UNIQA 10k & Family Run

Se vede că a venit primăvara! A fost unul din weekend-urile acelea pline ochi de evenimente, care mai de care croite să-ți bucure ochii și inima.

După ce cu o zi în urmă ne-am delectat simțurile cu frumusețile patriei, vremea grozavă, prietenii dragi, dar și cu drumurile de după iarnă, presărate pe ici, pe colo cu câte o chiftea de șofer, duminică am schimbat macazul spre alergare.

În urma micii accidentări de săptămâna trecută, nu mai aveam mari speranțe nici măcar că o să termin proba de cros. Adevărul e că atunci cand am călcat șui (bine.. călcat e mult spus, că stăteam pe loc în casă), pe lângă durerea ce însoțește scrântelile de gleznă, s-a auzit și un trosnet răsunător, de mi-am și zis pe moment că ”fii atentă că până aici ți-a fost”. După un moment sensibil, în care ochii mi s-au umplut de lacrimi, am tras aer în piept și am început să mă mișc ușor prin casă, atentă la orice denivelare ce ar fi putut sta între mine și bunul meu pat în care să zac fericită. 
Am avut grijă următoarele zile. Nu am făcut nimic altceva în afara de mers la serviciu sau pe unde mai aveam eu treabă și am fost atentă la statul în picioare și la poziția picioarelor în momentele de repaos. Mai catolică decât Papa vă zic, pentru că așa urât îmi este de fiecare dată când sucesc/lovesc/rup/râcâi câte ceva și știu cât trebuie să trag după să-mi revin, încât dacă trebuia să-mi și masez gleznele cu norisori de puf roz invizibil, cu siguranță că făceam și asta.
În sfârșit!
*
Iată-mă duminică, cu câteva minute înainte de start.
Am început să-i găsesc pe cunoscuți. E imposibil să nu dai nas în nas cu cineva pe la cursele astea, microbul e bine ancorat în toți și le dă mâncărici în tălpi de nu pot sta departe.
George, Lili și Sorin au fost doar câțiva dintre cei pe care i-am revăzut cu drag.

10, 9, 8

Nu înțelegeam nimic din ce vorbea tipul ăla în microfon, nu-mi prea trebuia, dar ca idee. Era un zumzet de jur împrejur, plus că-mi părea că debitează basme. Am ajuns să nu-i mai aud pe oamenii ăștia.

7,6,5

Mi-am pornit tacticoasă ceasul încărcat de cu seară, să țină bateria pe toată activitatea.. ea ține săraca opt ore minim, dar eu nu! Bagă-l în priză! Să fie!

4,3,2,1

Și s-a dat startul. 
Să fi trecut un minut aproape de când s-a sunat pornirea de pe loc și până când am ajuns și eu să trec linia, asta după ce mă băgasem în sectorul C în loc de B după cum fusesem repartizată. Căscată, vă zic!

Și am pornit. Și ce m-am mai dus!
Surprinzător sau nu, dar da, sunt și eu aici. Chiar aici în vârful săgeții galbene. 😁
Pe prima porțiune din dreptul parcului și până ce nu am făcut bucla pe la Piata Națiunilor Unite - Unirii - Palatul Parlamentului și iar Unirii, nici nu m-am uitat la ceas. Știam una și bună - ăsta mi-e drumul, pe ăsta alerg cu spume și doar ce mă mai uitam spre dreapta să-l găsesc și pe Claudiu care ma urmărea cu bicicleta.
Ne-am regăsit la Unirii, înainte ca drumul meu sa se îndrepte spre Palat, iar de acolo am tot mers împreună.

Vremea a fost chiar bună. Cel puțin în prima parte a cursei. A debutat cu o rază-două de soare, pentru ca apoi să se ascundă afurisitul bine între nori, iar pe la mijlocul alergării mele să înceapă vâjul.
Lopătam spre kilometrul cinci, cu creierii bine saturați de endorfine. Nu prea simțeam oboseala, iar avântul ce mi-l luasem m-a dus la final la un personal best pe 5 kilometri, ceea ce nu e chiar de ici de colo. Pentru prima oară anul ăsta s-a văzut că am respectat cât de cât un program de antrenament. Trebuie doar să mă țin de el și de acum încolo.

Dar să revin. Mă îndreptam veselă spre kilometrul meu cinci, când am simțit cum începe să bată bunătate de vânt din spate. Măi să fie. Tu de unde ai apărut?
Știam că în scurt timp urma să îl iau în plin din față, era inevitabil, așa că am decis ca pentru cele 2-300 de metri câți mai erau până la Piața Alba Iulia, să mă bucur de el și să merg mai departe fără grijă.
Dar și când am făcut întoarcerea la 180 de grade!
Măi băiatule!

Se întețea parcă cu fiecare pas pe care îl făceam și mai că îmi tăiase înaintarea cu totul. Gărdulețe căzute, chestii care zburau prin aer, (tot) praful în ochii mei, toate au contribuit la scăderea drastică de viteză pe ultimii cinci kilometri. Noroc cu voluntarii, că-ți dădeau energie.


Și dă-i și luptă și dă-i și luptă cu o minunată atenționare de vreme rea, anunțată de Busu și apărută parcă de nicaieri la oră fixă.
Adevărul este că în timp ce vântul sufla cu ură, mai-mai să-l dărâme pe Claudiu cu tot cu bicicletă, iar gardurile limitatoare plecau la plimbare unul după altul ca niște biete scobitori, am început să mă uit cu îngrijorare și pe sus, la felul în care copacii își framantau crengile și modul sinistru în care trozneau schelele de pe blocurile în reabilitare. Deja le vedeam pe toate cu ochii minții cum se înalță slobode și năvălesc peste noi, bieți muritori. Evident că nu s-a întâmplat una ca asta (și nici nu am auzit de vreunul cum că ar fi pațit-o), pentru că dacă s-ar fi întâmplat, probabil că acum n-aș mai fi stat la povești la 11 noaptea (cât e ceasul acum când vă scriu aceste rânduri) în fața calculatorului, somnoroasă toată.
Drobul de sare..
Când am ajuns la Izvor înapoi și-am văzut în departare poarta de sosire, am mai prins curaj, așa că ultimul kilometru a zburat ca vântul și ca gândul, cu tot cu vâjul din dotare. 
Dar și când am ajuns! Claudiu m-a așteptat la sosire, unde, după ce mi-am luat medalia mult muncită, m-am și tras într-un loc mai ferit, să-mi pun niște haine călduroase. Se lăsase frig bine.
Și-am încălecat apoi pe-o șa, iar ochii somnoroși și cei zgribuliți au plecat acasă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur