Pe fundul marii

A fost despre bariere şi despre abisul ăla frumos de cerneală care te cuprinde rece şi indiferent, încetul cu încetul pe după umeri, sau dintr-o dată, în funcție de modul în care îl priveşti şi-l accepți deopotrivă.

Au fost două zile pline, în care apa a fost omniprezentă, mai rece sau mai caldă, într-un golfulet retras, pe o plajă izolată, unde puteai ajunge doar cu barca cu motor, sau bine îndesați între ceilalți muritori veniți să vadă şi să se desfete cu minunea albastră.
În loc de orele 8 - 9 dimineața, fiecare zi de plajă a început pentru noi pe la orele 12, contrar indicațiilor medicinei universale şi a regulilor nescrise de mers la băi de soare.
Am găsit de fiecare dată un loc potrivit, cât să ne putem îndesa toți zece câți ne-am strâns în Corfu. Plajele sunt foarte înguste, mici şi stâncoase, locuri unde la noi nu ai vedea mai mult de câțiva oameni întinşi cu cearceafuri, prosoape şi eventual tot calabalâcul de cort după ei. În schimb aici, fiecare centimetru este folosit de cineva cu o pătură, cât să se poată întinde nițel şi să mai lase apoi loc de-o palmă pentru circulația celorlalți, de hidrobiciclete, caiace, umbrele și câte altele, ce se mai găsesc pe o plajă.

Nu o să vezi în schimb porumb şi nici gunoaie lăsate de izbeliște prin nisip. Toată lumea şi le adună frumos şi pleacă cu dânsele când i s-a urât de stat la soare. Dar destul despre bunul simț omenesc. Astăzi este despre apă, despre necunoscut şi despre cum am luat eu primele "lecții " de explorat adâncul cu masca de snorkeling.
Am mers zilnic la plajă blindați cu bagaje, câte un rucsac de fiecare, plin ochi evident, umbrela de plajă şi o geantă suplimentară de pus pe umăr pentru diverse. Parcă ne mutam! Dar aşa aveam la îndemână în permanență lăbuțe de înot, măşti de snorkeling, vestă de salvare, prosoape de stat pe nisip, prosoape de şters apa, cremă de plajă şi bunătăți de îngurgitat 😁.

Am fobie față de apă în cantități atât de îndestulătoare. Nu știu să înot, iar colacul peste pupăză vine când trebuie să intru în apă și să mă răcoresc, ca orice om normal de pe planetă, iar panică se instalează tiptil, cățărându-se abilă pe spatele cefei, până se urcă la cap. Dar de data asta i-am venit de hac întrucâtva dracoveniei machiavelice, prin simpla achiziționare a unei veste de salvare, a unei perechi de labuțe de înot și a unei măști întregi de snorkeling, cu supapă de siguranță inclusă.

De unde aș începe să-ți descriu ce mi-au văzut ochii pe fundul mării în cele câteva zile în care l-am cercetat cu amănuntul, centimetru cu centimetru?
Am văzut cum înoată tot felul de peștișori frumos colorați, gătiți cu dungulițe portocalii și albastre. Am văzut cum mănâncă sau cum se fugăresc năzdrăvani printre pietre și alge. Am avut ocazia să văd în realitate cum se bălăcește prin apele adânci o caracatita. Cum înoată ea acolo cu brațetele apropiate de corp și cum își schimbă culoarea instantaneu atunci când vrea să se camufleze sau când e speriată. 

Și eu și Claudiu am întâlnit două caracatițe în periplul nostru subacvatic și nu mică ne-a fost mirarea pe tot parcursul urmăririi complicatelor creaturi. Era ca și cum trăgeam cu ochiul la sufrageria lor, în timp ce ele își desfășurau normal activitățile casnice.. pusul mesei, dereticat, d-astea.

Prima caracatiță întâlnită era ceva mai mică și chiar dacă s-a camuflat excelent pe fundul mării, lipită de o piatră de puteai să juri că face parte dintr-însa, tot nu a scăpat apucăturii rapide a lui Claudiu și aducerii la suprafață. Trebuie să menționez că nicio vietate nu a fost rănită. Doar speriată de să sară cerneala din ea 😁.

Şi s-a luptat micuța de ea eroic, încolăcind mâinile lui Claudiu cu tentaculele ei firave.
A fost adusă la suprafață, studiată rapid cât să nu stea prea mult pe uscat, fără lichidul vital, instantanee pentru posteritate au fost făcute şi a fost eliberată apoi înapoi în mare. Moment în care l-a şi împroşcat cu cerneală pe my significant other, un fel de du-te dracu' caracatițesc.

Cea de-a doua cefalopodă întâlnită a fost ceva mai mare, de două trei ori ca dimensiune față de precedenta, dar tot cu personalitate puternică. Fiind mai balşoaie, parcă şi lui Claudiu i-a fost mai urât să o prindă, şi s-a rezumat la a-i da un simplu bobârnac în nas. Evident că și "octopusul" nu a stat doar să încaseze și a răspuns elegant cu o schimbare rapidă de culoare, o mărire a dimensiunii cât să pară mai fioroasă şi o fugă de la locul întâlnirii.

Am mai întâlnit un țipar, ceva mai departe de țărm și bine tolănit pe fundul apei. Am plutit ceva timp și deasupra lui, fiind prima vietate de genul ăsta pe care o întâlneam și așa mă minunam de tare, de parcă acum descoperisem focul 😒.

Steluța de mare a fost iarăsi o prezență simpatică, micuță și roșie, stătea cuminte bine prinsă de o stâncă, la mică adâncime și ascunsă de razele directe ale soarelui. Se mișca foarte încet și am putut măsura că la o distanță de două zile, s-a mișcat pe perete cale de vreo douăzeci și ceva de centimetri.

Am întâlnit foarte mulți pești, de diferite dimensiuni, de la cei de o șchioapă pe care-i știu sub numele de fâțe de la noi, până la unii de aproape jumătate de metru, de parcă îți era și un pic așa, mai nu știu cum să te apropii. Apele mării Ionice au o faună extraordinar de bogată pe țărmurile insulei Corfu, iar apa limpede și curată, precum și soarele strălucitor, își oferă scene aproape ireale.

Da, mi-am înfrânt parțial frica de abisul ăla pe care îl vedeam căscându-se sub mine. Subliniez parțial, pentru că o teamă constantă s-a aflat mereu acolo, chiar dacă știam că am o vestă de salvare foarte bună, că apa sărată nu mă va lăsa să mă scufund şi nu în ultimul rând, că my better half era acolo lângă mine în permanență.
Mai aveam momente în care simțeam cum panica își vâră coada perversă în mintea mea şi încercam să mă controlez cum puteam mai bine. Ieșeam la suprafață sau veneam mai spre mal, astea două erau cele mai folositoare metode pentru liniștirea nervilor puțin prea tensionați pentru vacanță. Dar am tot insistat - iar și iar, să mă obișnuiesc cu ea, apa cea mare și parcă, după câteva zile în care am petrecut ceva mai mult de câte o oră jumătate pe zi în lichid până la brâu și peste, lucrurile nu au mai stat chiar așa de rău ca în prima zi.

Dar ea a fost acolo permanent, frica, partener de călătorie nevăzut, pândind de după creier.
*
Where is my bike??

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Prima de 150 din an!

Brevetul de 200 de kilometri