Ecomarathon - o poveste de maraton montan

Povestea asta e lunga. Ia-ti o cafea, vreo 20 de minute libere, respira adanc si asterne-te la o lectura. Ca de weekend :)

*

Noroi, ploaie, frig, zăpadă, vânt și 42 de km în care să mă gândesc la asta. Bineînțeles că vorbesc despre ziua de sâmbătă, 7 mai, când, așa cum mi-e felul, am zis să-mi testez din nou limitele fizice și psihice să vedem totuși până când merge ulciorul ala asa interesant la apa.

Nu cred ca sunt singura care experimentează tot felul de trăiri fantastice pe durata curselor lungi si anevoioase. Nu-mi aduc aminte niciodată o cursă întreaga, cap coada, cu toate evenimentele care au avut loc în ea. Îmi rămân fragmente de timp, persoane, momente și trăiri, niște bule impregnate cu toate astea, amintiri extrem de vii și colorate, ca niste margele pe ata.

Țin foarte bine minte startul. Ne ingramadiseram toți aproximativ 1500 de oameni câți ne-am aliniat la start in sambata aia, la probele de maraton și cros. Stăteam unul lângă celălalt, să ne cunoaștem mai bine :) ne țineam de cald unul altuia, nu prea era loc de întors, dar eu una nu mă plângeam. Ii aveam alături pe Claudiu și pe Madalina. Carolina era undeva în mulțime cu Flavius, bine ascunsi de nu-i vedeam. Îl vedeam pe Claudiu de pe margine, cum îmi făcea cu mâna din când în când, sau zâmbea spre mine. Aveam o stare bună de spirit și cu toții speram sa avem un start pe uscat. Măcar un start pe uscat, unul în care să nu plouă cu găleata din cerul care era de pe acum cam plumburiu. Cea care avea puterea microfonului la degetul ei mic vorbea încontinuu, dar nu pot spune că auzeam ceva din ce zicea. Era un murmur puternic de jur împrejur și toți ardeau de nerăbdare. Parca se simtea electricitatea din aer. Îmi verificam frenetic aparatul de măsurat distanta. De data asta ma cam supărasem pe ceas, asa ca am decis in ultima clipa sa nu-l mai iau. Imi mananca mie nervii!! Si nu l-am mai luat. Am luat în schimb ciclocomputerul lui Claudiu, cu tot cu banda de puls, care a prestat mult mai mult decât mă așteptam.

10, 9, 8...M-am uitat pentru ultima oară la ciclocomputer, l-am îndesat în gentuța cu sticla de apă, mi-am potrivit centura și numărul și apoi am numărat și eu cu toți ceilalți.. 4, 3, 2, 1, start!

Pornirea a fost molcomă. Întâi în mers câțiva metri, apoi aproape un marș, până când în sfârșit, după vreo 30 de metri, plutonul a devenit ceva mai rarefiat si puteai sa alergi bine mersi, in ritmul de care erai capabil. Eu una am un ritm tare molcom, in care ma simt bine, chiar daca uneori suflu de parca sunt monstrul din Loch Ness dupa o gura sanatoasa de napalm. Tot timpul incerc sa-mi gasesc cat mai repede acest ritm, pentru ca daca-l ating in timp util, atunci pot sa duc mult si bine, o buna bucata de timp, un efort consistent. Spre bucuria mea, l-am gasit repede, pe el ritm.

Pana in portiunea cu podetul, unde se incepe prima urcare, m-am intalnit cu cei mai multi dintre cunoscuti. Stii momentele alea cand abia te pornesti si deja vrei sa te opresti ca nu-ti mai trebuie? Ei! E normal sa nu le stii :)) cred ca numai mie mi se intampla, multumita dozei sanatoase de lene care ma caracterizeaza in general, mai ales cand vine vorba de antrenamentele de alergare. Doar ca exact in momentele astea cand imi vine sa le las pe toate, am eu norocul sa ma intalnesc cu cunoscuti.

Imagine preluata de pe theAwkwardYeti.com

M-am strigat cu Carolina :) M-a vazut ea repede in multime, a alergat razand spre mine si a plecat la fel mai departe. M-am intalnit si cu Cosmin, tot cu gura pana la urechi. Se inscrisese la cros, iar a doua zi avea sa traiasca minunata experienta Prima Evadare pe namol :) Nu ca Ecomarathonul ar fi fost pe uscat, dar hai! :) Am vazut-o cu coada ochiului si pe Marcela, la fel razand si salutand oameni in toate partile.

Asta e unul din lucrurile minunate la concursurile de genul asta - te vezi cu o gramada de cunoscuti, toti te incarca cu energie si chiar daca ai avut de depus un efort extraordinar, la finalul cursei ramai cu o senzatie tare buna si un zambet larg pe figura. Endorfinele, bata-le vina! :)

Apai sa ne intoarcem la momentele de care-mi aduc aminte. Am topait frumos pe prima portiune pana la urcare, am trecut pe podetul de lemn, mereu supra inghesuit si da-i la deal prin padure. Urcare sanatoasa, buna de aruncat plamanii, ficatii si toate celelalte care-ti urla in timp ce ii dai in sus. Anul trecut reusisem sa urc ceva mai repede pe portiunea asta, dar parca era si mai liber. Anul asta a fost extraordinar de aglomerat pe prima bucla, cea care a coincis si cu tura de cros. Nu ca ma plang. Am stat cuminte si am urcat cu "plutonul", m-am bucurat de peisaj si am ascultat padurea si vorba neintrerupta a fetelor si run buddies :) Abia asteptam a doua bucla sa se faca liniste.

Imi aduc aminte cata frunza si iarba eram la primul punct de alimentare. Dar ceea ce mi s-a parut grozav si la editia precedenta la care am fost, a fost faptul ca aveau de toate! Chiar daca trecusera 1000 de oameni pe acolo, ei aveau in continuare si banane si apa si isostar si absolut de toate, sa poti sa te ospatezi cat te tine burta.

 

Pe prima bucla, dupa prima urcare, dupa ce am ajuns la punctul de hidratare si am baut apa mai ceva ca o cală in flacari, m-am intalnit si cu Alexandra. Alerga voioasa si incerca sa prinda din urma pe cineva.

Pe tot parcursul cursei am prins franturi de povesti de pe la oamenii din jurul meu, fara sa trag cu urechea, pur si simplu! si cateva din ele mi-au ramas in minte fara sa vreau. De exemplu o discutie intre doi participanti bine in etate, care se bucurau ca s-au vazut si se intrebau unul pe celalalt cum si-au rezolvat cu inscrierea. Si unul dintre ei zicea ca a rezolvat aseara, 150 sau 120 de lei iar celalalt, la auzul sumei, i-a raspuns cuminte ca da, ca el a venit asa sa alerge, ca-si dorea sa participe, doar ca suma asta inseamna un sfert din pensie si nu are cum sa o plateasca, asa ca a venit pur si simplu.. Mi-a parut atat de rau in momentul ala si nu neaparat din cauza faptului ca eu puteam sa-mi achit cheltuielile cu cursa si el nu, ci pentru faptul ca omul isi dorea sa-si traiasca pasiunea de a alerga, drept pentru care si venise acolo si incepuse sa alerge, chiar daca din punct de vedere material, conditiile ii erau destul de neprielnice..

Tot pe prima bucla, unde erau mai multi participanti, tot dupa punctul de hidratare, m-a depasit unul dintre cateii participanti la cursa :) Topaia super voios, alaturi de stapan, fara sa dea semne de oboseala sau de alta natura. Doar savura fiecare moment, razand parca cu toata fiinta lui :)

Toate lucrurile interesante s-au intamplat pe a doua bucla. Well.. nu neaparat toate cele interesante, dar cu siguranta ca au avut loc o sumedenie de intamplari. Spre exemplu a inceput ploaia, o ploaie din aia sanatoasa si lunga, de zici ca nu se mai termina niciodata. Noroc ca aveam sapca, altfel, pe langa noroiul din botosi, m-ar fi umplut de spumele marii si picaturile de ploaie din ochii bulbucati.

Ramane de referinta coborarea aceea abrupta si enervanta si portiunea de asfalt pana la primul punct de hidratare. Dar coborarea... Nu stiu cum reuseau toti sa se rostogoleasca la vale mai ceva ca niste iepuri si capre negre din smoc in smoc de iarba uscata, iar eu ma chinuiam sa-mi tin echilibrul si sa nu ma duc de-a berbeleacul cu nasul inainte pe valea prapastioasa. Niciodata nu mi-a placut coborarea asta. Mi-a luat o gramada de timp sa ajung jos, chiar daca acolo astepta un grupulet de voluntari galagiosi, care ii imbarbatau cu spor pe alergatori.

Portiunea de asfalt am tratat-o cu indiferenta si am decis sa merg pe ea. La naiba cu ploaia asta.

M-am bucurat de ceaiul cald pe care l-am gasit la punctul de alimentare si l-am sorbit cu nesat, in timp ce priveam cat ploua de tare si ce traseu minunat aveam eu de urcat mai departe.

Aici mi-a atras atentia un cuplu, unde ea isi privea mainile foarte umflate. M-am uitat si eu la ale mele. Inca nu se umflasera, dar senzatia de disconfort isi facuse simtita prezenta. Cand a inceput sa-mi fie usor frig, mi-am dat seama ca am stat cam mult. Am dat pe gat restul de ceai si am pornit la treaba, da-i si urca panta abrupta, ca doar nu am venit aici sa stau si sa privesc natura. Ploaia cadea interminabila, perfect dreapta, pentru ca nici fir de vant nu anima atmosfera in locul respectiv. La naiba. Mi-am adus aminte de Bacovul din liceu..

Am urcat sustinut, fara pauze. Puneam un picior in fata celuilalt, intr-un ritm constant, fara sa fac pasul prea mare sau prea mic, mereu la fel, egal. Am depasit cateva persoane, pana cand mi-a atras atentia altcineva. Era o concurenta la o alta categorie de varsta fata de mine, ceva mai mare. M-a uimit faptul ca alerga/mergea in tricou. Trebuie sa-ti subliniez faptul draga cititorule ca nu era vreme de tricou. Nici daca mergeai sustinut si mai ales, daca stateai locului. Cu toate astea, ea avea un simplu tricou tehnic, cu maneca scurta si sustinea sus si tare ca nu-i este frig. Ca ii e chiar cald. M-am mirat.

Pe una din coborarile de pe bucla asta, am prins din urma un alt grupulet. Era un tip alaturi de vreo 2 sau 3 fete. Am mers impreuna o bucata de timp si la un moment dat tipul si-a scos din rucsac o cutie cu curmale si le-a intrebat pe fetele alaturi de care calatorea, daca vor. Si m-a intrebat si pe mine, chiar daca nu eram cu ei, chiar daca nu ne cunosteam. Pur si simplu, un act de bunavointa si de ajutor. Aici mi-am dat seama ca mi-au inghetat mainile, cand incercam sa apuc o curmala si degetele nu ma mai ascultau. "Houston.. We have a problem!" 

Pe portiunea din traseu spre Cheile Gradistei am inceput sa am probleme cu frigul. Nu imi era frig efectiv, doar la maini. Corpul era ok, gratie bluzei termice pe care o foloseam, dar bratele, mai exact antebratele si palmele cu degetele erau groaznice. Mi-am tras manecile bluzei peste palme si le tineam asa in timp ce alergam sa se dezmorteasca. Mi-am dat seama de intreaga situatie cand am ajuns la punctul de alimentare. Bine aprovizionat, imi doream sa iau niste isostar si mere. Am mancat la mere pe tura asta, eu si caii.. Am avut ceva probleme sa iau paharul cu mana, pentru ca nu prea ma ajutau degetele, dar cel mai bine am realizat cum stau cand a fost vorba sa iau niste mar si niste glucoza. Mainile nu ma mai ascultau. Nu puteam sa-mi coordonez degetele sa faca ce voiam sa faca. Nu puteam sa apuc bucata de mar, acel sfert de mar taiat care ma astepta sa-l mananc. Se simtea de parca nu era mana mea si aveam de fapt un brat mecanic care sa ma ajute. Am avut parte de un moment de soc si groaza pot sa zic. Am reusit intr-un final sa-mi iau ce-mi doream si in timp ce mestecam, am inceput sa-mi masez cand o mana, cand cealalta. Incepusera sa se simta mai bine. Am desfasut si suportul de telefon pe care-l tineam pe brat, sa las sangele sa circule in voie. Mainile erau extraordinar de umflate si nu puteam nici strange pumnul. Am cerut un ceai cald, pentru ca era acolo parca special pentru mine si tineam paharul cu amandoua mainile, astfel incat sa se incalzeasca degetele. 

Am pierdut ceva timp si aici cu recuperarea, timp in care am mai observat pe cate unul-altul. Era o fata care a cerut ajutorul voluntarilor. Voia sa abandoneze pentru ca nu se simtea bine. Am auzit ca unul din ei i-a zis ca sa stea linistita ca vine acum o masina, sau ca este pe acolo o masina care o s-o duca jos la baza. Nu arata foarte bine tipa, dar pana am plecat eu de acolo isi mai revenise.

Incepuse coborarea. Iata cum, prima data de cand incepusem cursa, m-am trezit singura cuc pe o portiune destul de mare de traseu. Am lipait prin apa si pe asfalt, pana in locul in care traseul iesea iar in decor si era si o scurta portiune de urcare. Am mers inainte si m-am aciuat iar pe langa unul, altul. Nu simteam neaparat nevoia sa vorbesc, dar sa fie o creatura vie langa mine, parca sa-mi tina de urat. Simteam nevoia.

Aici a fost asa amuzant! Era un voluntar tare șugubăț :))) Eram intr-o zona noroioasa, unde se faceau si lucrari de amenajare. L-am auzit de departe, era singurel acolo, dar cu o gura notabila. Cand vorbea, avea accentul si timbrul lui Florin Piersic. Il tin minte si de anul trecut. La fel vorbea :D Ii imbarbata pe concurenti, dar si facea misto de ei :)) "hai ca pe aici v-ati gasit sa alergati. Uite ca e noroiul cat casa. Hai ca ati dat si bani pentru asta. Parca ati fi corporatisti", si chestii de genul, care in modul in care erau spuse si alaturate, te faceau sa mustacesti si chiar sa razi cu gura pana la urechi.

"Hai alearga alearga prin noroi. Hai ca-n povesti. Pân` la gleznișoare, pân` la țâțișoare". 

Am ras. A fost un moment bun de ridicat moralul.

Coboram deja de pe a doua bucla. Chiar se auzea microfonul bine si pe cineva care vorbea repede si raspicat ca mai departe pleaca doar alergatorii care sunt bine echipati pentru conditiile meteo si ca voluntarii au fost instruiti sa nu ii lase sa plece mai departe pe traseu pe cei care nu au geaca, pantofi impermeabili, pentru ca pe bucla trei sunt conditii de iarna. Auzeam foarte clar ce ziceau in microfon, chiar daca eram destul de sus pe deal si Moeciu se vedea mic jos. Picioarele imi plescaiau prin noroi mie si celorlalti alaturi de care mergeam/alergam/ faceam echilibristica pe aici. Inca nu-mi revenisera complet mainile, dar era mult mai bine. Erau tot umflate si nu puteam sa misc foarte bine degetele, dar un echilibru bunicel tot puteam sa tin. Pe portiunea asta de coborare am izbutit chiar sa alerg putin, un jogging asa usor la vale, in gramada de fete care se rostogolea in jos alaturi de mine.

Prinseseram o viteza bunicica si la un moment dat pe coborare chiar ne-am mai intalnit cu un grupulet mic. Parca 2 sau 3 persoane. Primul din grupul respectiv avea bete si mergea extraordinar de incet. Si acum imi aduc aminte remarca usor de "hater" cand prima fata din grupul meu l-a depasit.. ca "unde te grabesti asa", zis pe un ton nu tocmai prietenos. A fost un schimb de cuvinte, dar nu i-am acordat atentie. Toata atentia mea era concentrata pe cum sa fac sa nu ma tavalesc pe jos si sa ajung cu toate picioarele la mine la baza.

Pe coborarea asta m-am intalnit si cu Carolina, toate bune si frumoase.

