4 iunie - Tura de duminica

Chiar m-am bucurat de vacanța de 1 iunie legată de cea de Rusalii. Cele două zile de weekend și încă două libere de la stat au făcut ca relaxarea să se instaleze subtil și plăcut, iar noi să începem să ne ocupăm și de alte activități, nu doar cele casnice sau job-related, ca în timpul unei săptămâni obișnuite. Sâmbătă nu a fost cu putință să izbândim asupra lenii și am cedat fără luptă acestui cotropitor serios.
 
În schimb duminică fu altă mâncare de pește.
 
Traseul a fost construit din timp de Claudiu, cu atenție, prin zone cât mai puțin populate și cu trafic cât mai redus posibil. 

În mare parte i-a ieșit. Și zic în mare pentru că porțiunile cu adevărat istovitoare și cu circulație intensă au fost la începutul și sfârșitul traseului, adică ieșirea din București spre Târgoviște și respectiv intrarea dinspre zona lacului Mihăilești prin Rahova.
S-a spus că weekend-ul ăsta tot Bucureștiul s-a mutat la munte ori la mare. Ei bine nu! S-a mutat pe drum! Crede-mă pe cuvânt când îți spun asta despre valul de maşini care venea din toate părțile.
 
În sfârșit! Asta e, ne obișnuim cu dânsul și vrem, nu vrem, suntem parte din trafic.
Dar nu despre asta vreau să-ți povestesc.
Traseul nostru a ieșit din București, cum îți spuneam mai devreme, pe drumul spre Târgoviște, dar nu am mers mult în direcția aia. Am cotit stânga de pe șosea în zona pădurii Râioasa, loc din care zumzetul mașinilor aproape că a dispărut cu desăvârșire.
Și ne-am veselit!
Ne găsisem grup zglobiu și cu poftă de pedalat pe zone întinse. Nu aveam niciunul planuri pentru weekend așa că tura s-a nimerit perfect pentru toată lumea. Eram eu, Claudiu, Alex, Bogdan și Petr, amic biciclist ceh aflat cu munca în România.
Ne-am întâlnit, am povestit și la ora stabilită am plecat pe traseu.
Mult ne-am bucurat când am ieșit din șoseaua principală și am început să hălăduim pe coclauri.
Alex nu mai ieșise de vreo două luni din pricina unui ligament afurisit, Petr nici el pentru că nu-și găsise un grup până atunci și să iasă singur în traficul haotic era puțin anost, mie și lui Claudiu ne ardea buza să ieșim odată afară la soare (Ce bine că a fost întunecat tot drumul iar spre final, înainte de masă, parcă începuse să stropească nițel cu ploaie. Oh but the joy! )
Bogdan era bine. Se bucura de bicicletă.
Am sperat la timp cu soare pentru că meteorologii anunțaseră vreme bună și zero șanse de ploaie.
Dimineața când ne-am urnit era oarecum ceață. Vremea nu s-a limpezit nici mai încolo. Ceva pâclă ne-a urmărit tot drumul. Uite cum am cărat degeaba și crema aia de plajă..
Mă rog! Măcar nu a plouat. Dar să știi că a avut intenția. Când ne-am apropiat de Mihăilești am grăbit ceva pasul pentru că un strop ici, un strop colo, puteau să dea naștere unui măcel torențial.
Am mers tare bine preț de vreo patruzeci și ceva de kilometri, viteză bună, schimbatul trenei la o distanță standard, fără prea mult vânt.
În schimb asfaltul era cu totul altceva! Am mai făcut tura asta, cel puțin parțial, dar nu-mi aduceam aminte ca asfaltul să fi fost așa degradat în trecut. Ajunseserăm să facem un fel de echilibristică pe bicicletă unde trebuia să dai din pedale, să semnalezi gropile, să ții trena și nici să nu te lași pe tânjeală și să păstrezi un minim de 28-30km/h.
Era amuzant când stăteai în spatele cârdului de bicicliști să îi vezi cum se mulau toți pe cele semnalate de lider și se mișcau ba dreapta, ba stânga, încetineau sau opreau de-a dreptul dacă situația o impunea.
Pe scurt, am rămas dezamăgită de calitatea asfaltului și pot spune ca am visat la un strat sănătos de bitum prin părțile esențiale.
 
Eram în apropiere de kilometrul cincizeci când ne-am dat seama că ni s-a făcut așa nițel foame tuturor. Ajunsesem deja la șoseaua ce leagă Mihăilești de București și am hotărat în unanimitate să poposim la locul obișnuit de luat masa din zona asta, spațiu nu foarte arătos dar cu mici și cefe bune, pentru amatorii de grătare. Comanda a fost lină, a venit repede iar noi am mai vorbit abia după ce am terminat de înfulecat tot ce zăreai pe masă.

Drumul spre casă a curs alene, că doar na, burta era plină și parcă îți e nițel greu să te rostogolești, chiar și la vale. Multe pauze de regrupare și momente când alergam iar pe biciclete. Se poate spune că a fost un antrenament bun cu intervale 😋.
 
Iar în București-pupăză! Pană pe roata din spate. La mine evident.
Mi-am dat seama de existența penei după ce ajunsesem în dreptul Casei Poporului, că prea simțeam eu toate gropile din asfalt. Ne-am oprit dară să acordăm primul ajutor. Sau Claudiu mai degrabă, eu am fost doar asistenta cu pensele..
 
Obișnuința face că acest proces să se desfășoare deja extraordinar de repede. Cu totul la îndemână și bine împachetat pentru astfel de situații, procedura pentru schimbarea camerei se terminase înainte să termini a zice "drum prost", cu scoaterea unui piron de un centimetru, bine ascuțit și subțire, probabil vreo reminiscență de prin linia de tramvai traversată nu cu mai mult de două-trei minute în urmă.
 
Ne-am veselit! 

Dacă vrei să vezi traseul nostru și te încumeți să-l parcurgi pe bicicletă, încearcă aici.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Prima de 150 din an!

Brevetul de 200 de kilometri