Hoinar pe doua roti

Câteodată, tot ce poți să faci este să le pui pe toate la rând. Cu liniuță. Sâmbătă spre duminică s-a dat ora înainte. M-am trezit cu noaptea în cap, dormită insuficient. M-am surprins mergând ca orbetele prin casă, fără noimă, repetând aceleași acțiuni pentru că uitam ce voiam să fac în camera în care mă aflam, din secunda în care pășeam pragul.  Trezită târziu? Plecată și mai târziu. Nimeni pe străzi, lumină ioc.  Zic să iau metroul, ajung repede, nu mă agit așa de dimineață, am și timp să mă trezesc până la gară. Cobor în subteran, poarta de acces pentru gabarit depășit era închisă. Chinuie-te pe poarta clasică.  Intru în metrou, prima ușă. Mă așez cuminte într-o parte, să nu încurc traficul inexistent. Iese mecanicul din cabină, cu o figură gravă. Mă cântărește cu privirea și începe: „Domnișoară ( hehe! ), îmi pare rău să vă zic, dar trebuie să stați la prima ușa în sensul de mers. Că dacă eu plec cu trenul și nu vă văd că ați ieșit din vagon, fac altele mai grave” „O...

Ieri a fost zi de alergare. Am ieșit conform planului ( de care nu mă țin eu de felul meu ca să fiu sinceră, dar el este acolo făcut, doar să am grijă să-l iau în considerare ) să fac o tură puțin mai lungă, un ocol de parc prin locurile pe care obișnuiam să le bat la pas grăbit înainte de lockdown. Zis și făcut. M-am pregătit rapid și m-am azvârlit pe ușă afară cât de devreme s-a putut, cu direcția IOR. Nu stau să-ți povestesc despre cât de greu mi-a fost să fac ochi dimineața, cum m-am mobilizat până la urmă de parcă intrasem în priză, cum a fost drumul până acolo, câți oameni pe stradă, pietrele din caldarâm sau câți cățelaineni drăguți la aer. În schimb, trebuie să-ți precizez că a fost bine. A intrat chiar bine! Cu miros de trandafiri și iasomie. Dădusem deja roată parcului și ajunsesem pe la vreo șapte kilometri și puțin, iar ăsta era semnul că trebuie să mă îndrept ușor spre casă. Nu vânam o cifră rotundă, ci doar puțin mai mult de cei cinci kilometri cu care î...

Da știu, știu, asta trebuia să apară pe luni-marți pentru săptămâna trecută, dar teoretic nu am trecut încă pragul celei de-a treia săptămâni de #lockdown, prin urmare mă încadrez cât de cât în " sfertul academic " al poveștii. Pot spune cu mâna pe inimă că zilele trec de parcă nici n-ar fi, sfârâindu-le călcâiele ca după un sprint sănătos. Nu știu cum au alții timp să se plictisească. Eu n-am timp nici să respir mai adânc sau să merg molcomă acolo unde până și împăratul merge pe jos și stă cu orele, că joacă sudoku pe telefon până îi amorțesc picioarele. De împărat vă zic.. 😋 De când am intrat în perioada aceasta de glorie, care va rămâne cu siguranță în poveștile de istorie ( rime!! ........), am avut mult mai multă activitate la serviciu, chestiune de care nu mă plâng, sinceră să fiu. Ba chiar mă bucur masochistic pe interior, pentru că am încă un loc al meu unde să muncesc și care-mi aduce un venit bunuț, spre deosebire de foarte mulți alții care nu au acest noroc. ...

Mi se întâmplă și nu de puține ori, să renunț pe ultima sută de metri la un antrenament programat sau o tură organizată, chiar dacă stau cu nerăbdare până în ultima clipă și aștept cu interes venirea momentului când voi ieși în sfârșit pe ușă afară, să plec să-mi întâlnesc sinele lenevitor la antrenament, sau să mă văd cu prieteni și cunoscuți la tură. Uite de exemplu destul de recent. Ajunsesem acasă cu chef de ieșit la alergat. Adevărul e că modul în care se desfășurase întreaga zi ajutase la sporirea dorinței de dus unde văd cu ochii, plus că efortul fizic pune în general puțină ordine în gânduri și alungă stresul de peste zi. Colac peste pupăză, mă găsesc și într-o perioadă de acumulare kilometri - alerg mult și molcom, asta după ceva timp de repaos aproape complet, după o accidentare mai nasoală de pe la mijlocul lui decembrie. Mă îmbrăcasem deja cu echipamentul pregătit de cu o seară înainte, căutam ceasul prin casă și centura de puls și cred că acela a fost momentul în c...

Am ieșit duminică pe la prânz la alergare, vreo unsprezece kilometri și ceva pe lângă IOR, cea mai lungă alergare de săptămâna trecută. Atât s-a putut, așa că nu aruncați cu roșii. Ca de obicei, este suficient să scot nasul afară din scara blocului și uite cum mă întâlnesc cu oameni noi, care simt nevoia să mă oprească din revoluția mea în jurul soarelui și să stăm să vorbim verzi și uscate. Am alergat molcom cale de vreo trei kilometri până la prima oprire, chiar la intrarea unui bloc aflat în reabilitare termică, unde își făceau veacul vreo cinci pisici înșirate, ce stăteau gheonoaie să le gâdile soarele pe burtă. Păi cum să reziști la așa ceva! Sunt pe calea cea dreaptă spre crazy cat lady! Evident că m-am oprit să le fac o poză. Sau două-trei.. Tocmai ce am tras primul cadru ( pentru că telefonul meu merge și când vrea el) , când aud lângă mine glas cristalin de femeie.. " Nu vă supărați .." Prepară-te! gândul s-a ițit într-un colț de cap.. Mă îndrept de spate, ...

