Hoinar pe doua roti

Am plecat duminică dimineață din București, încă dinainte să răsară soarele. Planul pentru ziua asta era simplu. Un traseu lejer de iarnă până la cabana Curmătura și înapoi, cu plecare ceva mai sus de Zărnești, până unde ne putea duce autocarul somnoros. Sunt multe de spus si despre drumul ăsta, doar că simți câteodată nevoia să stai, să rumegi și să întorci pe toate părțile un moment, o întâmplare, un drum sau o priveliște dintr-o zi frumoasă și să-ți pui deoparte acolo doar pentru tine toate cele pe care le descoperi, iar din când în când, să mai scoți câte un strop din frumusețea aia și să o oferi și altora să se bucure. * Abia când am ajuns pe la vreo zece metri de cabană mi-am dat seama că eu am mai fost pe acolo, acum mult timp, într-o altă viață, urcând pe Valea Crăpăturii din Zărnești. Aceea fusese prima mea ascensiune ceva mai prăpăstioasă și cred că era chiar prima drumeție din viața mea de adult, neplimbat foarte mult pe cărări de munte. Drumul pe care l-am u...

Numai de ieșit din casă nu-mi ardea mie ieri, în jurul orei 10 când am făcut ochi, după bunul obicei din zilele de după turele de anduranță pe bicicletă. În ceste zile de iarnă îndoielnică cu vreme rece, fără soare și fără zăpezi, doar cu timp neguros, de parcă nici să dezlipesti ochii dimineața nu-ți vine, darămite să te ridici din pat, să-ți pui botoșii de alergare și să o zbughești pe ușă afară tocmai când i se pune cerului pata să lase să mai cadă și ceva picuri de ploaie că na! n-a mai făcut-o de mult, e o treabă care cere o mică doză de curaj. Și nebunie. Ei bine, într-una din zilele astea, când nici pământul nu se revoluționează în jurul soarelui, am găsit motivația să ies și să-mi târăsc efectiv picioarele în spinare cale de vreo șase spre șapte kilometri prin drăguțul de parc din apropiere. Mare mi-a fost mirarea zău când am constatat cu uimire că nu mă voi prăbuși pe piatra cubica din pricina oboselii și a lipsei de zel și chiar voi reuși să fac o tura de lac în co...

"În viață, orice s-ar întâmpla, important este să treci peste."   Gică, șofer de buldozer * Ne-am înscris la #RoRRtY la începutul lui 2018 și chiar în penultima zi a Gerarului am făcut brevetul de 200 de kilometri, minimul pentru completarea ăstei serii de ture de anduranță. Am avut noroc de vreme bună de ianuarie primăvăratic, cu vreo 15 grade maxima în termometre și ocazional câte un vânt din spate. Asta când nu bătea din față. 😔 Am avut vânt din față, din lateral dreapta, din lateral stânga, față dreapta și față stânga, iar când lucrurile începeau să surâdă și pe strada noastră, mai adia nițel din spate. Orice tură vine musai la pachet cu o serie de evenimente notabile și crede-mă când îți zic că și  #RoRRtY   de ianuarie a avut destule. În primul rând, întâlnirea de la La Partid cu cei doi Cristi și Mexicanul, în condițiile în care noi credeam că suntem singurii moțați care si-au luat liber în bună zi de marți, în mijlocul săptămânii, pentru a se ...

Luna ianuarie s-a încheiat cu prima alergare organizată a anului, pe întuneric și de-a-ndoaselea ceasului, pe bătătoritele pământuri ale Politehnicii, la binecunoscutul Gerar. Cei 21 de kilometri s-au simțit excelent! De când am pus botoșii de alergare și până când i-am scos noaptea cand am ajuns într-un sfârșit acasă, totul s-a simțit cum nu se poate mai bine. Sau am făcut eu ca lucrurile să se simtă excelent 😋. Anyway! Încălțătorii au avut parte de cea mai lungă activitate de până acum și s-au comportat cum nu se poate mai bine. Nu m-au strâns, nu m-au ros, modul în care-mi prind acum șireturile face ca vârfurile degetelor de la picioare să nu se mai bată de capătul pantofului, de unde rezultă că nu mă mai dor ( sau nu mă mai dor așa tare ) degețelele după o alergare lungă și, sper eu, ca nici unghiile mele frumoase să nu se mai înnegrească și să plece în rai. De îmbrăcat, m-am îmbrăcat bine. Temperatura ridicată de afară ( relativ la faptul că suntem totuși în plin sezo...