On Top of The World, 02.08.2014

Povestea asta s-a intamplat undeva prin august. Tocmai pe 2 al lui Gustar.
Dar ca mai toate povestile frumoase, parca a fost ieri :)

M-am hotarat sa particip tocmai in ultima zi in care era plata redusa pentru inscrierea la concursul On Top of the World. Statusem in cumpana.. sa particip, sa nu particip, daca merg, cu ce ma transport pe mine si bicicleta pana acolo, cum ma intorc, ce mananc, ce-mi iau cu mine, cum ma schimb, daca ploua, daca e frig si o sumedenie de alte intrebari existentiale care mi-au trecut prin circumvolutiunile creierului. Apoi am vazut anuntul, astazi ultima zi de plata redusa. Hmm.. La naiba cu tot mi-am zis, hai sa facem asta! si m-am inscris initial la tura Sinaia - Babele.
Urma sa fie o urcare bunuta pana sus si daca tot nu eram intr-o deplina forma fizica mi-am zis in mintea mea ca nu are rost sa ma chinui pana la Omu, asa ca hai sa raman la Babele. Cu un an inainte fusesem pana la 1400, cu doi ani inainte la Babele iar. Mi-am zis ca se incadreaza totusi in peisaj o noua tura calare pana la Babele. Prin urmare m-am inscris, am facut plata fericita si m-am intrunat la ale mele.

Toate bune si frumoase, pana cand am vorbit cu Adi, care m-a intrebat cu dezinvoltura daca merg la cursa. I-am zis ca da. Bun! "Baga-te la Elite, Sinaia - Vf. Omu.. daca tot o faci, da-i sa sara" :))) Mi-a revenit in minte gandul de a ma inscrie pana la Omu, ca imi doream de ceva timp sa fac asta, Adi imi spusese si el ca daca tot ma bag e pacat sa nu ma duc pana sus. La naiba cu tot mi-am zis, hai c-o fac, chit ca-mi las oasele pe acolo. Si m-am schimbat de la Profi la Elite. Si bine am facut :)

Trenul urma sa plece la 5:52 din Bucuresti.Dimineata that is.. Nu mi-am luat bilet cu o zi inainte, cum obisnuiam si am ales sa il achizitionez chiar in ziua plecarii. Bineinteles ca totul s-a aglomerat, m-am trezit tarziu, am luat-o cu metroul care la randul lui a intarziat. In sfarsit. Am ajuns in gara intr-un final si am reusit sa-mi cumpar bilet si eu si bicicleta, la inter-regio-ul pe care il ochisem. Avea sa ajunga si bine.

Uimita am fost cand am vazut vagonul care avea si spatiu de biciclete, frumos pe mijloc, cu usa care dadea direct in exterior dar care nu se putea deschide pentru ca, nu-i asa, cuiva ii era destul de lene asa de dimineata (nu zic, nu dau nume, nu arat cu degetul! :))). Asa ca am deranjat o duzina de oameni, cati erau in vagon, si eu si altii ca mine care venisera insotiti de cal, astfel incat sa ne strecuram cu totii vehiculul in zona dedicata.

In tren l-am cunoscut pe Silviu, care a participat si el la cursa si alaturi de care m-am intors si seara inapoi in Bucuresti. Si cum timpul trece mai repede atunci cand ai de schimbat o vorba, doua cu cineva, ne-am bucurat ca am avut cu cine schimba impresii inainte si dupa cursa.

Pentru ca am fost cativa ani la rand la cursa asta, din simplul motiv ca e aproape de casa, nu trebuie sa-mi iau cazare, peisajul sus e grozav si in plus era singurul concurs de uphill din Romania, stiam exact unde trebuie sa ajung. Am coborat vesela din tren, am urcat scarile din fata garii din Sinaia si putin dreapta, putin stanga, iata-ma la locul de unde se lua startul. Aici - eu si organizatorii, singurii popandai veniti devreme de tot, cu noaptea in cap, hotarati sa avem o zi buna.

Si ca la mai toate concursurile, au inceput sa apara si cativa cunoscuti - Vanessa, Daniel, am cunoscut si cateva persoane noi :) soarele se ridica pe cer. All was well.

Startul s-a dat repede, dupa o sedinta tehnica sumara.
Drumul de urcat pana la 1400 este foarte accesibil. Mai repede sau mai incet, in functie de nivelul de antrenament al fiecaruia, se poate face integral pe bicicleta fara nici cea mai mica problema. Terenul este foarte bun, parte asfalt, parte drum forestier lat, fara obstacole majore. Sunt vreo 8 km de urcare lina, care trec pe langa tine ca vantul si ca gandul. Inainte sa te trezesti, ajungi la cota.
Aici era plin de oameni, cea mai mare parte la plimbare cu familionul, cativa gura casca si multi concurenti care aici aveau finishul. M-am oprit putin la punctul de alimentare pentru ca stiam foarte bine ce avea sa urmeze.  O urcare abrupta pana sus la Babele, care avea sa-mi scoata fierea si ficatii.
Apa, o banana si o glucoza. Meniul campionilor :))


Am zbughit-o repede, fara sa zabovesc foarte mult la povesti. Si chiar daca m-am chinuit sa imi mentin un oarecare ritm, tot nu m-am putut abtine ca pe traseu sa nu ma opresc si sa fac una sau doua poze... sau vreo 40-50.. Poate si un selfie, ca asa-i sade bine calatorului. Si in plus, pozele sunt printre singurele lucruri pe care poti sa le iei fara grija de pe munte. :)

Nu iti voi spune cum a fost urcarea pana sus pe platou, pentru ca de fiecare data cand o traiesc efectiv, ma intreb la ce naiba ma gandeam pe vremea cand stateam in fata calculatorului sa-mi fac inscrierea. Dar absolut de fiecare data!! urcarea asta este un lung monolog interior in care eu ma cert pe mine pentru nechibzuinta pentru care am dat dovada si "iata-ne unde am ajuns acum!".

Am avut parte de ceva peripetii pe traseu pentru ca nu este posibil sa mergi pe bicicleta si sa nu se intample ceva, cat de mic, vreodata, oriunde! :))
M-am intalnit de exemplu cu o numeroasa turma de mioare, care alergau bezmetice care incotro, pe cioban nu mai tin minte sa-l fi zarit.
Eram cu un concurent care, la fel ca mine, nu prea s-a gandit la ce implica o urcare pana la Omu (din ce imi povestea el si a lasat sa se inteleaga din conversatie, doar nu incep eu acum sa-l judec). Am trecut amandoi spulberand gramada de oi care incotro, fara sa accidentam vreo copitata in proces, doar amuzandu-ne teribil de cum alearga oile :))) Un bee disperat aici, un beeee disperat dincolo...

Le-am facut chiar si onoarea de a se fotografia alaturi de mine in acea zi frumoasa de vara.. si vai cat m-as mai fi oprit la aproape fiecare colt de drum, copacel, piatra si schimbare de peisaj, sa stau sa privesc, sa admir, sa absorb din aer cu nesat, sa savurez momentul petrecut acolo, sa proptesc bicicleta langa mine si sa stau cu burta in sus pe pamant si sa privesc cerul.
Tot cand ma aflam pe platou,  mergeam eu acolo hotarata, din cand in cand aruncandu-mi privirea departe in zare sa vad incotro ma va duce traseul, cand.. ce vad? in departare, un grup ceva mai numeros. Femeile cu copii in fata, barbatii in spate. Pareau a fi vreo 2-3 familii iesite la plimbare. Copii cu folie de marcaj in brate, tot intinzandu-se la cele care mai erau agatate pe stalpii de orientare, mamicile care se intindeau dupa foliile respective si le scoteau de pe unde erau prinse ele sa le dea plozilor spre distractie. Vad eu situatia desfasurandu-se de cateva ori (ca deh! eram departe) si ma indrept spre locul unde se aflau respectivii, cu gandul sa ma iau putin de ei.
Cum ziceam, femeile cu copii erau mai in fata, barbatii mai in spate, chiar la vreo 5-10m distanta.
Ajung eu acolo in dreptul astora, ei se uita lung la mine ca m-au vazut cum vin, se uita la mine, se uita la numar, fac niscaiva glume de tractoristi (pentru ca aveam un numar cu 69 in coada deci e lesne de inteles de ce) si ma vad cum ma duc in plata mea. Ajung in dreptul femeilor, ma autosesizez si le inteb..
Da de ce scoateti marcajul?
Ca sa se joace copii, ca se intind dupa ele sa le scoata.
Pai da, dar stiti ca este marcajul de la un concurs in desfasurare? Cum o sa mai gaseasca traseul cei care sunt in spatele meu?
Ah, n-am stiut. (Eterna scuza care iata cum automat te disculpa de orice actiune intreprinsa pana in acel moment). Copii au vrut sa se joace.
N-am stiut dar nici capul nu te-a dus ca e pus semnul ala acolo cu un scop. Plus ca da! arunca vina pe bieti copii aia, care sunt prea mici sa realizeze orice.
Dar ce stiu eu!
Am plecat.


M-am reintalnit cu tipul alaturi de care am rasfirat oile pe traseu si am mers impreuna pana sus la Omu. Adrian parca il chema. Din ce mi-am dat seama era foarte foarte obosit si experienta o considera de facut o data in viata :)). A fost foarte tare pentru ca (nu cred in cacofonii!!!) chiar daca trecea prin stari care de obicei te fac sa iti doresti sa lasi balta orice activitate pe care o intreprinzi in momentul respectiv, sa nu te mai chinui, el a continuat si a mers cat a putut, mai incet sau mai tare, numai sa ajunga sus la Omu.
Cand am ajuns in punctul unde era tipa asta care mi-a facut poza, era destul de tarziu. Ne-a intrebat cum suntem, daca e totul ok si ne-a zis sa ne grabim ca se preconizeaza o furtuna in cel mai scurt timp. Am prins ceva viteza dupa vestea asta. Nu aveam de gand sa-mi petrec o furtuna intreaga sus pe platou, nicaieri unde sa ma adapostesc si cu calul de metal langa mine. (nu stiu daca atrage sau nu fulgerele dar mai bine sa nu aflu :))) parerea mea)


Stiu ca am asteptat punctul asta de alimentare mai ceva ca pe un pahar cu apa intr-o zi fierbinte de august. Nu mai aveam apa, "intaritoarele"  mele se dusesera si tanjeam dupa o bucata de banana si una de glucoza, cat sa-mi dea un strop de energie. Oamenii de aici erau foarte amabili. Erau si doi baieti de la salvamont sau jandarmerie, nu mai stiu exact, prezenti la datorie acolo, toti glumeti si cu zambet pe buze.

Cand am vazut cat de lunga este ultima urcare pana sus la Omu am zis ca eu nu o sa o fac pe asta in veci. Ma simteam pur si simplu fara vlaga. Parca toata puterea mea se scursese pe drum picatura cu picatura si acum eram la cotele de avarii. Poteca era plina ochi de oameni. Multi dintre ei ajutati de altii sa urce, altii care cedasera durerii din muschi si se oprisera pe marginea drumului sa isi traga sufletul sau sa faca o poza sau doua. Aici ne-am intalnit cu amicul lui Adrian care ajunsese in varf inaintea noastra si care, atunci cand ne-am intalnit,a decis sa mai faca urcarea o data, doar doar om ajunge si noi sus acolo mai repede. The more, the merrier i always say si uite cum dintr-una singura cum am plecat dimineata de acasa, ne-am facut echipa de 3 persoane care urcam tot inainte sa ajungem pe Omu cu bicicleta impinsa. Ca de mers calare oricine dar eu nu eram in stare.
Cand am ajuns aproape de varf, fotograful ne tot soptea sa ne urcam pe ele pentru poza. "Fa-o asa ca eu nu ma mai urc pe ea" :)))))) si a facut-o, cu zambete chinuite (dar totusi zambete) si o frumoasa priveliste pe fundal :D



iar sus, atmosfera superba.


