseul ăsta. Vremea a fost perfectă. Nici nu prea ne-a toropit soarele, nici nu ne-a plouat, dar nici prea frig n-a fost, vremea potrivită pentru tras şi urcat la deal, cu sacu-n spate.
Urcările au început pe nesimţite, cu câte un partener de urcuş neaşteptat...
....mers întins...oarecum :)) şi peisaje grozave peste tot..
...câte un tunel pe ici, pe colo...
...şedinţe foto în mişcare..
..şi opriri dese pentru căscat gura şi făcut poze. Multe. Peste tot. Şi arătat cu degetul în cutare sau cutare loc. Şi descoperiri.
M-am jucat şi cu close-up-ul...
..şi cu panorama.
Şi nu am uitat de sfântul selfie, care te salvează din situaţia de a nu avea nici măcar o poză din tura pe bicicletă. Eu am poze! Multe. Selfie este bun! :)
Mai că pot spune că ne-am oprit din 3 în 3 km. Nu îmi pare rău, pentru că peste tot am văzut lucruri minunate, iar mie îmi place să stau să mă uit, să contemplu. :) Este relaxant.
Iar pentru că Gertrude m-a dus voioasă la deal, i-am făcut şi ei un portret. Mă gândesc să-i fac o pagină de facebook :)) şi un fanclub.
Mai că nu am lăsat piatră care să nu fie fotografiată, aşa că nu m-am abţinut când a venit vorba şi de ultimul tunel înainte de barajul de la Vidraru.
Şi aici, minunăţenie! Lacul Vidraru, barajul, cerul învolburat, puzderie de oameni în toate direcţiile, autocare, maşini, motoare şi noi, trei iezi cucuieţi, fericiţi că au mai ajuns la un popas de căscat ochii şi gura după hidratare.
Iar cum două roţi la două roţi trag, cei cu motoarele au mai aruncat câte un ochi, mai mult invidios, către noi ăştia mânaţi doar de forţa proprie. Au mai studiat din biciclete şi şi-au declarat admiraţia.
Până şi gângania asta a venit să ne întrebe de sănătate.
Şiiii am dat startul la zâmbete. Dar ce vorbesc? Zâmbetele erau pornite de mult, cam de când am bulbucat ochii mari şi rotunzi dimineaţa, fericită că îmi iau picioarele şi roţile la spinare. Şi cum un zâmbet nu vine niciodată singur..
Am petrecut o bună bucată de timp aici, clătindu-ne ochii cu priveliştea, făcându-ne unii altora poze şi imortalizând barajul din diferite perspective.
În jos..
Pe laterală..
Câş într-o parte..
Am facut şi un selfie (again...sweet Mother of God!) şi am prins în poză din nou (dacă mai era cazul) zâmbetul larg până la urechi. Să nu care cumva să uit cât de mult mi-a plăcut pe aici.
Ne-am bucurat de peisaj şi de binevenita pauză de relaxare şi hidratare. Nu de alta, dar urma să dăm piept cu urcarea până la Bâlea. Şi aveam ceva distanţă semnificativă de parcurs.
Iar dacă pentru un moment sau două am crezut că nu vom scăpa de ploaie, temerile s-au spulberat în curând şi un soare generos a început să ne alerge pe şosele.
Şi chiar dacă au început urcările, sesiunile foto nu au avut oprire. Un munte, un vârf de copac, norii, pe noi, am pozat tot ce-am prins în cale.
Acum, drept să-ţi spun, când am plecat la drum, am plecat cu un rucsac de dimensiune medie în spate, care şi-a cam spus cuvântul la un moment dat, chiar dacă nu cred că depăşea 4-5kg. Nu pot să-ţi zic cât de mult mă durea spatele. Îmi venea să arunc rucsacul cu tot ce se găsea în el şi să mă duc tare încotro vedeam cu ochii. Dar cum nevoia te învaţă, iată că şi durerea te învaţă. Când spatele a devenit de-a dreptul insuportabil, ne-am oprit şi am făcut cu toţii o frumoasă pauză de relaxare, întinşi cât eram de lungi pe caldarâmul cu adevărat fierbinte, în bătaia razelor şi sub cerul liber. Să tot fi stat vreo 15-20 de minute pe aici.
Care mai de care mai împrăştiaţi pe unde găsisem noi loc mai potrivit. Unii pe asfalt, alţii pe moale în iarbă. Şi bine a prins.
Am avut chiar şi timp să mă hlizesc la soare. Cum să-l las nehlizit. Plus că mă amuzam teribil şi chiar mă întrebam când o să opreasca prima maşină să vadă ce au păţit cei care stau întinşi acolo aşa, fără vreun motiv evident. Mare mi-a fost mirarea când nu a oprit nimeni. Mă aşteptam sincer să oprească măcar unul, să ne întrebe de sănătate şi să ne ureze drum bun mai departe când o să ne audă motivele înşirării noastre pe unde am apucat, dar nope. Nimic.
În schimb, trebuie să recunosc că eu am stat super bine minutele alea cât am stat întinsă, cu rucsacul sub cap, cu ochelarii de soare la ochi şi mânecile trase. În linişte. Uitându-mă la cer :)
Ei şi apoi s-a dezlănţuit iadul. Dă-i urcare sănătoasă spre Bâlea, de-ţi venea să o dai naibii de treabă.
Dar chiar dacă drumul era destul de greu, rucsacul făcea spatele să urle din toţi rărunchii şi frigul se lăsase uşor, ei bine experienţa în sine a fost grozavă. Aşteptam cu nerăbdare fiecare curbă să văd ce-mi aduce nou faţă de ceea ce fusese înainte. Am mai fost pe Transfăgărăşan, dar în tura asta l-am urcat pentru prima dată pe bicicletă.
Nu am ajuns până la Bâlea sus în seara respectivă. Ne-am oprit pe la borna cu numărul 5. Era deja întuneric bezna, vântul bătea în rafale puternice, iar unul din noi nu mai putea urca în şa.

