O saptamana ne-buna pentru stiinta si Baneasa Forest Run

Când tot universul urlă din toți rărunchii la tine și-ți spune că nu este o săptămână bună pentru știință, apăi ai face bine să-l crezi.
Îți povestesc acum despre peripețiile din urmă cu aproape două săptămâni, căci mai devreme de-atat n-am găsit o portiță de timp să-ți istorisesc toate tărășeniile. Cel puțin din punct de vedere sportiv, am avut parte doar de un adevărat dezastru.
Dar să începem ca oamenii.

De Luni!
A început bine ziua și nu a fost nimic care să arunce măcar o umbră de îndoială asupra a tot ce îmi propusesem că am de făcut. Era zi de pauză după un weekend cu peste șaizeci de kilometri merși prin zona lacului Vidraru, cu nițică diferență de nivel, cât să mă aleg cu o urmă de febră musculară în zona fesierilor și o ușoară lezare a tendonului achilian stâng, și asta doar din pricina bocancilor inflexibili, alături de care am străbătut o mult prea lungă distanță pe asfalt. Și cam atât. Luni a fost de relaxare și recuperare a oaselor obosite.



Marți am ratat trezitul de dimineață. La fel și pe al doilea trezit (am un snooze cu o melodie așa de molcomă și de enervantă, că te umple de spume de la primele ore ale dimineții, măcar să știi că începi ziua în formă). Dacă tot s-a făcut și ziua mai lungă (mulțumesc primăvară!) am zis că a sosit și momentul propice să încep alergarile de dimineață și nu seara târziu, când scap eu de la muncă. Să încerc așa... un fel de optimizare a operațiunilor. Nu mi-a ieșit. Culcatul târziu și cu trezitul devreme nu fac casă prea bună.


Miercuri am făcut ochi și plină de avânt, am plecat iar spre serviciu. Nimic și azi. Deja mă gândeam că uite cum mă aglomerez și nu apuc să fac nici măcar pe sfert din ceea ce ziceam că o să fac. În sfârșit! Recuperez joi, merg la grupul de alergare din Herastrau, seara, la Adidas Runners.


Joi. Am făcut ochi pe la 6.30. Dimineața evident. Ăsta-i momentul, mi-am zis! Am tras repede bulendrele pe mine, șoșonii în picioare, ceasul la mâna și p-aci ți-e drumul! Nu sta pe gânduri!
Strada mea era pustie, un om aici, un altul dincolo, răsfirați și toți cu ochii umflați de somn. Mai ceva ca mine. 😜
Am trecut ca o gazelă printre blocuri, m-am scurs ușor prin intersecția de la Râmnic, am sărit pârleazul semaforizat și treci în parc! Cincizeci de secunde pe alee, o infinitate pe băncuța situată lângă un loc de joacă și o tiroliană scurtă, să-mi revin din răul ce mă luase pe nepregătite. Am venit croită pe treabă, am plecat morcovită toată că am făcut un...o coacăză și azi.

Vineri am stat cuminte. Recuperare pentru ziua din urmă? Nu. Pur și simplu am făcut ochi de dimineață și primul gând fulgerător a fost.. Nope! Azi nu.

Sâmbătă parcă s-au dezmorțit așa un pic planetele. Am făcut o tură frumoasă cu bicicleta până la Adâncata la Motor Park, unde atâta ne-am zgâit după mașini și am înfulecat grătar cu cartofi prăjiți, că după aceea numai de mers înapoi pe bicicletă nu ne mai ardea. Dar trebuia să facem mobilizarea, că doar nu rămâneam proțăpiți acolo.
Drumul de vreo cincizeci de kilometri de dus a fost bunuț. Ăla de întors de optzeci de kilometri a fost cam obosit și fără vlagă, dar l-am acceptat și pe dânsul așa cum era el. Ba chiar am dat un ocol subțire cât să ridicăm și kit-ul de concurs pentru duminică la Băneasa Forest Run. Ei bine și de abia cu subiectul acesta începe încununarea glorioasă a acestei săptămâni.

Unul din principalii sponsori ai evenimentului își are sediul pe la marginea pădurii Băneasa, unde a înțărcat mutu iapa dacă mă întrebi pe mine și pe unde mijloacele de transport în comun, nu că sunt inexistente, dar lipsesc cu desăvârșire. Așa că dacă te răzbea subit nevoia, dorința, chemarea de a merge pe acolo să-ți ridici pachetul de start, puteai foarte bine să alergi până la locul cu pricina cu grație și dezinvoltură, cum îi șade bine unei căprițe de oraș. Noi am ales varianta ușoară - ocolul cu bicla (noi - adică eu, Claudiu și Marian).

Veneam dinspre Balotești spre București și din neprietenosul DN am facut stânga imediat după centură, folosind pasarela care traversează cel mai aglomerat drum al țării. Ne-am strecurat pe străduțe întortocheate și ascunse, și după mai multe verificări ale harții, am găsit într-un sfârșit locul cu pricina. Minte creață ce a avut ăl de s-a gândit să pună acolo locul de ridicat pachetele... Dar cine sunt eu să judec! Toata lumea a ajuns cu bine, spiritele erau vesele, deci presupun că doar eu sunt acum bursucul neprietenos zicând toate acestea.
M-am mișcat repede, dă-mi declarația, uite declarația, ia și buletinul, uite punga, uite numărul, fă-ți o poză, ah prima e cu ochii închiși evident, nu-i bai că am mai făcut una, uite-o și pe Roxana care urma să alerge și ea a doua zi și iată cum lucrurile au decurs relativ fluent.
La plecare din zona cartierului rezidențial, Roxana m-a întrebat dacă vrem ca a doua zi să venim cu ea cu mașina, având în vedere că e puțin mai anevoios cu transportul în comun. A că nu, că suntem ok (mai eram și figurantă), încă nu știu dacă o să iau startul sau ba, că mă mai ține tendonul lui Ahile, na! Bine, îmi zice femeia. Spuneți voi dacă e ceva și ne întâlnim.
Evident că am mers cu dânsa cu mașina...


Adevărul e că am început ziua de duminică neștiind dacă o să iau sau ba startul în cursa de alergare. Claudiu îmi pusese niște benzi kinesio în zona tendonului, să îi ofere susținere, șosetele erau bune de fugă, făceam și un test run cu șoșonii de trail de curând achiziționați și cu care nu mă mai încălțasem până în momentul ăla neam, trebuind să le fac rodajul și, colac peste pupăză, mă mai așteptau și 21km de plat prin pădure, cu crengi, frunze și mulți oameni înscriși, nerăbdători să iasă la mișcare.
Am făcut încălzirea, au trecut primele valuri de alergatori și iată cum m-am hotărât subit și m-am înfipt și eu în sectorul meu din fața porții.
Nu pot spune că mi-am dat seama exact cand s-a dat startul. Erau atât de mulți și spațiul destul de îngust acolo în zona Academiei de Poliție, încât după aproape jumătate de minut și chiar mai bine trecut de jumătate, am trecut și eu prin zona porții.
Traseul a început cu vreo doi kilometri de asfalt. Prilej bun pentru vitezomani, să aibă răgaz să se distanțeze de pluton.
Ce mă enervează este faptul că nu am intrat niciun moment în "spiritul" de cursă. Mai degrabă mă simțeam ca la un antrenament de long run, doar că prin pădure și cu mulți alții garnitură pe lângă mine. Nu mă întreba de ce, pur și simplu nu s-a legat. Sau poate era doar un semn asupra a ceea ce avea să urmeze.
În fine!
Absolut tot drumul s-a mers în șir indian. Prin unele locuri nu aveai cum sa depășești, adică aveai, dar ajungeai pe la Pitești, te oboseai mai mult decât era cazul și tot nu făceai mare brânză, că doar ocoleai una sau două persoane, pentru a te opri apoi nițel mai în față. Prin alte părți în schimb, pădurea era deschisă cu drumuri late și aveai suficient spațiu să te duci cât voiai.
Am suferit puțin de sete, chiar dacă punctele de alimentare/hidratare au fost destul de dese și bine aprovizionate: apă din belșug și isostar, mere, portocale, cașcaval și diverse dulciuri la cele de alimentare. Dar a fost teribil de cald.
Adevărul este că am avut parte de o vreme extraordinar de bună. Mă așteptam să găsesc puțin noroi prin pădure. Puteam să jur că fusese o ploicică, ceva, zilele ce tocmai trecuseră și parcă Busu zicea ceva de mai puține grade în termometre la ora aceea. Dar nu! Niciun nor pe cer și un soare orbitor au făcut treabă. Ba chiar mi-am bronzat puțin nasul. Să fie! Cred că ăsta e motivul pentru care seara mă simțeam ca un semafor, cu o culoare puternică în obraji și simțeam cum eman căldură mai ceva ca o supernovă.
Dar să revenim la pădure!
M-a mânat pe mine necuratul să mă joc cu lucruri necunoscute. Pe la kilometrul 3 sau poate 5, la punctul de hidratare, am găsit și puțin isostar roz (probabil cu aromă de fructe), cu un gust ușor îndoielnic. Între apă și isostar evident că am ales isostarul și cu una, cu două, l-am dat pe gât fără să clipesc, ba chiar m-am întins și dupa cel de-al doilea pahar. Mi s-a părut mie că e ceva parcă în neregulă (probabil ca totul să fi fost ok și povestea să se fi desfășurat strict în mintea mea dar acolo așa mi-a părut), dar am continuat fără să acord prea multă atenție, cu gândul să mă mobilizez și să-mi termin antrenamentul de alergare și rodajul pantofilor (în cursă) cum trebuie.
Pășește aici cu atenție că erau ceva mai multe cioturi pe drum, dincolo ferește-te nițel din calea crengilor, colo auzi cum se împiedică și se răstoarnă o tipă, cât era de lungă, pe pământul fierbinte (n-a pățit nimic, a trecut mai departe victorioasă doar cu orgoliul puțin șifonat), mai oprește puțin la apă, apoi la un măr, apoi iar la o apă.

La kilometrul 15 pe ceas m-a lovit în moalele capului și s-a dus zenul pe pustii.
Cred că așa apare întotdeauna neîntâmplabilul.
Pământul și-a oprit rotația pentru un moment, ceasul a stat o clipă, neîntâmplabilul i se întâmpla Oanei.
Întâi cred sincer că m-am înverzit la față. Apoi m-am înroșit. Mi s-au bulbucat ochii toți și simțeam cum valuri după valuri de călduri vin peste mine, pentru că mai apoi să mă lase în reprize succesive de transpirații reci. Îmi era cald și frig în același timp și având în vedere situația era oarecum evident că nu mai putea fi vorba de fugă. Am stat locului pentru un moment și cu prima ocazie în care am zărit o geană de lumină și pe cerul meu albastru, am mai mers sau mai degrabă zis.. m-am mai târât câteva sute de metri mai încolo, pentru că povestea să revină și să se repede exact la fel de fiecare dată. Cu greu s-a scurs un kilometru și pe măsură ce mergeam, simțeam că îmbătrânesc prematur și albesc la tâmple.
M-am oprit de nenumarate ori să-mi revin cât de cât în simțiri. Plus că faptul că mă aflam fix în inima pădurii nu mă ajuta prea tare. Cred că m-am bulbucat mai tare când am realizat că în toată agitația mea și în toată starea de rău care mă cuprinsese, trebuie să caut un boschete. Ia tu de caută un afurisit de boschete în toată pădurea Băneasa afurisită!
Ăsta a fost unul din momentele în care mi-am adus aminte discuția pe care o avusesem de dimineață cu Claudiu care insista sfătos cu "uite, ia și sprayul ăsta cu piper cu tine. Nu uita că sunt mistreți în pădure."  Ia de caută mistreți sau boscheți în pădurea vieții, că e mai rară la copaci ca un parc clasic bucureștean și mai populată de hominizi mai ceva ca Magheru..
Am amânat elegant plimbarea până la locul unde până și împăratul merge pe jos, mi-am adunat puterile și m-am rostogolit mai departe spre finish.
Au fost 6 kilometri extrem de incomozi. Stările de rău s-au păstrat, acum se simțea și tendonul lui Ahile la mers, ce mai! Tot universul complota împotriva mea.

Ideea de bază este faptul că am ajuns într-un final, întreagă și cât de cât recompusă și am tras și câteva concluzii extrem de utile pentru viitor:
  • Niciodată, dar niciodată, nu mai gust înainte de cursă ceva necunoscut. Dar niciodată. EVER!! Poate să fie și apă cu aromă de cactus.
  • Întotdeauna verifică termenul de valabilitate, chiar dacă produsul este în kitul de concurs. În cazul de față, sticla cu lichid miraculos expira chiar în ziua concursului. Cu o zi înainte ridicasem kitul. Adică expira de pe o zi pe alta. De porc, dacă mă întrebi pe mine. Ca organizator, mai bine nu mai pui așa ceva în punga cu bunătăți.
  • Dacă ți se pare că are gust dubios, nu insista. No, really! Chiar nu insista! Scuipă tot și caută altceva sau asigură-ți spatele cu lichid "de-acasă".
  • Atenție tot timpul la alimentație și hidratare. Aici am avut noroc, pentru că a fost un concurs lângă București, distanță mai scurtă, iar in orice moment se putea ajunge relativ repede la un prim ajutor. Dar dacă eram la maraton în creierii munților? Mă făceam de poveste.

Acestea fiind spuse, am încălecat pe-o șa,
Și v-am spus povestea așa.
😋

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Bike 2 work

Gerar - povestea cursei de 10k