Nu eram eu chiar croită pe treabă duminică pe la prânz când m-am decis să ies la alergat, dar era lucrul ăla pe care trebuia să îl fac, îmi doream să îl fac, dar nu neapărat în momentul ăla. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care nu mi-au ieșit ele toate cum trebuie chiar din prima încercare și parcă nici din a doua sau a treia.. În primul rând - atâta mi-am căutat centura de puls și-atât am cotrobăit de tare prin toate locșoarele în care ar fi putut să zacă, încât la un moment dat îmi ziceam că nu ies nici de-a dracu' dacă nu-mi găsesc centura! Stai fără grijă că era fix în rucsac, rămasă de vineri, când îmi cărasem din nou, degeaba, hainele de alergare cu mine, în ideea să fac un commute de la job spre casă. Nu mi-a ieșit. Săptămâna trecută a fost un vârtej de muncă și somn, presărat cu momente de mâncare și mers la pipi. Atât! Am ieșit val-vârtej din casă, am închis ușa de două ori, și p-aci ți-e drumul, fericită că am găsit centura. Cobor cu liftul, nu fac pr...

Mamaie și Tataie s-au mutat recent în cartier la mine, într-un bloc situat la o sută – o sută cincizeci de metri de blocul unde stau. Sunt super aproape, au acces la tot ce au nevoie, plus că familia îi poate vizita ori de câte ori poftește, fără să trebuiască să străbată aproape două sute de kilometri dus și încă vreo două sute întors pentru a face acest lucru. Ceea ce e super. Dacă tot s-au mutat cu tot calabalâcul, cu cățel și purcel, ei fiind în vârstă, îi ajutăm și cu cumpărăturile mai grele, alea de trebuie făcute în supermarket și nu la magazinul din colț pentru prețuri decente. Și uite așa m-am găsit eu în bună zi de sâmbătă. După o incursiune la magazinul local, am pregătit rucsacul cu cele trebuincioase și am plecat spre dânșii. Aveam o zi productivă. M-am trezit cu mult chef de dimineață, pregătită să rup norii cu curățenia prin casă, cu cumpărăturile și în general cu toate treburile administrative pe care le face omul pe lângă casa lui. Eram deci în formă. Pr...

Căldura mai că ne doborâse. Eram foarte aproape de Dobrich, locul unde ne oprim de fiecare dată în parcul din centrul orășelului pentru o masă cum se cuvine, însă de astă dată nu am mai așteptat până acolo. Cu nu mai mult de vreo zece kilometri până la locul preferat de ronțăneli, pe unul din multiplele dealuri pe care le ai de urcat până să ajungi la ceea ce arată ca pământul făgăduinței cu belșug de locuri de unde poți lua apă și de-ale gurii, undeva pe stânga drumului, există un loc de popas și o tarabă mare cu fructe. E acolo de cel puțin patru ani, de când tot facem noi tura de Balcic și probabil o să mai tot fie încă pe atât de acum încolo.  Speram la niște piersici gustoase, mari și coapte bine. Ce mai! Le aveam în gând de când am plecat din Silistra, dar soarele arzător și deshidratarea mă făceau să le văd parcă înaintea-mi și să le poftesc mai abitir. Am văzut locul de la baza dealului, așa că urcarea a fost cât se poate de lină și rapidă. Am tras de ghidon și ne-...

"Păi și până unde mergeți?" Se auzi dintr-o dată o voce groasă, bărbătească, de undeva din dreapta mea. Era un tip rotofel, pe la 30 și ceva de ani cu un munte de bagaje lângă și somn în colțul ochilor. Abia ce mă așezasem pe bancuța din tren. Era o săgeată cu un singur vagon și tocmai ce ne poziționaserăm bicicletele cu grijă în zona centrală, unde este de obicei spațiu de depozitare pentru cărucioare și bagaje voluminoase. Drumul până în gară fusese scurt. Vreo opt kilometri cu multă viteză în brațe, pentru că plecatul târziu de acasă generează de obicei o stringență din punctul ăsta de vedere. Eram deja obosiți, treziți devreme (oare chiar să fi dormit?), iar ceasul nu trecuse încă de ora șase dimineața. De ce sunt oamenii vo...

Cele două zile de primăvară autentică, cu temperaturi generoase de peste cincisprezece grade, bine plasate la începutul lui februarie, m-au determinat să-mi fac curaj și să iau bicicleta de coarne pentru naveta cu dânsa la serviciu. Cum mulți dintre voi bine știu, senzația plimbării, a primei ieșiri din casa cu bicicleta la serviciu, este o plăcere. Dar hai să vă spun ce am observat în astea două zile.. Încă injur ca un birjar în trafic. În restul timpului sunt plină de eleganță; Este minunat să pedalezi prin oraș când îți pui slickuri pe MTB ( nu eu.. Claudiu  😀). Am un 26er, nu altceva; Ceilalți bicicliști sunt de cele mai multe ori foarte prietenoși, salută, intră in vorbă, socializează bine. Îți dau și sfaturi, mai mult sau mai puțin oportune, cum ar fi să-ți tai ghidonul cu bomfaierul să încapi mai bine printre mașini; Poliția rutieră îți zâmbește la semafor; Oamenii înfofoliți de pe trotuare încă se uită la tine ca la o ciudățenie a naturii și te arată cu degetul...

Am plecat cu o oră și ceva înainte de startul cursei de sâmbătă, așa că am avut timp suficient să ne clătim ochii și să ne mirăm nespus de ceea ce a reușit să facă natura în doar trei zile de ploaie înghețată. "Foto-reportaj"