Aventura s-a terminat frumos. Hitchhiking! A fost pentru prima dată ever când am facut autostopul :)) EVER!! Dar ce poveste! :))
Vroiam să oprim o maşină şi să-i rugăm pe respectivii să îl ducă până sus pe cel care nu mai putea urca. Evident că nu s-a oprit cineva din prima. Într-un final (nu foarte îndepărtat) a oprit o maşină. Culmea, nişte străini şi este destul de bine cunoscut faptul că străinii nu prea opresc. Umblă vorba cum că sunt "avertizaţi" în acest sens de o grămadă de site-uri cu sfaturi de călătorie, să nu oprească, să nu ia oameni străini în maşină, din pricina hoţilor, etc etc. În sfârşit. Au oprit şi ce să vezi! Era o dubă. Vorbim cu respectivii, mai vorbim între noi, păi dacă tot e dubă, hai toţi până sus. Dă-i şi fă mişcări de trupe şi mută bagajele oamenilor pe bancheta din spate, demontează bicicletele, îndeasă bicicletele, îndeasă bagajele, îndeasă-ne pe noi. Ei... În primă instanţă stăteam super bine. În faţă era şoferul cu un prieten de-al lui şi Florin, iar eu şi Claudiu ne lăfăiam pe bancheta din spate. Nu a durat mult, stai fără grijă. În câteva sute de metri am mai oprit o dată. Alţii care făceau autostopul :))) dă-i şi rearanjează-te în maşină, mai îndeasă doi oameni şi cu rucsaci uriaşi, cât ei de mari, toate claie peste grămadă pe bancheta din spate. Nu-ţi zic cum puteam să stăm. Nu-ţi zic ce cârcei mi s-au pus. Nu-ţi zic nici de faptul că nu-mi mai simţeam un picior de la genunchi în jos :)) Toţi aveam în braţe cel puţin un bagaj, fiecare de un oarecare tonaj. Maldărul de oameni şi bagaje de pe bancheta din spate, unde mă şi situam, mai că atingea tavanul :))) Un picior aici, o mână dincolo, totul bine îndesat, cât să încapă.
Altfel, oamenii care ne-au cules pe noi şi pe ceilalţi doi rătăciţi au fost foarte de treabă. Erau din Cehia şi veniseră în ţară cu un grup ceva mai mare, cărora le pregatiseră un fel de adventure race, din ce am înţeles trebuiau să ajungă din punctul A în punctul B cu cât mai puţine resurse, forţându-i astfel să cunoască împrejurimile, să se orienteze, să intre în vorbă cu oamenii, să socializeze şi să se descurce. Cei doi pe care îi mai culeseseră de pe drum şi care făceau autostopul, la fel ca noi, ne-am dat seama că făceau parte din grupul cu care veniseră salvatorii, doar că "salvaţii" nu-şi dăduseră seama încă :))
Oamenii ăştia nu numai că ne-au dus până sus, dar ne-au şi coborât până în Cârţişoara, în curtea pensiunii unde trebuia să ne cazăm. Când i-am întrebat cum îi cheamă, au zis că pe unul Petru şi pe celălalt Pavel.  La două zile distanţă abia am realizat că mai mult ca sigur că nu ăsta era numele lor, când a fost şi sărbătoarea cu acelaşi nume :).
Am râs mult pe tura asta. Şi pe cele de dinaintea ei şi pe cele care au urmat. :D

Comentarii

  1. Bravo copii, parca si pe mine m-ar bate gandul sa ma aventurez.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Foarte bine! Asteptam vremea frumoasa, sa se mai incalzeasca putin si ne punem pe aventuri :D

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Atentie! Ma dau cu parerea:

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur