do you geiger?

Ma chinui de o saptamana jumate sa termin postarea despre Geiger.. TIMPUL NU MAI ARE RABDARE!!!! AAAARRGGHH!!!!
*
Daca imi spuneai in urma cu un an, ca va veni vremea cand eu voi termina Geigerul, te intrebam de ce iti razi de mine. Il vedeam intotdeauna ca pe o sperietoare grozava, un joc pe care il pot termina doar cei alesi dintre atleti :), un circuit pentru care trebuie sa te antrenezi sarguincios in fiecare zi, cel putin o ora, pentru a-ti construi rezistenta si viteza. 
*
Intr-o frumoasa zi de duminica, ne-am trezit toti cinci dis-de-dimineata (suntem un grup de cinci acum, l-am cooptat si pe Viorel, pe langa echipa clasica, eu, Andrei, Andrei si Victor) cu chef de bataie, pregatiti sa mergem la concurs si sa il terminam, o data pentru totdeauna.
Cei patru clasici - ne cazaseram cu o seara inainte in Cisnadioara, la vreo 9 km de Sibiu, in campingul Ananas, unde am stat si cu un an inainte, in exact aceeasi casuta, in prezent dotata cu 4 paturi suprapuse in loc de 2 standard. Noaptea fusese nebuna, in sensul in care fiecare din noi s-a speriat de celalalt dupa lasarea intunericului, dintr-un motiv sau altul. Andrei s-a speriat de Victor - imparteau acelasi pat, Victor era la parterul iar Andrei la etajul unui pat suprapus, iar Victor ii ridica cu mainile scandurile de la pat.. celalalt Andrei s-a speriat de Victor, mai precis de rezonanta sforaiturilor si a stat toata noaptea cu impresia ca a intrat un caine in camera si chiar se gandea cum naiba a putut sa intre cand usa era inchisa. Eu una m-am speriat de alarma de la telefonul lui Victor, de posibilitatea de a exista paianjeni si alte ganganii prin pat si de asemenea de ideea ca Andrei sa fi dormit pe patul de sus si eu in patul de jos, in conditiile in care patul de sus parea cam subred....

Dar sa revenim. Ne-am trezit de dimineata, ne-am facut repede bagajele imprastiate prin camera mica, ne-am echipat pentru ziua ce avea sa urmeze si am plecat spre Viorel, sa ne intalnim pentru micul dejun. El vorbise la pensiunea unde statea, sa luam micul dejun la 7:30, avand in vedere ca startul concursului se dadea la 9:30, consideram ca avem timp suficient sa mancam, sa ajungem la sedinta tehnica si sa ne postam la start intr-un loc relativ ok in pluton. Pacat insa ca in momentul in care am ajuns la pensiune, am constatat toti cu stupoare ca aceasta deschide la ora 8:00 si ca degeaba ne rugam de oricine pe acolo, pentru ca nu are cine sa ne serveasca sau sa ne pregateasca masa. In alta parte era prea tarziu sa mergem.. fie, ne-am zis, hai ca asteptam. Ne-am pregatit bidoanele cu apa, bicicletele, buzunarele de la tricouri, cateva batoane si geluri energizante si am tot asteptat. Minutele se scurgeau cum nu se poate mai greu; cu toate astea, inca aveam tot timpul la dispozitie sa mancam, sa ajungem la sedinta tehnica si sa ne postam la start.
La 8:00 fix s-au deschis usile restaurantului si am navalit fericiti pe scaune, la o masa mare. O doamna nu foarte bine dispusa a venit sa ne ia comanda, la rugamintea lui Viorel. Nebucurandu-ne de existenta unui meniu, fiecare a cerut cam ce se da de obicei la un mic dejun - cascaval, sunca, ou, unt si miere. Fiecare portie - 15 lei.. pff.  Daca comanda am facut-o pe la ora 8:05, farfuriile au ajuns in posesia noastra in jurul orei 8:30, pentru ca, nu-i asa, este greu sa faci 2 portii de oua si 3 platouri reci in conditiile in care nu mai sunt oameni in sala. Dar sa le acordam persoanelor de acolo prezumtia de nevinovatie si sa aruncam totul in carca trezitului prea greu de dimineata, a orei matinale si a faptului ca era duminica.
Am mancat in timp record - 3 minute numarate. Ne-am strans repede catrafusele, ne-am urcat in masini si dusi am fost spre stadionul de langa care se dadea startul editiei din acest an a Geigerului.
Cand am ajuns, mai aveam 30 de minute la dispozitie pana la start. Timp berechet gandeam initial.. nu tocmai... Ne-am dat jos bicicletele de pe suporti, ne-am uns lanturile, am verificat sa avem numerele si cipurile, ne-am reverificat buzunarele si am plecat spre start.

Aici, o aglomeratie de nedescris - toate cele 3 categorii de concurs - maraton, semimaraton si family aveau startul din acelasi loc, in exact acelasi timp - 9:30 si se inghesuiau care mai de care, sa prinda o pozitie cat mai buna si cat mai apropiata de linia de start. Nu mai aveai loc sa arunci un ac, daramite sa indesi un biciclist..

Se adunasera toti in spatele liniei de pornire si coada se intindea pe cativa zeci de metrii. Nu mai aveam unde sa ne bagam.. asa ca ne-am asezat cuminti in spatele plutonului, consolandu-ne cu gandul ca vom reusi sa recuperam din handicap pe zona de asfalt ce era pregatita de organizator pentru inceput si gandita in sensul unei incalziri.
5...4...3...2...1..
*
De fiecare data cand auzi fluierul de start nu mai esti tu. Te transformi in ceva fantastic, care pompeaza adrenalina in mod continuu.
*
Si iata ca am pornit. Fluierul se auzise de cateva zeci de secunde si noi nu ne miscam inca din loc.. In fata, biciclistii se desprindeau usor, randul subtiindu-se din ce in ce. Startul este intotdeauna mai greu, pentru ca toti se dezechilibreaza, nu au unde sa se duca, incearca sa urce pe bicicleta dar vecinul din fata sau din lateral le opreste neintentionat avantul. Si am pornit si noi.
Ne-am strecurat printre gardurile ce delimitau pista de zonele de sedere, am facut un slalom mic printre masini si apoi da-i si pedaleaza mai repede pentru a ajunge in primele randuri inainte de a atinge padurea. Imediat dupa start am avut aproximativ 5-7 km de asfalt, condusi fiind de o masina de politie. Ne-am tot intrecut unul pe altul, pedalam mai tare, o lasam mai incet, din fata se tot auzeau "hop-hop"-uri si scartaituri puternice de frane. Pana cand masina de politie s-a retras din fata noastra si atunci s-a dezlantuit nebunia. Primii au luat-o frenzy inainte.. noi.. the normal ones.. am inceput sa pedalam fiecare in ritmul propriu, potrivit exact pentru a ne asigura ca avem energie suficienta cat sa si terminam concursul.
Iesirea de pe asfalt? prima ingramadeala bineinteles. Ma pregatisem sa urc delusorul pe bicicleta, schimbasem foi, pinioane si alte asemenea.. cand ma uit? toti se dadusera jos de pe bicicleta si mergeau pe mijlocul drumului. Hmm. M-am dat jos si am luat-o la fuga la deal, incercand sa ii ocolesc pe cei care se chinuiau sa urce si incercand sa imi castig timp pretios. L-am urcat repede, sus m-am aruncat pe bicicleta si da-i inainte pedalat. Drumul prin padure a fost relativ rapid - am reusit sa merg cu o viteza acceptabila (speram eu) pe care nu am reusit sa o determin, dat fiind faptul ca imi pusesem ciclocomputer (dupa ce la ultimele 2 concursuri nu il avusesem cu mine) dar acesta refuza cu desavarsire sa functioneze - drept pentru care mi-am bagat picioarele si i-am comunicat ca nu-mi pasa de el. Am reusit sa intrec cativa concurenti si pe aici, si mandra de mine, ma impulsionam sa trag mai tare. Nu mai vedeam pe nimeni din grupul meu. Stiam ca oarecum in spatiu, Victor si Andrei erau in fata mea iar Andrei cu Viorel undeva in spate..
Urmatorul deal reprezentativ pentru mersul pe bicicleta imi aduse cu el o surpriza. Pe la jumatatea dealului era Victor, impingand nervos in bicicleta. - problema lui? parerea mea e ca erau SPD-urile. Si le luase de o saptamana si era prima iesire si primul concurs pe teren accidentat. Reusise el sa mearga putin prin parc cu ele dar nimic nu se compara cu ceea ce intalneam acolo.
Am mers pe bicicleta cu pardon, pardon, stai pe loc, stanga sau dreapta pana aproape in spatele lui.
Andrei era primul, Victor si cu mine ne chinuiam pe deal acolo iar de Andrei si Viorel nu stiam nimic. Ne-am despartit sus, Victor luand-o inainte.
Primul punct de alimentare a venit mai repede decat ma asteptam. Distanta mi-a parut foarte scurta si medie ca provocare. Aici era o zumzaiala de nedescris. Toata lumea calare pe bancul cu mancare si apa. Am ramas surprinsa cand i-am gasit aici pe Andrei si Victor.. iar ei cred ca au ramas si mai surprinsi ca mine :). Nu am stat mult, 2 minute cat sa iau 2 banane si un refill pentru bidonul cu apa. Ca fapt divers, pe aceasta tura am reusit minunata performanta de a bea aproximativ 3l de apa + cateva sute de grame din paharelele presarate ici si colo dintre care 1l a fost de la un izvor din padure (sper ca era potabil), 1l plecasem cu el de la start si inca 1l si ceva l-am cules pe parcurs :).
Am plecat impreuna cu Andrei si Victor pe urcarea cea mare de 12 km si ceva si o diferenta de nivel de cateva sute de metrii.. Si de aici dragii mosului (babei in cazul de fata) a inceput portiunea din Geiger cu care nu mai eram familiarizata.
Editia din anul asta este a doua la care particip. Am incercat si anul trecut, in primul meu an de participare la concursuri de MTB si nu prea mi-a reusit incercarea. Am abandonat la primul punct de alimentare si am luat-o de-a dura pe drum pana inapoi in Sibiu. Anul asta in schimb lucrurile stau in mare masura cu totul altfel iar simplul fapt ca am reusit sa parcurg aproape integral Geigerul pe bicicleta, pentru mine personal este una din realizarile acestui an.
Si am inceput urcarea, frumos si lin pe drumuri ascunse si necalcate de masini, cu pietre si bolovani presarate din loc in loc, cu copaci desi in dreapta si-n stanga drumului, cat sa-ti ofere protectia necesara de soarele dogorator. Si am tot urcat. Bineinteles ca aici au inceput aventurile mele :) Prima? o curba in desis, in dreapta mea concurent, in stanga mea gaura. Dau sa-l intrec, concurentul de langa mine se opreste, eu ma dezechilibrez de aceasta miscare brusca si cobor repede intr-o pozitie extrem de instabila, cu un picior in groapa. Masura preventiva? m-am agatat de tip si l-am rugat sa ma traga un pic sa nu cad in groapa. Si m-a tras. I-am multumit si m-am dus mai departe.

Mai merg eu ce mai merg, nu mult in orice caz si dau de prima tipa pe care am intalnit-o pe drum. Zic eu stanga.. nimic. Dreapta?.. nimic.. pardon? Se opreste la un moment dat si reusesc sa o intrec pe partea mai bolovanoasa a cararii. Abia trec de tot din dreptul ei cand o piatra, nesemnificativa la prima vedere si care-si traia veacul in dreptul rotii mele, imi pune piedica, eu nu-s ce fac cu ghidonul si iata-ma pravalindu-ma in vale jos de pe sa. Pozitia era cum nu se poate mai confortabila daca stau acum sa ma gandesc. Am cazut pe moale la baza unor copaci de langa drum, ca intr-un fel de hamac minunat - eu prima, bicicleta deasupra mea si unul din picioare intortocheat prin rotile si cadrul bicicletei. Nicio problema. Toate partile mele componente erau la locul lor, singura problema existenta era ca nu ma puteam extrage din locul cu pricina din cauza incarligaturii in care picasem.
Noroc cu doi tipi de pe margine care m-au ajutat sa ies - unul a tras bicicleta iar celalalt m-a extras din groapa - le multumesc amandorura pe aceasta cale :)
L-am regasit in poze doar pe unul dintre ei.. celalalt ramane un etern necunoscut, dar fata de care nu sunt mai putin recunoscatoare. Mercii nr. 312 :D & other :D.
Tot in zona de 12 km de urcare.. o buna bucata de timp a fost un tip in spatele meu.. nu am vorbit, fiecare tragea in liniste si se batea cu sine.. nu incerca sa ma depaseasca iar eu nu incercam sa-i tai calea sa-l tin in loc (nu aveam de ce)..m-a uns pe inima cand mi-a zis bravo; l-am intrebat pentru ce si mi-a zis ca am urcat bine :)

Alte urcari pe traseu? Multe si minunate!




Ce urmeaza dupa o urcare minunata? O coborare pe masura. Prima coborare lunga si destul de accidentata am facut-o integral pe bicicleta. Mai ca franele sa-mi ia foc. Nu mai tinea nimic.. "urlam" din varful dealului pardoane sau stanga-dreapta... nimic, nicio reactie. Si atunci le-am zis - "n-am frane!" si gaura se facu in fata-mi. :)
Dupa primul punct de alimentare, apa din bidon parca s-a evaporat. Nu stiu cand si cum am reusit sa o beau atat de repede. Norocul a venit la un moment dat cand, intr-o curba la dreapta, vad undeva in vale, nu departe de traseu, doi concurenti care se oprisera in dreptul unui jgheab cu apa, alimentat de o teava de undeva din munte. O da! stiu ca mi-am zis. Am coborat repede, am pus bidonul la teava, l-am umplut, am baut jumatate din el si l-am umplut din nou. Repede si curat, fara sa pierd foarte mult timp. Sper sa fi fost potabila :))
Al doilea punct de alimentare - mai sa-l ratez - noroc cu cei cativa care erau in fata mea si s-au oprit sa se adape. Am sprijinit bicicleta de iarba si m-am dus fericita sa-mi reumplu bidonul si sa mai rontai vreo 2 bucati de banana si 3 de glucoza.. sa nu uitam acele turte dulci minunate pe care le-am mancat cu pofta.
Nu am stat foarte mult timp nici aici si am plecat mai departe.
In astfel de situatii imi dau seama de evolutia pe care am avut-o intr-un singur an - da obosesc si acum, dar mai greu fata de anul trecut. Pot sa depun efort sustinut pe perioade mai lungi de timp, efort mai accentuat si ma recuperez repede.
Am avut de infruntat urcari si coborari nenumarate, dar niciuna la fel de lunga si sustinuta ca cea de dupa primul punct de alimentare.

Una din aceste coborari mi-a ramas in minte clar.. era un "V" perfect, cu doi pereti inalti. Chiar daca ruta parea destul de lata, totusi datorita inclinatiei peretilor, cu greu ar fi incaput 2 biciclisti unul langa altul. Eu am stat calare pe bicicleta pana cand i-am ajuns din urma pe cei din fata mea. Nu stiau cum sa coboare - calare sau pe jos. Le-am spus pardon si am inceput sa cobor incet pe bicicleta. A fost interesant comentariul unuia dintre ei - ceva de genul ca se chinuie sa coboare pe jos si unii sunt calare pe bicicleta.
Dupa punctul doi de alimentare, cu doar vreo 10 km inainte de final am cazut (din nou) de pe bicicleta. Era perfect plat iar niste sleauri adancute erau ascunse sub iarba. In unul din acestea s-a oprit si roata mea, provocandu-mi o cadere spectaculoasa pe fata, urmata de o rostogolire a bicicletei si simtirea acuta a degetului meu mare de la mana dreapta. Mi s-au bulbucat ochii de durere. In spatele meu veneau cativa tipi.. primul (intre doua varste) m-a intrebat daca sunt ok.. eu: "da da!" (in gandul meu fir-ar..!! dezvolt o manie pentru cazaturi). Nu trece mult de mine, maxim doi metrii - POC! si el pe jos. Aceeasi maniera, acelasi talent acrobatic. Si el a fost ok.
Acesti ultimi kilometri au fost de groaza pentru mine. Incercam sa  merg suficient de repede cat sa ma incadrez in termenul meu limita propus (maxim 5 ore si clasare in prima jumatate a topului fetelor) dar cu grija cat sa nu pierd controlul bicicletei si sa ma ranesc mai rau. Nu puteam nici sa-mi ating degetul de la mana.. astfel ca am mers cu el in sus tot drumul ramas. Vibratiile din ghidon ma omorau, le simteam pe fiecare in parte cum "rezonau" in mana. Cred ca pe toti organizatorii intalniti pe drum i-am intrebat cat mai e pana la final. Pai inca 8 km.. mergeam vreo 2 km (dupa parerea mea), iar intrebam cat mai e.. pai inca vreo 8 km.. si asa de cateva ori. Incepeam sa cred ca sunt intr-o gluma sinistra a universului, blocata intr-o bucla temporala si nu o sa mai termin niciodata :)).. am mers incet comparativ cu viteza pe care o avusesem pana in acel moment..prin urmare nu am mai intrecut pe nimeni iar de intrecut au fost doar vreo 3-4 tipi. M-am chinuit grozav - in sfarsit.

Ajung in apropiere de Sibiu, auzeam dintre copaci zumzetul orasului.. cu toate astea nu puteam sa-mi dau seama exact unde sunt pentru ca deocamdata Sibiul este o nebuloasa pentru mine :). Din parcul din apropierea finishului imi aduc aminte doar un singur moment neplacut. Erau tot felul de urcusuri deosebit de usoare - cel putin pentru mine asa pareau usoare - in mod normal. Nu si cand ai un deget beteag pe care NU il poti folosi sa schimbi vitezele in timp util si despre care uiti acest aspect. M-am trezit la baza delusorului ca nu puteam sa urc si nici sa schimb viteza, exact intr-un moment potential glorios, cand 2 persoane care treceau pe acolo, un el si o ea se oprisera, iar el chiar venise un pic inapoi sa-mi vada ascensiunea glorioasa, exact in timp util pentru a observa cum cu dezinvoltura m-am dat jos din sa si am inceput sa imping. Grimasa pe care a avut-o in acel moment m-a facut sa-mi doresc sa ii spun cel putin 2-3 vorbe de duh din strafundul inimii mele. Un pic de dezgust amestecat cu un pic de "je ne sais quoi", urmat indeaproape de o intoarcere rapida a spatelui si a deplasarii in sens contrar mie.. O chestie de genul asta nu prea te impulsioneaza in momentul in care esti pe ultima suta de metrii, obosita, cu un deget posibil rupt indreptat ca paratraznetul in sus. Nu.
L-am lasat pe bietul dobitoc, imbarbatandu-ma cu gandul ca eu am mers mai mult ca el si mai mult ca sigur ca el nu ar fi fost in stare sa mearga ca mine. Finishul a venit galagios, cu aplauze, cu urale, toate amestecate cu medalia Geiger 2011, o banana si cu mine uitandu-ma dupa Victor si Andrei.


Nu are rost sa mai detaliez momentele de dupa, cand o toropeala placuta iti cuprinde tot corpul si-ti doresti extrem de mult sa dormi un pic. M-am asezat pe iarba - bicicleta, casca, manusile.. m-am dus si mi-am incasat tichetul de paste si le-am infulecat langa prietena mea cu doua roti. Au fost foarte bune daca vrei sa stii si s-au dus prea repede..
M-am intins cu fata in sus pe jos, cu casca sub cap, cu mainile pe langa mine si asa de bine am stat timp de vreo 5 minute, doar eu si cu mine.
Am reusit un minunat loc 11 la feminin peste 14 ani cu un traseu parcurs in 5 ore 19 minute si 25 de secunde.. ajunsa la 1 ora 59 minute si 59 secunde fata de prima sosita... damn.
Scopul mi l-am atins - aproximativ 5 ore pentru traseu, clasare in prima jumatate (chiar in prima treime ceea ce este si mai bine din punctul meu de vedere).
Ce pot sa spun despre aceasta experienta? ca I Geiger. Do you Geiger? :)

*
Am avut de parcurs in total vreo 52 de km, cu o diferenta de nivel de aproximativ 1350 m, prin Sibiu, putina sosea, prin paduri, sate si locuri neumblate foarte des de roti biciclistice atat de multe intr-un interval de timp atat de scurt.
O competitie deschisa tuturor, de orice varsta cu conditia sa fie indeplinite urmatoarele cerinte obligatorii:
o stare bună de sănătate, un nivel minim de antrenament, un bagaj de cunoştinţe tehnice proprii turelor de Mountain Bike şi vârsta minimă de 18 ani. Participanţii işi asumă întreaga responsabilitate pentru starea de sănătate în care se află. Orice participant înscris va avea un număr de concurs. Orice participant trebuie să respecte regulile competiţiei şi trebuie să urmeze indicaţiile date de organizatori.

Aici o sa fac o paranteza. Nu prea lunga, ca deja postul meu este kilometric. Dupa ce au ajuns toti - si Andrei si Viorel, am mai stat cat sa manance si ei si am plecat spre spital pentru ca medicul de pe ambulanta de la sosire imi spusese ca degetul este posibil sa fie dizlocat si deloc rupt.. Am ajuns la urgenta in Sibiu, am intrat in cabinetul pentru "mici interventii" (geniala denumire), m-au intrebat ce am patit, cum am patit, mi-au facut fisa si m-au trimis la radiografie. Am facut repede razele si am asteptat cuminte sa reintru pentru tratament si sugestii. Aici a venit si o veste buna - ca nu am nici fractura, nici dizlocare, trebuie doar sa pun gheata pe el, sa-l bandajez pentru vreo 5 zile cu o fasa elastica si sa beau niscaiva pastile antiinflamatoare, iar daca ma mai supara, peste vreo 6-7 zile sa revin la tratament - iar pe langa vestea cea buna, am mai schimbat cateva vorbe cu asistenta si doctora de acolo - foarte de treaba amandoua. M-au intrebat cum de am cazut, le-am povestit de Geiger si de ce facem noi o data pe an in Sibiu. Mi-au povestit despre cele cateva accidente care au sosit pe acolo si in timp ce-mi faceau o injectie (probabil antitetanos) pentru multitudinea de julituri si lovituri pe care le aveam, mi-au ridicat o problema interesanta. Asta apropo de "Participanţii işi asumă întreaga responsabilitate pentru starea de sănătate în care se află".

"- Auzi dar la concursurile astea se fac controale antidoping?
- Nu, i-am raspuns eu, sunt concursuri pentru amatori.. testele antidoping din cate stiu, se fac la competitiile nationale si internationale oficiale..
- Ar trebui sa se faca la toate, imi spuse ea.. a venit astazi la noi un baiat, care tot asa participa la concurs, si care era dopat, dar in minus.
- Ha?
- Da, adica era dopat cu medicamente grele, dar nu ca sa-l invioreze.. era in sens contrar.. la modul ca era pe o medicatie foarte puternica de tipul Xanax si alte pastile din aceeasi gama" - imediat s-au aprins beculetele pentru ca stiam ca acestea sunt medicamente care iti incetinesc masiv reactiile la stimulii externi, in toate formele lor.. Am ramas un pic cu gura cascata. Doctora isi manifesta in modul cel mai serios ingrijorarea cu privire la acest aspect si la ce ar fi putut cauza un astfel de concurent intr-un moment mai "aglomerat" din cursa.
Din pacate astfel de lucruri tin de fiecare dintre noi si de responsabilitatea pe care o avem pentru propria persoana cat si pentru cei de langa noi. Degeaba incearca orice organizator din lume sa isi ia toate precautiile necesare pentru buna desfasurare a unui eveniment, daca noi fiecare nu contribuim si nu ne gandim atat la noi cat si la cei de langa noi, chiar daca nu fac parte din familie sau din cercul cunoscutilor. Dar asta e parerea mea..

:)

Comentarii

  1. "Nu mai tinea nimic.. "urlam" din varful dealului pardoane sau stanga-dreapta... nimic, nicio reactie. Si atunci le-am zis - "n-am frane!" si gaura se facu in fata-mi. :)"

    Am ras furtunos. Mi-am si imaginat ghiulea la vale, urland pana la deformarea vocii: PARTIEE!

    +10 karma pozitiva pentru tine si pentru nuvela asta de articol. :D

    Referitor la ultima parte: imi si imaginez un baiat "vesel" sau "dus cu zmeul" care sa intre intr-o pasa furioasa de tipul Hulk [RAGE!], sa-si rupa cadrul bicicletei cu mainile goale si sa va ia la croit prin padurile alea. Uite ASTA e subiect de film horror. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. hmm horror si biciclete.. imi si inchipui titlul - "bicicleta posedata" sau "cosmar in sa" sau "zombii rotativi".. hesus :))

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Impresii:

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Prima de 150 din an!

Brevetul de 200 de kilometri