iar eu eram stapana lumii :). Nu stiu de unde am mai avut energie sa ridic bicicleta deasupra capului. Ce-i drept nu prea-mi mai simteam mainile. :))
Dar uite ca nori negrii si amenintatori incepusera sa se ingramadeasca. In zare se mai vedea cate un fulger razlet si parca si vantul incepuse sa bata putin. M-am echipat preventiv de ploaie si dupa inca una sau doua poze si un tras adanc de aer curat si frumos in piept, m-am dus la vale cu noii amici unde am vazut cu ochii. Am cazut de comun acord sa nu folosim traseul de urcare pentru a ne intoarce in Sinaia, in schimb aveam sa mergem pe offroad pana la Babele, apoi pe drum frumos si asfaltat pana la punctul de start. Drumul lu` Udrea. Bunut, nu zic nu, dar cat as fi preferat offroadul :)
Incepuse sa fulgere bine si sa ploua cu nemiluita dar deja ajunsesem la asfalt.
Chiar nu vreau sa-mi aduc aminte si sa ma pierd in povesti nemuritoare despre nesimtirea soferilor de duminica veniti la plimbare la munte. Cert este ca a fost o coborare luuuunga si ar fi putut fi chiar foarte frumoasa daca am fi avut parte de vreme fara ploaie iar drumul sa fi fost cu trafic la sfert de ceea ce am avut. Parca eram pe Magheru!! plin! bara la bara, iar in unele locuri se statea.
Nevermind!
Am ajuns intr-un final in Sinaia toti trei, uzi pana la piele, zgribuliti, plini de apa cu noroi de pe strada (pentru ca DA! nu am aparatori la roti, ca nu e cool ) asa ca ne-am oprit intr-un restaurant de langa locul unde avea sa fie premierea, sa bem un ceai cald si sa mancam eventual o ciorba. Pe langa frigul ce incepuse usor, usor sa imi intre in oase, mai aveam si mai bine de o ora si jumatate de asteptat pana venea trenul, asa ca o ciorba mi s-a parut dumnezeiasca in momentele alea. Pentru ca am avut grija sa-mi iau echipament de schimb, in cateva minute de la camparea in restaurant, m-am reimprospatat, iar caldura a inceput sa-mi inveleasca intr-un mod placut muschii obositi.
Adrian mi-a facut cinste cu o ciorba de vacuta minunata, considerandu-ma raspunzatoare (macar in parte) pentru reusita lui de a ajunge pe Omu, si cum one can`t say no to ciorba, ei bine pot spune fara sa exagerez deloc, ca m-a uns pe suflet. Mult. Companie placuta, mancare gustoasa, oboseala buna in oase.

La ora stabilita am fost cu totii la festivitatea de premiere.


Unde iata-ma ca m-am pomenit pe un frumos loc 3, cu 4 ore si 55 de minute mai mult sau mai putin pedalate, dar cu siguranta muncite.
Si asta a fost o medalie obtinuta cu mult efort. Chiar daca ar fi fost doar de participant, doar cate ore am impins la deal bicicleta aia si cat m-am omorat eu pe urcari si tot as fi apreciat-o extrem de mult.

La final, toti cei care au urcat pana la Omu s-au imortalizat unii langa altii in celebrele poze de grup


Aproape toti aliniati, cu gurile mai mult sau mai putin pana la urechi, cu diploma in fata si fericiti de reusita.


Drumul spre casa a fost lung si dormitat in cea mai mare parte. Am mers tot cu Silviu, cel alaturi de care venisem de dimineata si cu inca un baiat care participase la Elite.
Cand am ajuns in Gara de Nord am zis ca eu nu merg pe bicicleta pana acasa. Asa ca m-am urcat in fumosul metrou si dusa am fost.
Trebuie sa mentionez ca dupa aventura asta, am avut febra musculara grava vreo 2-3 zile. Brate, piept, spate, burta, fund, pulpe, o febra teribila in aproape fiecare grupa principala de muschi din corp. Omu mi-a trebuit!

Si acum cand stau sa-mi aduc bine aminte.. da.. si asta a fost o zi frumoasa.
:)


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 1

Prima de 150 din an!