Tura Gura Humorului - Bicaz - Baile Tusnad - ziua 2

Și a doua zi am avut un traseu destul de lung de parcurs, pe care într-un final nu l-am străbătut integral. Până la urmă facem toate turele astea frumoase să vedem locuri noi și să ne simțim bine și nu neapărat să tragem ca nebunii, iar programul nu contează întotdeauna. Să spunem că suntem flexibili :) Azi trebuia să mergem pe ruta Bicaz - Lacul Roșu - Miercurea Ciuc - Băile Tușnad - Sf. Gheorghe - Brașov. Evident că ne-am oprit ceva mai devreme de Brașov. Mai exact în Băile Tușnad, unde am avut o gazdă tare primitoare.

Țin minte că ziua asta a fost marcată de Busu de un cod galben de precipitații în imediată vecinătate a traseului nostru. Și ce e drept, la un moment dat, parcă în apropiere de Miercurea Ciuc, am avut parte de un vânt semnificativ, venit pentru prima dată de când port urechi și cască pe bicicletă - din lateral spate!

Cum? Eu am crezut ca l-am apucat pe Dumnezeu de picior? Ei bine da! Mergeam lejer cu vreo 40-43km la oră pe drumurile bine asfaltate ale patriei și nu aveam niciun regret. Iar în depărtare, deasupra munților, se vedeau ceva nori mari și amenințători de ploaie sănătoasă. Cât timp am avut parte de vântul asta, toate lucrurile au fost ca unse, acul vitezometrului era constant, iar kilometrii se adunau cuminți.

Dar să revenim la dimineață. Cazarea noastră era la marginea orașului Bicaz, la ieșirea dinspre Lacul Roșu. După ce ne-am chinuit să ne trezim la o ora decentă, adică 9 dimineața și după un mic dejun copios, ne-am clătit ochii pentru vreo câteva minute cu ce aveam în jurul nostru. 

Unitatea de cazare se întindea pe o suprafața măricică și arăta chiar bine. Căsuța unde am petrecut noi noaptea era din cele de lemn și avea prispă cu masă și două scaune de stat și savurat acolo cafeaua de dimineața. Și flori frumoase în geam. :)

Nu am zăbovit mult. Soarele era sus pe cer când am plecat de acolo, cu gândul că ăsta e un alt loc bun și frumos de ținut minte pentru călătorii viitoare.

Am avut parte de o surpriză neașteptată, dar plăcută în drum spre Lacul Roșu. În prima localitate de după Bicaz, mică și plină de lucrări de îmbunătățire a vieții, am dat de o pistă de biciclete. Complimentele noastre primarului că a făcut demersurile necesare pentru așa ceva. Pista se întindea pe toată lungimea localității, lată cam de un metru și cu asfalt proaspăt turnat. Păcat că localitatea nu se întindea pe o distanță mai mare. Ar fi fost interesant de mers pe pistă direct spre unde aveam noi treabă și nu printre mașini, care mai de care mai vijelioasă și doritoare să treacă mai aproape de noi.

Am ajuns tare repede la Cheile Bicazului. Poate ai fost cu mașina de multe ori pe acolo cititorule, dar nimic nu se compară cu traversarea pe bicicletă a zonei. Pereți frumoși în dreaptă și în stânga șoselei, râul susurând în partea stânga a drumului și urcare molcomă. La început.

Ca din senin a apărut, parcă de nicaieri, o abrupțenie ce n-am văzut de mult. Înclinarea pronunțată ce se deschidea în fața mea m-a făcut să scot un sunet de uimire și să mă încrâncenez mai tare de ghidon, să mă înfig în pedale și să încep să trag de picioare sus/ jos, doar doar oi ajunge mai repede la capăt. Partea bună a lucrurilor a fost că urcarea asta hiper pronunțată nu a durat foarte mult. Puțin în față, un cot la stânga și unul la dreapta și încă puțin într-o parte și gata treaba. Partea proastă e ca am făcut eu puținul în fața, am făcut și cotul la stânga și apoi după ce l-am făcut la dreapta mi-am zis că-mi bag picioarele aici și acum, altfel inima mea o să sară din piept și o să o ia la sănătoasă pe câmpiile înverzite ale țării. M-am oprit unde m-am simțit mai bine, adică fix în mijlocul drumului și preț de câteva minute am respirat ca ultimul fumător. Mi-am venit în simțiri la un moment dat și am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să mă urnesc din loc. Ce-i drept a fost cam greu cu plecatul, dar oprire mi-a trebuit mie! Am cucerit prima urcare pronunțată, am făcut poze frumoase și apoi mi-am luat tălpășița cu Claudiu, că mult mai era până la destinație. Am urcat încet toate buclele șoselei până în varf și mândră am fost de mine când am ajuns la Lacul Roșu, unde, am hotărât de comun acord, să ne oprim pentru o binemeritată pauză de hidratare. Și poate și ceva nutrienți gustoși cu nucă :)

Foarte aglomerată zona și ce m-a deranjat cel mai tare este că toată lumea ținea morțiș să intre cu mașina până în buza lacului. Probabil că sunt moluște și nu au picioare. Tot o treabă care nu mi-a plăcut aici a fost legată de bărcile care se plimbau intens pe lac. Peste tot și în toate direcțiile. Nu zic să nu se plimbe, e o experiență frumoasă, nu e așa scump și vremea era de partea lor, dar… nu știu. Treaba nu părea a fi făcută cu cap, în sensul că nu cred că cineva se gândise înainte că "porțiunea asta o exploatăm pentru turism și asta o conservăm ca monument al naturii ce este". Nu am cunoștințe legate de protecția parcurilor naturale și altele asemănătoare, dar cred că și exploatarea asta, datul ăsta cu barca pe lac (la propriu), zumzăiala continuă fără să ții cont de zona în care te găsești, mi se pare un pic cam prea mult pentru cioturile alea scufundate de atâta timp.

Am mai căscat puțin ochii cu peisajul frumos, am stat să ronțăim un kurtos la una din terasele de lângă șosea și am băut o bere rece pentru hidratare, apoi ne-am și luat roțile la spinare.

Drumul a fost destul de bun mai departe și fără ciudățenii. După Lacul Roșu am avut parte de o coborâre lungă, lungă și frumoasă tare. La cât urcasem cu mai puțin de jumătate de ora înainte, cred și eu! trebuia să vină și o coborâre la un moment dat.

Am ajuns în Miercurea Ciuc pe înserate, dar tot ne-am oprit să mâncam ceva în prima terasă pe care am găsit-o în cale. Evident că locul NU avea mâncare. Dar am găsit ultimele două sandviciuri pe care responsabila de terasă le avea spre vânzare și nu mică mi-a fost bucuria după ce le-am mâncat cu poftă.

În schimb - drumul de aici spre Băile Tușnad s-a scurs tare greu. Eram deja somnoroasă și obosită de la distanța și de la diferența de nivel cu care ne bătuserăm zilele astea, încât tot ceea ce vedeam în fața ochilor era un pat cu o plapumă caldă.

Când am plecat din Miercurea Ciuc se întunecase deja afară iar viteza noastră de deplasare a scăzut considerabil. Nu-ți spun de cei pentru care am lansat vorbe de duh și sănătate în eter pentru că treceau razant pe lângă noi. Trecem peste aceste detalii. Când am ajuns în Băile Tușnad, pe la vreo 10 fără ceva, luasem în mintea mea deja decizia ca aici să stam peste noapte, urmând ca a doua zi de dimineață să luam primul tren spre Brașov/ București. După ce ne-am plimbat în toate direcțiile și Claudiu a întrebat de camere la o duzină de pensiuni, am găsit la un moment dat o familie care primea oameni în gazdă, mai spre intrarea dinspre Miercurea Ciuc. 

Gazda, foarte primitoare, a deschis porțile casei pentru noi la oră aceea întârziată la care am ajuns, să tot fi fost 10.30 poate chiar 11. Era o cameră mică, mobilată simplu, cu pat, dulap cu două uși, două noptiere. Avea și baie proprie. Ne-a luat foarte puțin pentru acea noapte, parcă vreo 40 de lei, eu și Claudiu împreună. Și în asta a intrat și găzduirea bicicletelor în hambar aflat sub lacăt :). Nu am avut de ce să ne plângem.

A doua zi de dimineață ne-am grăbit să prindem al doilea tren al zilei (pe primul l-am dormit cu spor), pentru a putea mai apoi să prindem o legătură decentă înapoi în București, nu de alta dar aveam deja înainte o zi lucrătoare și niciunul dintre noi nu își luase o zi de concediu; prin urmare imposibil să lipsim.

Am alergat o grămadă și am avut parte de câte o aventură sau o întâmplare frumoasă sau neprevăzut la fiecare pas. Nimic stabilit înainte, în afară de traseul aproximativ pe care aveam sa-l urmam.

:)

Vezi și: Tura Gura Humorului - Bicaz - Băile Tușnad - ziua 1