Toate cele trei bucle se intalneau in Moeciu si aici ma astepta si Claudiu. L-am vazut dupa fiecare segment din tura si faptul ca era acolo figura lui zambitoare si vocea calma, ma ajuta sa ma adun si sa plec mai departe. La prima bucla a fost startul si nu am avut probleme, la a doua tura, cand m-am si oprit la punctul de hidratare, faptul ca era acolo mi-a dat ceva energie, in schimb la ultima oprire, inainte de bucla trei.. :) Sa zicem ca lucrurile stateau putin altfel. Aici m-a ajutat sa-mi schimb echipamentul cu unul de iarna. Aveam o bluza termica si un tricou pe mine, eram super incalzita si ma simteam binisor. Am vrut sa plec mai departe asa, dar el nici n-a vrut sa auda. "Nu pleci nicaieri asa, sus sunt conditii de iarna". Ma uitam aproape patrat la el. Ce-ai domne cu conditiile tale de iarna, cat de frig poate sa fie? imi tot ziceam. Si chiar daca nu prea imi convenea, mi-am schimbat straturile cu vreo doua bluze si un polar, plus manusi. Manusile erau foarte bine primite. Dupa ce traisem pe bucla doi.... manusile erau ca mana lui Dumnezeu pusa fix pe capul meu. Le-am imbracat fara prea multe comentarii.. si am plecat intr-un final. Am pierdut aici vreo 20-25 de minute minim ca popa. In primul rand imi era greu sa ma misc. Faptul ca nu prea reuseam sa-mi coordonez cum trebuie degetele nu prea ma ajuta, mai ales cand venea vorba sa-mi trag bluzele pe mine. Sau sa le scot de pe mine pe cele ude cu care venisem. Inclusiv pusul manusilor era o treaba destul de complicata, noroc insa ca Claudiu era insistent si daca a vazut ca mie nu prea-mi reusesc combinatiile cu trasul straturilor, a luat el haturile in propriile maini :)) Felt like a baby :)))

Ma uitam cu jind la cei care terminasera deja si la cei care au abandonat, apoi imi intorceam privirea spre Claudiu si-l vedeam asa proaspat si uscat si cate un gand imi incoltea in minte.. "ce-ar fi daca..". Pe chipul celor care terminasera se citea oboseala.Pe ei ii prinsese ninsoarea fix pe cel mai inalt punct de pe traseu si multi dintre ei dusesera niste lupte crancene cu frigul si vremea rea. Ideea asta nu era foarte imbucuratoare. Am plecat mai departe.

Ultima bucla, prima urcare mi s-a parut interminabila. Tot urcam si mergeam si mai urcam, cativa kilometri care mi s-au parut sa dureze secole. Noroiul abundent nu ma ajuta sa inaintez mai cu spor. Dar macar nu mai ploua.

Am reusit si am depasit cateva persoane pe portiunea asta si avansul capatat mi l-am pastrat pana la final. Cupluri care alergau impreuna, prieteni sau doar participanti care se alaturasera unul altuia sa-si tina de urat, am trecut incet pe langa ei, catranita de vremea neguroasa si noroiul din adidasi si da-i inainte.

Nu cred ca pot prinde in cuvinte frumusetea care se vedea in urma. Nici macar pozele nu reusesc sa prinda un procent din ceea ce era acolo, iar cuvintele pe care le scriu nu prea pot exprima felul in care se simtea locul ala. Exista doar acolo, atunci si nimic in plus nu mai era necesar. Beatitudine. Impacare. Iubire, Un mix de trairi si de sentimente care te luau pe nepregatite si faceau ce voiau din tine.

Tare greu se mai scurgeau kilometri. Perioade interminabile de timp se scurgeau de la un kilometru la altul. M-am enervat tare cand mi-am dat seama ca mi s-a inchis si ciclocomputerul si nu mai stiam exact ce distanta mai aveam de parcurs pana la final. Si parca nimeni dintre cei pe langa care treceam nu avea un ceas. Am intrebat vreo trei patru persoane pana cand am renuntat si am asteptat punctele de hidratare pentru a ma localiza nitel in spatiu. Mi-am dat seama la un moment dat ca am pierdut cam 5 kilometri. Pff..

Ultimul punct de alimentare era si cel mai asteptat. Aveam bidonul cu apa la mine si un gel de la Isostar pentru situatii neprevazute, dar parca simteam nevoia sa mananc ceva mai consistent. Cand i-am vazut acolo pe voluntari, parca am prins ceva aripi. Banane, mere, parca erau si stafide. Ceai cald. Am mancat cate ceva din toate. Voluntarii tot vorbeau intre ei de cate unul sau altul din concurenti pe care l-au mai transportat spre baza cu masina din dotare. Au fost cateva abandonuri. In timpul asta, eu stateam si infulecam din bunatatile puse la dispozitie si ma automotivam pentru ceea ce stiam ca mai urmeaza. "Cum esti? Te simti bine? Poti sa continui?" a venit intrebarea pe neasteptate din partea unuia dintre voluntari. M-a luat usor pe nepregatite asa ca am bulbucat putin ochii la el. "Da, sunt ok." a venit raspunsul prompt, dar nu ma credeam nici eu. Duceam o adevarata lupta cu mine daca sa merg mai departe sau sa ma opresc si eu aici, cum au facut si ceilalti si sa ajung cu o masina la baza. Mai erau tare putini kilometri, dar astia asa putini incepeau cu o urcare pieptisa si lunga, cu noroi pana la cer. "Da, sunt ok". Apai daca tot am dat raspunsul asta, atunci trebuie sa merg mai departe nu? 

Asa ca am luat-o la picior, in sus, pe drumul abrupt.

Parca nu se mai termina. Puneam cate un pas in fata celuilalt, cu grija sa nu ma rostogolesc, din cauza noroiului sau a oboselii. Dar aveam ceva vână in mine. Am pornit in urcare in acelasi timp cu doi prieteni care mergeau si vorbeau verzi si uscate (asa am aflat ca unul dintre ei a slabit 50 de kilograme dar acum s-a mai ingrasat cateva si voia sa se mobilizeze sa le piarda din nou. Si eu care ma chinui sa scap de vreo 4-5..), doar ca pe urcare am prins un pic de avans mai ales la inceput. Au recuperat pe coborare, unde ma chinuiam sa imi pastrez pozitia verticala si sa nu ma tavalesc tocmai acum la final prin noroiul prietenos. Lipaiau picioarele in adidasi mai ceva ca niste porcisori in namolul din fata cotetului, iar eu ma gandeam la un singur lucru: cearceaful alb si curat care ma astepta in camera, caloriferul cald al pensiunii, dusul fierbinte pe care aveam sa-l fac si sa ma uite Dumnezeu acolo, o imbratisare calda si un pahar mare cu suc. 

Ajunsesem singura in mijlocul padurii si a urcarii. Eram in momentul ala in care-mi doream ca suflare omeneasca sa fie macar acolo prin apropiere, nu neaparat sa vorbesc, dar sa simt ca mai e cineva alaturi de care sa ma chinui in aventura asta. Sa spunem ca "ruga" mi-a fost ascultata cand m-a prins din urma, tot pe urcare, un tip cu un catel foarte vesel. Patrupedul strabatuse cu succes toti cei aproape 42 de kilometri din cursa si se bucura ca proaspat trezit din somn, la vederea lesei, pentru plimbarea de dimineata. Mergea in fata, se intorcea, se gudura pe langa om, sau se arunca fericit si fara de griji in prima balta namoloasa pe care o prindea in cale. Viata grea de caine vesel.

Am mers alaturi de duo-ul vesel pana la linia de finish. Mai luam eu ceva avant la deal, ma prindeau din urma pe vale, apoi iar ii prindeam eu din urma. Cate o vorba schimbata si parca distanta ramasa si greutatile drumului au curs mai usor.

Si a venit ultima coborare. Sa sunem numai ca nu mai gaseam nici macar un singur punct stabil. Alunecam in toate directiile, oriunde as fi pus piciorul. Am pierdut foarte mult timp si pe coborarea asta, muschii ma dureau la fiecare pas si singurul lucru dorit era sa trec afurisita de linie de sosire. Mai era putin pana la termenul limita.

We have touch down.

Cand am atins asfaltul nu mai stiam sa merg. Dar sa alerg. Asa ca am decis sa ma tarai. Si am mers pana la vreo 10 metri de linia de finish, apoi am alergat restul. De 10 metri :)

M-au primit cativa pusti, care mi-au agatat si medalia de gat si mi-au inmanat si o frumusenie de buff, ambele castigate cu multa truda pe dealurile patriei.

Am terminat concursul asta in 8:34:23, al 436-lea concurent din 461 participanti la cursa de maraton.

La feminin, la categoria de varsta 23-39 de ani, am venit pe pozitia a 58 din 63 fete si 77 din 85 la general. Stiu ca sunt niste timpi uriasi, dar sunt mandra de faptul ca am terminat si anul asta :)

Am mers fuguta sa ma bucur de o portie sanatoasa de paste cu sos rosu. Mie mi s-au parut super gustoase si cu o aroma extraordinara, Claudiu mi-a zis ca nu au fost atat de grozave. Paste, o cutie de bere si un ceai cald minunat, m-am bucurat de aceste mici placeri ale vietii, in timp ce stateam cuminte pe o banca, pe iarba verde, zgribulita si privind in gol din cand in cand.

Si apoi a inceput sa-si faca simtita oboseala. Intai s-a insinuat sensibil frigul, apoi cate o crampa doua, o stare de turtire generala, somn... Astfel incat ne-am retras cuminti spre cazare. 

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.