Culori de toamna

Poveste scrisa in cadrul competitiei Superblog 2016. Acest text este fictiune, orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.

*

Fusese o saptamana de foc! De luni dimineata de cand se crapase de ziua si pana vineri la ora sapte, cand Diana inchisese usa in urma ei, fiecare moment fusese un chin lung si nesfarsit. Se simtise intrucatva cam ca Sisif, condamnat in infern la o cazna perpetua, sa impinga un bolovan la deal, care, atunci cand ajungea in varf, se pravalea inapoi in vale. Asa fusesera si activitatile ei. Probleme peste probleme, situatii nepravazute, rautati, se certase acasa si cu Marcel. “Of. Nimic nu a mers bine saptamana asta”, si-a spus in vreme ce cobora incet scarile vilei in care lucra. 

Cu pasi marunti si fara graba a traversat parcul plin de crizanteme ce o despartea de statia de metrou. Era o vineri dupa-amiaza de toamna, incepuse sa se intunece mai devreme afara. Era ora 7 si soarele alunecase pe nesimtite spre culcare, lasand in urma un val de culoare pe frunzele din parc.

Diana s-a oprit o secunda si la fel si mintea ei calculata. Statea pironita locului si privea de jur imprejur. “Ce frumos e totul!” Culoarea copacilor ii lua mintea de la toate problemele si ea avea nevoie sa se linisteasca acum. Avea nevoie sa reduca motoarele, sa se potoleasca putin. Dar cum putea sa faca asta? Cand acum nu mai mult de 30 de minute colegul ei Costi o bagase in sedinta si cu supervizorul si cu seful `al mare si-i reprosase o jumatate de ora ca materialele pentru proiectul Z3200 nu fusesera deloc conforme cu ceea ce ceruse el. Si ce cuvinte grele s-au aruncat. Da, a incercat sa-si tina partea si sa spuna ca astea au fost indicatiile pe care le-a primit oricum, de la bun inceput chiar de la el, dar nu a avut succes. Costi era mai vechi in firma, avea o pozitie mai buna si era mai apreciat, prin urmare toata lumea l-a crezut pe Costi.

Diana o zbughise deja din mijlocul parcului, in timp ce in minte i se derulau din nou toate scenele de peste zi. Chiar a fost o saptamana grea.

Pasii au calauzit-o repede pe drumul cunoscut. Mergea robotizat, nu constientiza nimic din ce se intampla in jur. Nu a observat nici cand batranica aceea simpatica din colt de la metrou i-a intins un buchet de flori tomnatice, nici cand a taxat cartela de metrou, sau cand a coborat scarile pana jos in statie. S-a dus la vagonul din spate de tot pentru ca acolo se urca in fiecare seara. La statia de metrou unde trebuia sa coboare, in partea aceea era iesirea. Mici detalii de optimizare a timpului. Le facea pe toate mecanic.

A ajuns la statia terminus si s-a strecurat printre puzderia de corporatisti care veneau tocmai din Pipera. A alunecat usor pe langa ziduri, a urcat scara rulanta pana la suprafata, s-a strecurat pe trecerea de pietoni si apoi pe aleile din spatele blocurilor si s-a trezit in fata usii blocului ei. Aici a realizat ca pierduse notiunea timpului. A realizat cat a fost de absenta pe tot drumul pana aproape de casa, ca nu-si aduce aminte nimic nimic, de parca nici nu s-ar fi intamplat. “Bine ca nu m-a calcat vreo masina.” Si-a spus in timp ce rasufla usurata. Avusese mintea ocupata. Problema cu Costi, termenele acelea limita pe care abia le respectase, toate urgentele aparute de nicaieri, toate telefoanele, atatia oameni care aveau nevoie de ceva de la ea atunci, in exact acel moment. Daca ar fi putut doar sa se multiplice, sa se traga pur si simplu la xerox, poate ca ar fi fost lucrurile mult mai usoare. Iar acum ajungea in sfarsit acasa la Marcel, cu care se certase de dimineata. Si din ce prostie se luasera. Oare el ajunsese acasa? Urma sa vada in cateva minute..

A verificat casuta postala. Nimic in afara de facturi. A urcat cele cateva trepte pana la lift, cu plicurile in mana. "Nu, nu le desfac acum. Pot astepta pana maine.". A apasat etajul 6 si liftul s-a pus in miscare, incet si morocanos. Cand a ajuns la etajul ei, tocmai gasise cheile in geanta voluminoasa pe care o purta in permanenta pe umar, a intors cheia in broasca si a intrat.

Marcel o astepta asezat cuminte pe fotoliul din sufragerie. Iar de jur imprejurul lui, pe pervazul geamului, pe jos, pe politele de pe perete, peste tot, numai aranjamente florale. Erau flori multe, culori bogate de toamna si petale multe in tot locul.

Imagine preluata de pe facebook.com/www.olla.ro/

Dianei i-au scapat cheile din mana, alaturi de geanta si esarfa care se agatase in catarama gentii. Nu-i venea sa creada ca este real ceea ce se intampla, ceea ce avea in fata ochilor. Era cu Marcel de peste 4 ani dar nu-i cunoscuse niciodata latura asta. Abia daca isi aducea aminte o data sau de doua ori pe an sa-i aduca flori. Si nici nu se asteptase la asa ceva.

"Oare visez?"

Imagine preluata de pe facebook.com/www.olla.ro/

Buchete de flori de toamna, cutii cu aranjamente florale, toate erau acolo, frumoase si proaspete, parca o priveau, o asteptau si ele, ca Marcel,  sa vina sa le priveasca, sa le miroasa, sa se bucure de ele. Nu-si putea dezlipi ochii de la ceea ce vedea. Nu putea sa zambeasca sau sa spuna ceva. Ochii i-au alunecat, rotunzi si mari catre Marcel, iar el statea acolo si-i zambea cu dragoste. S-a ridicat din fotoliu si s-a dus spre Diana. A luat-o incet de mana si a adus-o in mijlocul sufrageriei. Cum a intrat in camera, mirosul dulce si curat al florilor a invaluit-o usor. 

Imagine preluata de pe facebook.com/www.olla.ro/

Saptamana grea ce tocmai se incheia s-a sters cu buretele ca prin farmec.

Diana si Marcel stateau imbratisati pe fotoliu si admirau fiecare buchetel si aranjament in parte, radeau pentru ei si aratau ba catre o floare, ba catre un accesoriu. Toate erau construite admirabil, cu atata atentie si migala. Erau frumoase, ca si ei. Marcel le alesese pe toate cu grija chiar in ziua aceea de la Olla, florarie online.

Imagine preluata de pe facebook.com/www.olla.ro/